„CONFERINȚA CHINA-UE PRIVIND DREPTURILE OMULUI – PARIS 2026 “Viitorul drepturilor omului într-o ordine internațională în evoluție”. Peste 150 de participanți, din 20 de țări, majoritatea membre ale UE, au fost prezenți, cu aproximativ 50 de comunicări, la această conferință. Ea a prilejuit o adevărată întâlnire între civilizații. Toate civilizațiile sunt creația oamenilor și toți oamenii au aspirații comune spre libertate, demnitate și fericire, dar fiecare definește aceste valori și ajunge la ele în felul său specific, determinat de felul în care geografia i-a impus organizarea familială necesară rezolvării problemelor existențiale. Din această organizare s-au născut atât ideologiile cât și religiile, care au circumscris diverse moduri de a trăi protejate de regimuri politice corespunzătoare”, scrie, pe Facebook, Adrian Severin.
„Fiecare regim a împărțit puterea între comunitate (stat) și indivizi (cetățeni) de o manieră specifică lui. Puterea rezervată celor din urmă formează drepturile omului, care obligatoriu sunt compatibile cu natura regimului. Între felul regimului și conținutul drepturilor este o legătură indestructibilă.
Pentru că timp de mai multe secole, continentul cel mai sărac al lumii, Europa, prin puterea armatei și în special a flotei sale, a dominat, ba chiar a dictat ordinea lumii, civilizația europeană (numită și occidentală pentru a o integra și pe cea americană, ivită mai târziu) a încercat să impună valorile sale referitoare la împărțirea puterii între stat și indivizi celor care trăiau în universul altor civilizații. Când puterea Europei a slăbit, aceste civilizații au revenit natural la specificul lor.
Europenii (și după ei “verii” americani) au rămas, însă, cu un narcisism din care s-a născut complexul de superioritate folosit ca argument moral pentru a pretinde statelor de pe alte continente schimbări de regim chipurile apte a oferi oamenilor drepturi conforme singurului sistem “corect”, cel occidental. În realitate, nu despre drepturile omului, chipurile unice și universale, era vorba, ci despre instalarea unei puteri politice locale gata să accepte menținerea sau revenirea dominației Occidentului, acum euro-atlantic. Aceasta este originea multor crize și conflicte internaționale, ca și a prejudecăților de masă care le scuză și le întrețin.
Poporul chinez și popoarele europene au moduri de a gândi și trăi diferite. Conviețuirea și cooperarea Chinei cu UE presupune nu transferarea modelului de regim politic reflectând valori politico-morale specifice de la unul la altul, ci cunoașterea lor reciprocă, analizarea lor empatică și compatibilizarea lor, eventual prin preluarea voluntară de către fiecare a elementelor caracteristice celuilalt pe care le pot asimila întrucât le sunt necesare și sunt complementare.
Chinezii și europenii nu pot trăi la fel, dar pot trăi împreună. Și au nevoie să trăiască împreună.
Ce pot prelua chinezii din modul de viață european numai ei pot stabili întrucât doar ei știu ce le lipsește și de ce au nevoie. Ce pot prelua europenii de la chinezi (ex. armonia, solidaritatea, răspunderea colectivă etc.) numai noi putem spune întrucât numai noi știm ce ne lipsește și ce ne dorim. Pentru asta trebuie să ne cunoaștem mai bine și să ne comparăm, în deplin respect reciproc, chinezii debarasați de eventualele lor complexe de inferioritate induse de secolul de umilințe la care i-au supus europenii, iar noi, exponenții civilizației europene, scăpați de complexele de superioritate și de nostalgia secolelor noastre imperiale.
Despre asta a fost vorba la conferința de la Paris. Nu s-a pus problema ca europenii să devină chinezi și nici chinezii să devină europeni, ci ca să dialogăm de pe poziții nici agresive nici defensive pentru a intra împreună într-o nouă ordine globală în “Secolul Asiei”.
