Acum 37 de ani, pe 19 iunie 1987, Biserica Sfânta Vineri a fost rasă de pe fața pământului, chiar într-o zi de vineri, sub pretextul sistematizării Bucureștiului.
O placă de marmură reamintește astăzi trecătorilor despre lăcașul de cult și de icoana făcătoare-de-minuni a Cuvioasei Parascheva.
Primul schit al acestei Biserici a fost construit spre sfârșitul secolului 13 de credincioșii locali. Tradiția spune că în acest schit domnitorul Mircea cel Bătrân a adus pentru un scurt timp moaștele Sfintei Parascheva și ale Sfintei Filofteia de la Argeș. Mai târziu, în vremea domnitorului Matei Basarab, Nicolae vel Aga a reconstruit biserica pe aceeași temelie, astfel încât tradiția a început a numi noua biserică „Agănița”, până în anul 1749, când Elena Doamna și fratele său, Udriște Năsturel-Herescu, au preluat obligația sprijinirii materiale a Bisericii, iar credincioșii au început să o numească Biserica Sfânta Vineri-Hereasca. În secolul 18, protecția materială a bisericii a fost asigurată de boierii Băleni, care au și construit noi clădiri pentru săraci și bolnavi, iar celebrul Anton Pann a înființat aici o școală de cantori bisericești.
Părintele Gelu Bogdan este personajul a cărei viață este indisolubil legată de „Sf. Vineri”. Diacon la această biserică, pe 12 februarie 1978 este hirotonit preot de Patriarhul Iustin, pe seama aceleiași Biserici Sf. Vineri, cu ascultarea de a o reconstrui, lăcașul fiind avariat după cutremurul din 4 martie 1977. „Patriarhul Iustin mi-a dat 100.000 de lei și m-a trimis la treabă”, povestește preot Gelu Bogdan. Lucrările, care au durat 8 ani, au costat la acea vreme 2.845.000 de lei! Pe 14 octombrie 1985 Biserica, pictată de celebrul Dimitrie Belizarie, a fost resfințită.
Bucuria părintelui și a credincioșilor nu a durat mult, pentru că în iunie 1987 s-a primit o hârtie de la Primărie în care se cerea Bisericii să cedeze 1450 metri pătrați de jur-împrejur, pentru construcția unui bloc. „Am intuit că vor să pună blocul ca o fațadă, să ascundă biserica, așa cum au făcut la Domnița Bălașa. Patriarhul m-a îndemnat să nu aduc nici un răspuns, să trenez, iar Consiliul Parohial, care era format din oameni de cultură, a refuzat să cedeze. Tragedia acestei biserici a început pe 9 iunie 1987, când au sosit 3 delegați ai Primăriei, conduși de vicele Dumitru Necșoiu, un comunist fără inimă, care m-a amenințat că varianta cu construcția blocului «e cea mai bună soluție». Pe 13 iunie, pe la ora 14.15, m-am trezit cu Elena Ceaușescu. Însoțitoarea îi tot arăta câte ceva cu mâna, iar ea, după câteva secunde, a zis: «Jos porcăria!». Am fost martor și am auzit cu urechile mele. Nu pot să uit: 13 iunie 1987″, spune părintele.
„Pe 14 iunie 1987 am săvârșit ultima Liturghie în Biserica Sf. Vineri”, continuă acesta.
Luni, pe 15 iunie, la ora 4 dimineața, biserica era înconjurată cu panouri înalte de peste doi metri. La 7.00 părintele Gelu Bogdan a fost anunțat de oamenii Primăriei că biserica nu va fi mutată, iar casa parohială demolată. Cu ajutorul studenților teologi și al seminariștilor, părintele salvează tot ce se putea salva din casa parohială, începând cu grandioasa bibliotecă.
„Pe 16 iunie 1987, întreaga casă parohială era distrusă. Pe 17 am fost informat că există trei soluții pentru biserică: mutarea pe banii statului, mutarea pe banii bisericii sau demolarea. Încă mai credeam că pot salva biserica. La 13.30 am fost anunțat însă că se va dărâma. Am fost în audiență la Ilie Ceaușescu, la Tamara Dobrin. Mi se răspundea: «Nu se poate face nimic e dispoziția Tovarășei…» Zeci de oameni de cultură au protestat în zadar. Cordoane de milițieni și securiști au înconjurat Biserica. Obiectele de cult au ajuns la Cernica, iar cele cu valoare istorică au ajuns, prin bunăvoința și ajutorul lui Panait I. Panait, la Muzeul Hereștilor.
Demolarea a început la orele 18:00. Pentru prima oară în România oamenii au strigat: „Jos comunismul! Jos Ceaușescu!”. S-au operat arestări, lumea nu ceda. Muncitorii au refuzat să dărâme biserica și au fost aduși pușcăriași, cărora li s-a promis reducerea pedepsei. „La 20.30 pușcăriașul care s-a agățat de turlă a căzut și am aflat că după câteva săptămâni a murit în spital. În genunchi, lumea plângea în hohote, se auzeau blesteme, iar securiștii arestau…”, spunea părintele Gelu Bogdan.
Istoricul și fostul deținut politic Radu Ciuceanu, martor la demolare, își amintește: „Un tânăr înalt, cu o cămașă albă, de cam 24 de ani, s-a aruncat în fața buldozerelor. „Eu nu fug din fața altarului, dărâmați biserica peste mine. Va fi cel mai frumos mormânt”, scrie r3media.ro.
După demolare, martori oculari ai distrugerii, au aprins lumânări și au vegheat toată noaptea ruinele bisericii.
