Praznicul Înălțării Domnului este sărbătorit în acest an de Biserică în ziua de 21 mai.
Numit în popor și Ispas, praznicul Înălțării la cer a Domnului cade totdeauna în joia săptămânii a șasea după Paști, adică la 40 de zile după Înviere, când Domnul S-a înălțat la cer (Marcu 16, 19; Luca 24, 51; cf. Faptele Apostolilor 1, 2-12).
Este una dintre cele mai vechi sărbători creștine, despre care amintesc Constituțiile Apostolice. Cea mai veche mențiune despre această sărbătoare este făcută de Eusebiu al Cezareei, în lucrarea ‘Despre sărbătoarea Paștilor’ (scrisă în jurul anului 332), dar în acel timp Înălțarea era sărbătorită nu în ziua a 40-a după Paști, ci în a 50-a (odată cu Rusaliile). Sărbătoarea Înălțării, prăznuită la început odată cu Rusaliile, punea astfel pecetea finală perioadei pascale a Cincizecimii.
În secolul al IV-lea, Sfântul Ioan Gură de Aur a lăsat o frumoasă predică la această sărbătoare, pe care el o numește ‘cinstită și mare’. Asemenea cuvântări au mai rămas, din aceeași vreme, de la Sfinții Atanasie al Alexandriei și Grigorie de Nyssa. În jurul anilor 380-385, pelerina apuseană Egeria amintește de festivitățile din ziua a patruzecea după Paști; la Ierusalim însă acestea aveau loc în Biserica Nașterii din Betleem, iar sărbătoarea Înălțării era prăznuită la Cincizecime, adică în aceeași zi cu Pogorârea Sfântului Duh.
Spre sfârșitul secolului al IV-lea sau începutul secolului al V-lea, sărbătoarea Înălțării s-a despărțit de cea a Pogorârii Sfântului Duh, în vremea Fericitului Augustin (430) serbarea ei în ziua a 40-a după Paști era generalizată peste tot în lumea creștină, alături de sărbătoarea Învierii și cea a Pogorârii Sfântului Duh, fiind totodată considerată de origine apostolică.
O deosebită solemnitate a căpătat această sărbătoare mai ales de când Sfânta Împărăteasă Elena, mama Sfântului Constantin cel Mare, a ridicat pe Muntele Eleonului sau al Măslinilor (de unde Mântuitorul S-a înălțat la cer) o vestită biserică (‘Eleona’), în care Înălțarea se prăznuia cu mare fast și pompă, începând de la miezul nopții, mai ales prin mulțimea luminilor aprinse.
* * *
În ziua Praznicului Înălțării Domnului, care va fi sărbătorit joi, 21 mai 2026, Patriarhia Română va celebra și Ziua Eroilor printr-un moment solemn de recunoștință dedicat celor care și-au jertfit viața pentru credința, libertatea și unitatea națională.
Astfel, la ora 12.00, clopotele tuturor bisericilor din cuprinsul Patriarhiei Române vor răsuna în memoria eroilor români.
Cinstirea și pomenirea eroilor în ziua Înălțării Domnului au fost instituite de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1920, iar ulterior hotărârea a fost consfințită prin deciziile sinodale din anii 1999 și 2001, când această zi a primit statutul de Sărbătoare Națională Bisericească.
Totodată, prin legea nr. 379/2003 privind regimul mormintelor și operelor comemorative de război, sărbătoarea Înălțării Domnului Iisus Hristos a fost proclamată și Ziua Eroilor, ca sărbătoare națională a poporului român.
Biserica Ortodoxă Română pomenește în cadrul fiecărei Sfinte Liturghii, pe eroii, ostașii și luptătorii români din toate timpurile și din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre și în închisori, pentru apărarea patriei și a credinței ortodoxe strămoșești, pentru întregirea neamului, libertatea, unitatea și demnitatea poporului român.
Prin devotamentul și curajul lor, acești eroi au avut un rol esențial în păstrarea libertății și identității naționale, contribuind la obținerea independenței și la realizarea unității statului român.
Catedrala Națională din București a fost edificată în memoria tuturor eroilor, pentru a prăznui această sărbătoare națională a poporului român. Lăcașul are ca prim hram sărbătoarea Înălțării Domnului – Ziua Eroilor, iar al doilea hram, Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României.
* Sfinții Mari Împărați și întocmai cu Apostolii, Constantin și mama sa, Elena, sunt sărbătoriți de Biserică în ziua de 21 mai
Sfântul Împărat Constantin cel Mare (306-337) s-a născut în cetatea Naissus (astăzi, Niș, în Serbia), din provincia romană Moesia Superior. Tatăl său, Constanțiu Chlor a ajuns la conducerea imperiului cu titlul de ‘cezar’, mai târziu a preluat titlul de ‘august’. După moartea împăratului Constanțiu, în anul 306, armata l-a proclamat împărat pe Constantin.