Opțiunea și chiar insistența Chinei de a intra decomplexată în acest dialog cu Europa, găzduit de capitala acelei Franțe unde, pe temelia și prin sinteza dreptului roman, a filosofiei grecești, religiei iudeo-creștine și iluminismului s-a construit și afirmat concepția europeană modernă asupra drepturilor omului și cetățeanului, pe de o parte, și acceptul europenilor de a participa la dialog reafirmându-și convingerile dedramatizat și respectuos, cu demnitate, dar și cu o oarecare smerenie, pe de altă parte, sunt cheia înțelegerii a ceea ce a însemnat întâlnirea de la Paris. Un exercițiu de rațiune într-o lume căzută în iraționalitate și un motiv de optimism cu privire la capacitatea chinezilor și europenilor, a popoarelor asiatice și a celor europene de a găsi drumul păcii într-o lume aflată pe punctul alunecării într-un război sinucigaș al tuturor împotriva tuturor.
Redau mai jos, așa cum am promis, intervenția mea în cadrul sesiunii de deschidere a evenimentului.
Discursul Prof. dr. Adrian Severin
Fost viceprim-ministru și ministru al afacerilor externe al României; fost președinte al Adunării Parlamentare a OSCE; fost vicepreședinte al Comisiei pentru afaceri juridice și drepturile omului a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei; fost raportor special al ONU pentru drepturile omului.
“Către un viitor comun: drepturile omului, pacea și pluralismul global”
Excelențe, distinși delegați, stimați colegi, doamnelor și domnilor,
Este o onoare să mă adresez acestei conferințe internaționale dedicată uneia dintre temele definitorii ale epocii noastre: drepturile omului.
Puține idei au modelat atât de profund vocabularul moral și politic al lumii moderne. Drepturile omului influențează constituțiile, inspiră mișcările de eliberare, ghidează instanțele de judecată, modelează diplomația și oferă speranță persoanelor confruntate cu nedreptatea, persecuția, sărăcia sau excluderea. Ele au devenit un limbaj universal prin care umanitatea își exprimă aspirațiile către demnitate, libertate, egalitate și justiție.
Totuși, drepturile omului nu reprezintă adevăruri care se impun automat și trăiesc dincolo de orice dezbatere. Ele trebuie interpretate, apărate, reînnoite și adaptate permanent la realitățile aflate în schimbare.
Trăim într-o lume marcată simultan de o interdependență fără precedent și de fragmentări profunde; de progrese tehnologice extraordinare și de noi vulnerabilități; de dezvoltare economică și de persistența inegalităților; de o conștientizare mai mare a drepturilor și de reînnoirea disputelor privind suveranitatea, identitatea și puterea.
Din acest motiv, misiunea noastră de astăzi nu este doar să elogiem drepturile omului, ci și să le examinăm fundamentele, diversitatea formelor de exprimare și condițiile necesare vitalității lor viitoare.
1. În centrul drepturilor omului se află o întrebare simplă, dar profundă: cum trebuie să se raporteze puterea la persoană?
Drepturile omului pot fi înțelese ca un cadru în care se definește raportul de putere dintre stat și cetățeni, precum și felul în care puterea se împarte între națiune, ca subiect colectiv, și indivizii care o compun.
Orice societate are nevoie de instituții capabile să mențină ordinea, să aplice legea, să apere securitatea și să administreze bunurile publice. Fără instituții, drepturile riscă să devină simple declarații lipsite de conținut. Libertatea înseamnă puțin în mijlocul haosului. Egalitatea înseamnă puțin acolo unde justiția nu poate fi aplicată. Securitatea este importantă, deoarece frica distruge libertatea la fel de eficient ca tirania.
Istoria ne oferă, însă, și o altă lecție: puterea concentrată, lăsată fără control, poate deveni arbitrară, opresivă și violentă.
Statele au cenzurat idei, au închis opozanți, au persecutat minorități, au manipulat legea, au expropriat proprietăți și chiar au purtat război împotriva propriilor populații. Drepturile omului au apărut tocmai ca limitări ale unor asemenea abuzuri. Ele afirmă că fiecare persoană posedă o demnitate pe care niciun conducător, partid, majoritate sau instituție nu o poate ignora.
În același timp, drepturile nu reprezintă doar protecții împotriva statului. Ele și depind de stat.
Instanțele protejează dreptul la un proces echitabil și garanțiile procedurale. Instituțiile publice oferă educație, servicii medicale și protecție socială. Sistemele de reglementare protejează lucrătorii, consumatorii și mediul.
Astfel, sensul cel mai profund al drepturilor omului nu este ostilitatea față de autoritate, ci civilizarea autorității: puterea supusă legii și orientată către servirea ființelor umane, cetățenilor.
