Ultimul interviu al regretatului Constantin Bunilă

Ultimul interviu al regretatului
Constantin Bunilă

    În momentul în care a ajuns la mine trista veste că jurnalistul Constantin Bunilă, unul dintre adevăraţii jurnalişti ai Motrului, îşi negociază cu Dumnezeu timpul existenţial, am şi pornit către spitalul din oraş, poate pentru a-l încuraja, pentru a-l mai asculta, deşi în sinea mea simţeam că merg doar pentru un rămas bun. Aşa a fost. Cândva Constantin Bunilă îşi lăsase sufletul dezvelit în palma vieţii şi a ales ca eu să pun într-o carte crâmpeie din discuţiile noastre.Am înţeles multe atunci şi mult aş vrea să nu greşesc în anii care vor urma. Am înţeles că fiecare lucru trebuie făcut la timpul lui, căci vine o vreme când nu mai poţi.. şi doare al dracu’ de tare atunci.
Am înţeles că oricât de mult ai alerga pentru a trăi, a odihni tot acasă va fi.Am înţeles că fiecare cuvânt nu trebuie să rănească, pentru că niciodată nu-l mai poţi lua înapoi. Şi asta doare…

Ana Ionele
Constantin Bunilă„A scrie în ziar, dacă n-o faci cu sufletul, atunci e un mare păcat!
Trăirea este unică, nu ai cum să ţi-o modelezi. Omul în relaţia
cu Dumnezeu şi cu pământul este un vector, un canal de
transmisie. Dumnezeu a pus în noi, în fiecare, după Biblie, chipul
şi asemănarea lui. Ştii cum e să stai de multe ori singur cu
sufletul tău şi să te întrebi, oare, unde şi cum am greşit?”

– După cele spuse mai sus, d-le Constantin Bunilă, să înţeleg că a
scrie înseamnă a sta de vorbă cu divinitatea, înseamnă a-ţi curăţi sufletul
prin puterea cuvintelor?

– În momentul de faţă trec printr-o perioadă mai grea. Orice om
are două posibilităţi: să meargă la judecata divină absolvit de păcate
sau să-şi plătească păcatele dincolo. Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu
pentru tot ce mi-a dat. Soţia mea, este cel mai mare dar pe care mi l-a
făcut Dumnezeu, pe lângă copiii şi rădăcinile pe care le am. Mi-am
dorit întotdeauna să-mi fie copiii nu foarte fericiţi, nu foarte realizaţi,
dar să fie oameni în adevăratul sens al cuvântului. Cu fata cea mare
cred că am reuşit, cu fata cea mică, timpul este ajutorul meu.
Anul trecut am primit vestea că am cancer. Sper să-mi dea D-zeu
viaţă! Aş vrea să pot publica ce am hotărât acum, ce-i drept mai târziu.
Dacă vă duceţi în ziare, în timp, veţi găsi mii de texte publicate.
Oricine poate face nu o carte, ci cărţi din ele.

– Cât timp din anii dvs. s-a împletit cu existenţa acestui oraş?

– Trăind aici, după atâţia ani, am simţit mereu o barieră între Motru
şi Gorj, o cortină trasă pe dealul Bujorăscu. Am încercat să ţin deschisă
poarta oraşului Motru peste tot, pentru că gorjenii nu consideră Motru
ca parte a Gorjului. Probabil o reorganizare administrativ-teritorială
va rezolva şi această situaţie.
Eu trăiesc în oraşul Motru din 1966. Unde este Motru acum, atunci
era o mlaştină, chiar pe locul unde este acum Piaţa Nouă. Mergeam la
şcoală în papuci, mult mai târziu am încălţat pantofi. Am făcut naveta
de la Zegujani cu bicicleta, câte 10 km zilnic.
Prima carte pe care am citit-o, mi-a adus-o mama. O carte de poveşti,
pe care a primit-o completare, cu bani, bineînţeles, la 2 kg de soda
caustică. Am citit-o toată noaptea, la lampă. Dimineaţa, cu ochii cât
cepele m-am dus la bunicul, ca să-mi dea bani să merg la cooperativa
din satul Stroeşti, să-mi iau şi alte cărţi. Bunicul şi-a pus calul la căruţă
şi am plecat împreună la Jan, vânzătorul din Stroeşti. Bunicului meu
i se zicea moş Costică, pentru că botezase cu ghiotura la copii. Primul
meu dar au fost cele 15 cărţi, care l-au costat pe bunicul un pol. Şi uite
aşa am început eu să mă hrănesc cu cărţi. Din 1974 încoace, când am
câştigat un concurs de creaţie literară, am observat un lucru deosebit,
faptul că Dumnezeu aproape că m-a făcut un stăpân al cuvintelor.
Am terminat o şcoală, o facultate de psihologie, o şcoală de jurnalism.
Cursurile de publicistică le-am făcut prin anii ’90, la şcoala lui Mihai
Băcanu. Am fost unul dintre primii ziarişti acreditaţi ai Gorjului, cu
sprijinul d-lui Sachelarie Abagiu.

