Sfânta Muceniţă Cecilia s-a născut şi a vieţuit în Roma primelor veacuri creştine, fiind vlăstar al unei familii nobiliare. Deşi căsătorită de tânără, sfânta s-a păstrat castă, mărturisindu-L pe Mântuitorul Hristos prin viaţă curată şi prin virtute, scrie ziarullumina.ro.
Există o veche tradiţie, desprinsă din martirologiile romane din primele veacuri creştine, după care casa în care Sfânta Cecilia a vieţuit până la vârsta majoratului fusese zidită pe Campus Martius (Câmpia lui Marte). Pe locul acela, după multe şi multe nevoinţe muceniceşti, creştinii au ridicat o bazilică în cinstea sfintei, consemnând în cuvinte latineşti legătura casnică cu aceasta: „Haec est Domus in qua orabat Sanct Caecilia” („Aici este locul în care s-a rugat Sfânta Cecilia”). Acest lucru demonstrează trei realităţi confirmate istoric: faptul că familia sfintei era din pătura nobliară a Romei, că sfânta L-a slujit pe Hristos din pruncie şi că tot aici şi-a dat muceniceşte obştescul sfârşit.
Iubitoare de săraci
Din mai multe surse hagiografice rezultă că părinţii Sfintei Cecilia erau păgâni. Cu toate acestea nu s-au împotrivit niciodată credinţei pe care o mărturisea propria lor fiică, lăsându-i liberă calea spre întâlnirile şi rugăciunile creştine care se făceau în cetate. Aşa se face că, „în răgazul dintre persecuţii, o perioadă care a fost doar liniştea de dinaintea furtunii, Cecilia a participat în mod public la săvârşirea Sfintelor Taine în bisericile în care se adunau creştinii. Frecventa deseori şi criptele martirilor, unde credincioşii din Cetatea Romei se adunau să-i cinstească şi să-i prăznuiască; şi cei săraci, care îi erau încredinţaţi în secret de Sfântul Urban, Papă al Romei, o cunoşteau foarte bine, împărtăşind cu promptitudine poruncile ei şi fiind mângâiaţi cu daruri” (Rev. Prof. Gueranger, Life of Saint Cecilia, Virgin and Martyr, Philadelphia, 1866, p. 54).
Feciorie până la moarte
Căsătorită de părinţi imediat după vârsta majoratului, Sfânta Cecilia l-a înştiinţat pe soţul ei, tânărul Valerian, de dorinţa de a-şi păstra fecioria. Tradiţia hagiografică spune iarăşi că un înger stătea de pază lângă dânsa, ca nici o mână profană să nu se atingă de trupul neprihănit al Ceciliei. Văzând în chip tainic această minunată lucrare, Velerian s-a convertit deîndată la creştinism, trăgându-l după sine şi pe fratele său, Tiburtie. Cei trei au devenit ucenicii şi sprijinitorii lucrării misionare pe care o împlinea venerabilul Episcop al Romei, Sfântul Urban. Nu a trecut mult timp şi persecuţiile împotriva creştinilor au început din nou. Fără prea multe motive, cei trei, Cecilia, Valerian şi Tiburtie, cărora s-a adăugat şi Maxim, au fost aduşi înaintea scaunului de judecată şi învinuiţi ca necinstitori ai idolilor păgâni. În cele din urmă, cu toţii au fost decapitaţi. Tradiţia spune, de asemenea, că Sfânta Cecilia nu a putut fi decapitată până ce nu l-a mai văzut o dată pe venerabilul episcop Urban. Sfintele sale moaşte au fost ascunse mai apoi în catacombele Sfântului Calist, de unde, în 821, au fost mutate în Bazilica „Santa Cecilia in Trastevere” din Roma.
Martiriul Sfintei Cecilia
În ceea ce priveşte martiriul sfintei, ighemonul Almah, guvernator al Romei în vremea aceea, a decis ca execuţia ei să nu fie săvârşită public, dat fiind faptul că sfânta făcea parte din aristocraţia romană. A hotărât astfel ca fecioara să fie dusă în propria casă şi închisă în sauna (caldarium) băii până la sufocare. Trei zile şi trei nopţi a fost chinuită sfânta cu fum şi cu foc, astfel încât ighemonii credeau că este deja moartă. După aceste trei zile, asemenea celor trei tineri care au ieşit nevătămaţi din cuptorul babilonian, Sfânta Cecilia a ieşit afară fără nici o rană. Ultima luptă mucenicească a fost ascuţişul sabiei. Ighemonul a lovit-o de trei ori peste grumaz cu putere, însă capul ei nu a vrut să cadă. A fost lăsată aşa şi, plină de răni adânci, a trimis solie la episcopul Urban spre a-şi mărturisi ultimele dorinţe. Episcopul a intrat în baia unde era întinsă şi plină de chinuri, cutremurat fiind să-şi vadă fiica duhovnicească ca un miel aşezat pe altar. Cecilia l-a privit cu nespusă bucurie şi i-a spus: „Părinte, cer de la Domnul ca în această zi a săvârşirii mele să-mi dau sufletul în braţele tale, lăsând toate averile mele pământeşti săracilor pe care i-am hrănit şi i-am iubit din toată inima. Las de asemenea spre moştenire această casă în care am trăit ca Sfinţia Ta să o faci biserică, ca astfel să devină templu al Domnului milostivirii”. Această ultimă mărturisire a sfintei nu se găseşte în Actele martirice, fiind adunată din mai multe surse adiacente.
Îngropată în catacombele lui Calist
Sfântul Urban a luat trupul sfintei muceniţe şi l-a îngropat cu mâinile sale. În aceeaşi noapte, sfânta a fost purtată în taină pe Via Apia pentru a fi aşezată în catacombele Sfântului Calist. A fost aşezată de episcop la mică distanţă de mormintele fraţilor ei de mucenicie, Valerian, Tiburtie şi Maxim. „Pentru a cinsti apostolatul pe care Sfânta Cecilia l-a împlinit, Sfântul Urban a decis ca ea să fie îngropată în cripta pregătită de Sfântul Calist pentru pontifii cetăţii, acolo unde fusese depus şi înaintaşul său, Sfântul Zefirin. Această meritată, însă neobişnuită excepţie a răsărit din dorinţa de a o îngropa pe fecioară pe locul în care cimitirul Sfântului Calist se întorcea spre cel al lui Pretextatus, tocmai pentru a o aşeza pe dânsa aproape de soţul ei. Cu timpul, mormântul ei s-a pierdut, fiind în cele din urmă regăsit prin descoperire dumnezeiască. Astfel, prin milostivirea Sa, Dumnezeu a redăruit Bisericii Romane comoara nepreţuită a fecioriei muceniceşti” (Life of Saint Cecilia, Virgin and Martyr, p. 130).
Muză a muzicilor frumoase
Chipul Sfintei Cecilia a devenit în Biserica Apuseană „simbol” al acelor secole în care s-a încercat o revigorare a muzicii bisericeşti şi slujirii liturgice. Ca simbol al muzicii, foarte mulţi compozitori de marcă i-au ales viaţa, pe care au transpus-o cu măiestrie în compoziţiile lor. Atât în Biserica Ortodoxă, cât şi în Biserica Catolică, sfânta este pomenită la aceeaşi dată, 22 noiembrie.