2. Una dintre teoriile care explică această organizare este teoria contractului social. Potrivit acestei concepții, autoritatea politică derivă din consimțământul – real sau simbolic – al persoanelor libere care creează instituții comune pentru a asigura pacea, justiția și protecția reciprocă.
Nu indivizii există pentru stat, ci invers; statul există deoarece ființele umane au nevoie de un cadru în interiorul căruia drepturile și interesele lor să fie protejate.
Guvernele sunt, așadar, legitime nu doar pentru că dețin forța și nici doar pentru că moștenesc o continuitate istorică, ci pentru că servesc binele comun respectând în același timp demnitatea fiecărui cetățean.
3. Drepturile omului nu sunt doar doctrine filozofice. Ele sunt și realizări istorice. Sunt istorie și istorice
Fiecare popor a ajuns la propria înțelegere a justiției prin secole de lupte, negocieri, compromisuri, memorie colectivă și învățare instituțională. Drepturile sunt adesea câștigate treptat, mai degrabă decât acordate generos.
Unele societăți au ieșit din sisteme de privilegii ereditare și, prin urmare, au pus accent pe egalitatea în fața legii. Altele au experimentat cenzura și au ajuns să valorizeze intens libertatea de exprimare. Societățile marcate de exploatarea industrială au cerut protecție socială și drepturi ale muncii. Popoarele supuse dominației și umilințelor străine au insistat asupra autodeterminării, drepturilor culturale și identității naționale.
Dezvoltarea drepturilor omului nu a urmat, prin urmare, o traiectorie uniformă în toate civilizațiile.
În Europa, drepturile moderne au apărut treptat prin interacțiunea dintre universalismul creștin, dreptul roman și canonic, luptele constituționale și teoriile iluministe ale drepturilor naturale.
În China, gândirea politică a fost influențată istoric de idealurile confucianiste, care puneau accent pe armonie, ierarhie, datorie socială, solidaritate și responsabilitățile morale ale conducătorilor.
În Rusia, moștenirea ortodoxă bizantină, autocrația imperială și ulterior colectivismul sovietic au încurajat tradiții centrate mai puternic pe autoritatea statului și obligațiile comunitare, egalitatea între membrii comunității, înaintea libertății individuale, fiind scopul esențial care legitimează exercitarea riguroasă a puterii de către ierarhia politică.
În multe societăți majoritar musulmane, conceptele de justiție, demnitate și bunăstare s-au dezvoltat în cadre derivate din dreptul religios și ordinea comunitară, mai degrabă decât prin doctrina seculară a drepturilor individuale autonome formulată ulterior în Occident.
Comparația nu trebuie redusă, însă, la contraste civilizaționale simpliste. Idei despre justiție și demnitate umană au existat în toate aceste tradiții. Distincția esențială constă mai puțin în preocuparea morală pentru persoană și mai mult în faptul că societățile, în evoluția lor istorică, au acordat prioritate fie individului autonom fie comunității și ordinii sociale ca surse principale de legitimitate.
Această perspectivă istorică este esențială, deoarece drepturile devin durabile doar atunci când sunt înrădăcinate în realitatea socială.
Constituțiile pot fi copiate. Conceptele juridice pot fi traduse. Instituțiile pot fi importate formal. Însă acolo unde lipsesc încrederea civică, cultura publică și asumarea istorică, drepturile rămân adesea fragile sau simbolice.
4. Ajungem astfel la una dintre dezbaterile centrale ale timpului nostru: universalitate contra diversitate.
Poziția universalistă afirmă că toate ființele umane posedă o demnitate egală doar prin simplul fapt că sunt umane. Prin urmare, anumite drepturi aparțin tuturor, indiferent de naționalitate, religie, cultură, rasă, gen sau sistem politic.
Fără universalitate, cei vulnerabili pot fi abandonați în fața pretențiilor tradiției, forței sau suveranității. Universalitatea insistă că tortura, sclavia, detenția arbitrară și persecuțiile în masă nu pot fi niciodată justificate prin preferințe locale sau necesități politice.
În același timp, societățile umane sunt pluraliste. Ele diferă prin tradiții morale, culturi juridice, moșteniri religioase și experiențe istorice.
O abordare înțeleaptă trebuie, prin urmare, să mențină împreună aceste două adevăruri, aceste contrarii.