– Când aţi intrat în presa scrisă?

– De fiecare dată, m-am sfătuit cu „ministrul meu de finanţe”, adică
cu soţia şi am întrebat-o ce e de făcut. Aşa am ajuns să scriu la ziar. Am
văzut un anunţ, m-am dus, am susţinut o probă şi am intrat „magna cum
laude”. A venit Abagiu ca să facem „Oglinda” şi aşa am ajuns să fiu citit
şi în Moldova. M-am dus la „Impact de Gorj”, după ce am terminat cu
politica locală, iar prietenul meu Cosmin Pigui mi-a dat mână liberă.
Eu am două păcate, că am scrisul neutru şi al doilea, nu vreau să mi se
modifice nimic din ceea ce scriu. În genunchi nu am scris în viaţa mea.
Am făcut cadouri destule. Am scris ani în şir unor ziare, iar semnătura
de sub editoriale era a altcuiva. Dar a fost vrerea mea. Eu m-am considerat
întotdeauna „peniţar”. Am şi semnat aşa, dar şi cu alte diverse pseudonime.
Tot eu l-am inventat pe „Berică”, personajul de tranziţie. Din
1979 am fost clientul ziarelor gorjene. Mă bucur de prietenia lui Spiridon
Popescu, a lui Adrian Frăţilă, a lui Gheorghe Drăghescu şi a încă vreo
câţiva. Sunt momente atât de frumoase când ne întâlnim cu toţii. Cred
că de două ori la rând am câştigat premiul Tudor Arghezi. Aici la Motru
am colaborat foarte bine cu Mircea Tutunaru, când a fost director la Casa
de Cultură, şi cu Doru Căpăstraru, de asemenea un om extraordinar.
Eu am fost un autor de poezie mai mult de dragoste şi poezie patriotică.
Am publicat la Craiova în ziarele vremii, în revista Ramuri, în Cuvântul
Libertăţii, în Apărarea Patriei şi-n mai toate ziarele gorjene.

– Înainte de a fi ziarist, scriitor, autor de poezie, epigramist, sunteţi
un om. Cum e omul Constantin Bunilă?

– Deşi nu-mi place când aud sunetul salvării, în viaţa de zi cu zi sunt
asistent medical şi ştiu ce înseamnă şi cât de grea este această meserie.
Am avut şansa să lucrez şi în urgenţe, şi în policlinică, iar la Motru sunt
asistent din anul 1979, la Ambulanţă şi la dispeceratele de întreprindere.
În rest, sunt un om pragmatic, îmi depăşesc mereu condiţia. Toată
viaţa, însă, mi-a lipsit ambiţia. Singurul vis pe care nu l-am împlinit
vreodată este că nu m-am apropiat mai mult de Dumnezeu şi am fugit
de divinitate pe când aveam 19 ani, când m-a dus tatăl meu la seminar
la Craiova. Părintele Paul Popescu mi-a zis: „fiule, du-te, că nu ai chemare!”
Calităţi am mult mai puţine decât am defecte. Sunt omul care
dacă acum se supără, în 5 minute i-a trecut. O singură calitate de care
nu mă voi separa niciodată este sinceritatea. Uneori francheţea mea a
deranjat, dar nu i-a îndepărtat pe oameni. Chiar şi cu actualul primar,
pe care-l cunosc de ani buni şi căruia Motru îi va fi recunoscător la un
moment dat, am fost buni prieteni. În perioada de când este la primărie,
din fericire Hanu a fost un om atent şi nu a prea făcut greşeli.

– Dacă funcţia v-ar permite, ce schimbări aţi aduce în viaţa municipiului
Motru?

– Din 1992 şi până în 2000 am fost consilier local, am intrat cu
mâinile curate şi am ieşit tot aşa. Veneam după ce fusesem fondatorul
PSD între primii 5 din Motru, primii 100 din Gorj şi primii 1000 din
România. Eu fac parte din grupul celor care s-au rupt de aripa tânără,
în perioada în care primar era Ion Iorga, iar viceprimar era răposatul
Marcu Burtea. Urme am lăsat. Casa Multiculturală există şi datorită mie.
Şi multe proiecte de hotărâri au fost iniţiate de către mine. Municipiul
Motru trebuie să aparţină, începând de la vârful piramidei, celor care
se gândesc la viitorul lui. Nu avem noi dreptul să împovărăm generaţiile
următoare, dar o facem totuşi! Este condamnabil. De la noi înainte,
generaţiile care vin trebuie să simtă şi beneficii, nu numai oprelişti. Aţi
făcut vreodată o statistică, să vedeţi câţi copii buni au plecat din Motru?
Dacă voi avea posibilitatea să manageriez vreun partid politic, voi invita
pe toţi cei plecaţi de aici, care au importanţă în România şi, de ce nu, şi
în afară şi i-aş pune pe toate locurile eligibile din partid. Să se chinuie
să aducă bani la Motru, să lase o urmă în acest oraş. La Motru populaţia
nu a fost niciodată bogată, a fost o iluzie. Bani s-au câştigat, dar la fel de
rapid s-au cheltuit. Pentru că oamenii de aici au trăit mereu cu spectrul
fenomenului că nu vor apuca din bunătăţile de care alţii se bucură. Eu
am prins şi greva din 1981, acel moment al descătuşării sărăciei.