Confruntarea pe care Constantin cel Mare a avut-o în 28 octombrie 312, cu fiul fostului împărat Maximian, Maxențiu, care stăpânea Roma, la Pons Milvius (Podul Vulturului) a marcat convertirea sa la creștinism.
Constantin a văzut pe cer ziua, în amiaza mare, o Cruce luminoasă, deasupra soarelui cu inscripția: in hoc signo vinces. Noaptea, i s-a arătat Hristos, cu semnul crucii, pe care-l văzuse ziua pe cer, cerându-i să-l pună pe steagurile soldaților ca să le servească drept semn protector în lupte.
Toată oastea sa a purtat a doua zi închipuirea semnul Sfintei Cruci pe toate armele, pe steaguri, pe coifuri și pe paveze.
Bătălia a fost câștigată de Constantin, care a intrat biruitor în Roma: ‘întâmpinat de tot poporul cu mare bucurie și cinste; iar el a înălțat mare mulțumire lui Dumnezeu, Celui ce i-a dat biruință asupra tiranului cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci. Spre pomenirea acelei preaslăvite biruințe, a pus o cruce în mijlocul cetății Romei, pe un stâlp înalt de piatră și a scris pe dânsa: ‘Prin acest semn mântuitor, cetatea aceasta s-a eliberat de sub jugul tiranului’ ‘. (Viețile Sfinților)
După câteva luni de la victoria asupra lui Maxențiu, Constantin acordă libertate de cult generală, cu întâietate pentru creștinism, singura religie netolerată până atunci în Imperiul roman. Edictul din ianuarie 313, de la Milan, este nu numai un act de dreptate ci și de protejare a creștinilor. Consecvent convingerii și sentimentului său despre dreptul și valoarea religioasă și morală a creștinismului, Constantin l-a apărat și susținut continuu, declarându-l religia licita în Imperiul roman. (sursa: ‘Istoria Bisericească Universală’, 1987)
Din anul 324, Constantin a rămas singur la conducerea Imperiului Roman, poziție pe care și-a menținut-o până la sfârșitul vieții (337).
Împăratul Constantin cel Mare a început să înlăture din legile penale dispoziții și pedepse contrare spiritului creștin: răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (arderea cu fierul roșu).
De asemenea, s-a îmbunătățit tratamentul în închisori, s-a ușurat situația sclavilor, recunoscându-se și episcopilor și preoților dreptul de a-i proclama liberi, în biserică, în fața credincioșilor. S-au luat măsuri de protecție și de ajutor pentru săraci, orfani, văduve și bolnavi. S-au adus restricții luptelor de gladiatori. S-a modificat în spirit creștin legislația referitoare la căsătorie, la celibatari, la părinții fără copii, s-a îngreunat divorțul, s-au pedepsit adulterul și siluirea, s-a interzis aruncarea copiilor și s-a îngrădit vinderea lor prin ajutoare date părinților săraci.
În 321, Sfântul Împărat Constantin cel Mare a generalizat, ca zi de repaus în Imperiu, Duminica, sărbătoarea săptămânală a creștinilor.
În această perioadă, Biserica a cunoscut o mare înflorire pe tot întinsul imperiului. La Ierusalim și în alte locuri din Palestina, la Antiohia, Tyr, Nicomidia, la Roma și în alte orașe, s-au ridicat biserici impunătoare.
Constantin cel Mare s-a hotărât să părăsească definitiv Roma și să ridice un alt oraș de reședință. Acesta a fost Bizanțul, pe Bosfor, care a primit numele de Constantinopol – orașul lui Constantin, inaugurat la 11 mai 330.
A fost botezat în Nicomidia de episcopul semiarian Eusebiu de Nicomidia și de alți clerici în luna mai 337, cu puțin timp înainte de a muri. Întârzierea botezului era obișnuită în acea vreme. Sfântul împărat Constantin a murit la scurt timp după botez, la 22 mai, în Duminica Rusaliilor și a fost îngropat în Biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa.
Împreună cu Sfântul Constantin cel Mare au fost botezați și ostași ai săi, dimpreună cu demnitari ai Imperiului, încât o nespusă bucurie a cuprins toată lumea. (‘Predici la praznice împărătești și la sfinții de peste an’, Arhimandrit Cleopa Ilie – Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria)
Mama sa, Sfânta Elena, a fost atașată mult de valorile religiei creștine. Prin râvna ei pentru descoperirea relicvelor sfinte a fost descoperit locul Golgotei și s-a găsit lemnul crucii pe care a fost răstignit Hristos. Sfânta împărăteasă Elena a ridicat lăcașuri de închinare pentru creștini atât la Ierusalim, cât și la alte locuri sfinte. Mai întâi însă a dorit să se zidească, la Ierusalim, Biserica Învierii, construită deasupra Sfântului Mormânt.
Sfântului Constantin cel Mare i-au urmat la tron cei trei fii ai săi, Constantin II (337-340), Constanțiu (337-361), Constans (337-350), scrie Agerpres.