Există standarde sub care nicio societate nu ar trebui să coboare. Dar pot exista și mai multe modalități legitime de instituționalizare a demnității și libertății.
Universalitatea nu trebuie să însemne uniformitate. Diversitatea nu trebuie să însemne relativism.
Provocarea constă în apărarea esenței drepturilor, respectând în același timp diversitatea legitimă a civilizațiilor.
5. Aceeași complexitate apare și în relația dintre drepturile omului și democrație. Două concepte profund legate, dar nu identice.
Democrația privește sursa autorității: guvernarea bazată pe consimțământul și participarea celor guvernați. Drepturile omului privesc limitele impuse autorității și protecția datorată fiecărei persoane.
Democrația întreabă cine guvernează. Drepturile omului întreabă cum poate fi exercitată puterea.
În sistemele constituționale sănătoase, democrația și drepturile omului se consolidează reciproc. Totuși, democrația singură nu este suficientă. Majoritățile însele pot deveni nedrepte. Liderii aleși pot slăbi independența justiției, stigmatiza minorități, manipula informația și concentra puterea revendicând în același timp legitimitate democratică.
De aceea, limitările constituționale, separația și echilibrul puterilor, precum și statul de drept, adică guvernarea legii, iar nu doar guvernarea prin lege, rămân indispensabile.
În același timp, trebuie să recunoaștem și faptul că sistemele democratice pot degenera ele însele în structuri oligarhice deconectate de interesul public – un fenomen tot mai dezbătut și mai dureros resimțit în lumea euro-atlantică actuală.
Din acest motiv, diversitatea trebuie recunoscută nu doar în ceea ce privește drepturile omului, ci și în ceea ce privește democrația însăși. Poate că a venit momentul să depășim prejudecata că există un singur model democratic. Societăți diferite pot dezvolta forme instituționale distincte, cu condiția să rămână receptive la nevoile populare, capabile să își corecteze greșelile fără violență și supuse transparenței, responsabilității și unor mecanisme eficiente de control încrucișat al puterii.
Mai mult decât atât, a sosit vremea ca să admitem că în locul unei democrații fragile cu tentația derapajului către oligarhie, un sistem meritocratic (corespunzător vechilor sisteme aristocratice în care, însă, legitimitatea sângelui este înlocuită de legitimitatea meritului) poate fi mai bine echipat pentru a recunoaște și implementa drepturile omului.
6. Aceeași complexitate există și în raport cu sistemele economice.
Economiile de piață pot încuraja inovația, inițiativa privată și autonomia personală. Totuși, piețele complet necontrolate pot genera inegalități severe și concentrări de bogăție capabile să distorsioneze însăși democrația.
Economiile de comandă pot urmări egalitatea și furnizarea universală a bunurilor esențiale, însă acolo unde puterea politică și economică se unesc într-un singur centru, dependența de autoritate poate slăbi libertatea și sufoca autonomia societății civile.
Capitalismul de stat poate combina planificarea strategică cu dinamismul pieței, producând dezvoltare rapidă și reducerea sărăciei, însă poate uni și privilegiul economic cu centralizarea politică și transparența limitată.
Lecția este clară: nicio etichetă sau doctrină economică nu garantează automat drepturile omului.
Ceea ce contează sunt instituțiile: tribunale echitabile, responsabilitate publică, protecția muncii, garanții sociale, transparență și stat de drept (guvernarea legii).
7. Astăzi, sfera drepturilor omului continuă să se extindă.
Vorbim nu doar despre drepturi civile și politice, ci și despre drepturi sociale, culturale, ecologice și digitale.
Demnitatea umană include acum preocupări precum protecția mediului, accesul la servicii medicale și educație, protejarea vieții private în era supravegherii generale, controlul asupra datelor personale și protecția împotriva manipulării algoritmice.
Această extindere reflectă un adevăr important: demnitatea umană necesită nu doar protecție împotriva tiraniei, ci și condițiile materiale, culturale, ecologice și tehnologice necesare dezvoltării umane.
8. Dincolo de toate acestea, discursul contemporan despre drepturile omului se confruntă cu pericole serioase.
Un pericol apare atunci când drepturile omului devin instrumente ale competiției geopolitice, în loc să fie scopuri ale acțiunii politice. Dacă state puternice invocă selectiv drepturile împotriva adversarilor lor, ignorând în același timp abuzurile comise de aliați sau chiar de ele însele, apar standarde duble și credibilitatea discursului umanitar scade.