– Ca ziarist, v-aţi implicat în activităţile cultural-educative de la
Motru? Există o latură pe care aţi fi putut-o dezvolta mai mult?

– În momentul de faţă am în Motru doar câţiva prieteni de suflet.
M-aţi văzut cu ei pe la „întâmplările” literare, Mircea Tutunaru, un foarte
bun prieten, Romulus Iulian Olariu, Ion Ulariu. Dacă Florin Preda
Dochinoiu, Mircea Tutunaru, Romulus Iulian Olariu ar putea să-şi armonizeze
părerile, ar putea face un prim nucleu formidabil, la care aş adera
şi eu şi chiar foarte multă lume. Este o cinste pentru mine să vă spun că
am fost la lansarea de carte a tânărului Marius Aldea. Părerea mea este
că din zona Motru, Marius este cel mai bun. Sigur, mai sunt şi alţi tineri
talentaţi. Aşa cum zice un bun prieten al meu: „Bărbaţi ca ei vin greu, dar
vin al dracului de bine!” Dar aş vrea să discutăm puţin despre un subiect
aparte, despre ceea ce face în pictură, pentru Motru, pentru Gorj, prietenul
meu, artistul Florin Preda Dochinoiu. Niciodată nu face lucrurile
de dragul de-a câştiga ceva, le face de dragul de-a câştiga ceilalţi. Veţi găsi
prin casele din Motru, şi-n alte locuri, icoane pictate de Florin. Tablouri
de la Florin eu nu am, că nu am cerut, dar icoane am. Este un mare noroc
pentru Motru că are un asemenea om, un asemenea artist. Împreună cu
el am în lucru o carte: „La ceai cu umbră” şi este vina mea ca de vreo doi
ani tot amân. Ea poate fi gata chiar şi mâine. Am aici manuscrisul, să-l
vedeţi, poate fi prima şi ultima mea carte. Cuprinde şi poezia de tip hazliu
„Căruţa cu proşti”. Mai am în lucru „Călătorie spre alţi poli”.

– Aţi făcut parte din echipa care a înfiinţat Monitorul de Motru,
acum 7 ani. Drumul către glorie poate ocoli cuvântul?

– Am crezut că drumul către glorie ocoleşte cuvântul, însă întotdeauna
cuvântul uneşte mintea cu fapta. În momentul în care am făcut
echipa de la ziar, am zis aşa: ziarul trebuie să-l citească şi o femeie,
şi un copilaş, şi un beţivan şi omul simplu. Am făcut acest lucru cu
Monitorul de Motru şi pur şi simplu îl căutau peste tot prin oraş. Asta
în vremurile când era liber scrisul la orice ziar. Din 2007-2008 încoace
s-a instituit un soi de cenzură. Au apărut nişte ziarişti VIP, care aveau
senzaţia că toţi cei care fac un reportaj sau un articol laudativ, o fac doar
pentru a-şi băga bani în buzunar. Din păcate toată presa din Gorj este
dominată de aceşti oameni, cărora generaţia care va veni să facă presa
adevărată le va imputa acest lucru. S-au vândut extrem de ieftin. Am
scris un material la Gorjeanul şi mi s-a cerut să-l refac. Am cerut o coală
de hârtie şi mi-am scris demisia. Nu accept să vină cineva care abia ştie
să încropească nişte cuvinte şi să-mi ceară să rescriu după sugestia lui.
Omul politic dacă nu are parte şi de critici şi de laude nu e om politic.

– Cum vedeţi Motru peste vreo douăzeci de ani?

– Off… aş vrea să-l văd! Dacă are noroc de acei oameni care pot să
facă ceva în oraş, Motru ar putea fi un fel de „Roza Vanturilor”, buricul
pământului, pentru că aici este o gură de rai, este grădina Maicii
Domnului. Şi mi-ar plăcea ca în Motru femeile cu mintea ascuţită să
nu stea deoparte.

Interviu realizat de Ana Ionele
publicat în Monitorul de Motru nr. 87 din 30 aprilie
şi în cartea ,, Cu sufletul în palmă” autor Ana Ionele