Un alt pericol constă în ideologizarea excesivă și moralizarea relațiilor internaționale. Atunci când diplomația devine o confruntare între tabere considerate virtuoase și tabere proclamate ca ilegitime, dialogul devine dificil, compromisul devine suspect, iar rivalitatea se intensifică.
Consecințele pot include sancțiuni unilaterale, în special economice, care afectează populațiile civile, conflicte prin interpuși, neîncredere generalizată, fragmentare și insecuritate. Iar insecuritatea afectează aproape întotdeauna drepturile la nivel intern, deoarece guvernele aflate sub presiune tind frecvent să centralizeze autoritatea, să extindă supravegherea și să dea prioritate securității în detrimentul libertății.
Conștientizarea acestor pericole nu trebuie să conducă la cinism sau pasivitate în fața încălcării drepturilor. Abuzurile grave trebuie condamnate în continuare. O politică eficientă în domeniul drepturilor omului necesită, însă, coerență, legalitate, prudență, proporționalitate, obiectivitate, multilateralism și evaluarea sinceră a consecințelor fiecărei acțiuni concrete.
9. În secolul nostru, drepturile omului depind tot mai mult de cooperarea internațională.
Pandemiile nu se opresc la frontiere. Poluarea ignoră pașapoartele. Amenințările cibernetice traversează continentele în câteva secunde. Schimbările climatice afectează toate națiunile.
Din acest motiv, drepturile omului necesită astăzi nu doar instituții naționale, ci și compasiune, multilateralism și solidaritate internațională.
Compasiunea ne amintește că fiecare statistică ascunde o viață umană. Multilateralismul oferă mecanisme de coordonare pașnică. Solidaritatea conferă forță practică drepturilor prin cooperare autentică, schimb de cunoștințe, ajutor în caz de dezastre, dezvoltare durabilă și responsabilitate față de generațiile viitoare.
Aceasta ne conduce către ideea unei comunități globale cu un viitor comun pentru umanitate.
O asemenea viziune nu abolește națiunile sau culturile. Suveranitatea rămâne importantă. Dar astăzi, suveranitatea trebuie să coexiste cu responsabilitatea. Independența nu poate însemna dreptul la indiferență.
10. Ajungem astfel la o concluzie echilibrată.
Drepturile omului nu pot fi exportate mecanic ca și cum ar fi un produs gata fabricat. Ele trebuie să prindă rădăcini în cultura civică, în instituții, în educație și în conștiința istorică ale fiecărui popor.
Nici drepturile nu pot fi standardizate complet. Națiunile întruchipează tradiții, priorități și traiectorii constituționale diferite.
Totuși, diversitatea nu trebuie să devină niciodată un pretext pentru cruzime, opresiune sau excludere. Iar universalitatea nu trebuie să devină niciodată o mască pentru dominație sau presiune politică selectivă.
Viitorul drepturilor omului depinde de reconcilierea standardelor comune ale demnității cu pluralismul legitim al formelor de expresie ale acesteia.
Viitorul lor depinde de menținerea protecției împotriva torturii, arbitrariului și discriminării.
Depinde de responsabilitatea publică, de guvernarea legii, de coerența ecologică, de justiția socială și de cooperarea internațională.
Mai presus de toate, însă, depinde de faptul de a ne aminti că adevăratul subiect al drepturilor omului nu este nici ideologia, nici propaganda, ci persoana umană.
Fiecare generație se confruntă cu noi amenințări, noi inegalități, noi tehnologii și noi tentații de a abandona principiile în favoarea oportunității imediate.
Responsabilitatea noastră nu constă, așadar, doar în a moșteni limbajul drepturilor, ci și în a-l aplica cu înțelepciune, onestitate și curaj într-o lume plurală și aflată în continuă schimbare.
Pe acest drum, China a oferit un set de documente importante pentru reflecție, care include Inițiativa Dezvoltării Globale, Inițiativa Siguranței Globale, Inițiativa Civilizației Globale și Inițiativa Guvernanței Globale.
Dacă vom reuși, drepturile omului nu vor risca să devină un slogan al divizării sau o armă a rivalității, ci vor constitui un limbaj al justiției, rezonabilității, solidarității și umanității comune.
Vă mulțumesc pentru amabila dvs atenție!”.
