Sfânta Mare Muceniţă Varvara este pomenită în calendarul creştin ortodox la 4 decembrie.
Sfânta Varvara a fost fiica unui aristocrat roman, pe nume Dioscor, şi a trăit în timpul împăratului roman Maximian Daia (305-311), în cetatea Iliopoli.
Tatăl său a zidit pentru ea, fiind foarte frumoasă, un loc înalt iar pe el a ridicat case frumoase în care fiica sa să locuiască şi să nu fie văzută. În palatul său, Sfânta Varvara, privind spre cer şi luând seama la strălucirea soarelui, la alergarea lunii şi la frumuseţea stelelor, le întreba pe însoţitoarele sale: „Cine le-a făcut pe acestea?”. La fel, căutând şi la frumuseţea de pe pământ, la verdeaţa câmpului, la pomi, la grădini, la munţi şi la ape, întreba: „A cui mână a zidit toate acestea?”.
Aşa Sfânta Varvara a cunoscut singură pe adevăratul Dumnezeu şi a început să-i dispreţuiască pe zei, închipuirile lor considerându-le drept lucruri făcute de mâini omeneşti. Ea căuta adeseori spre cer, ziua şi noaptea, şi din zidiri se sârguia să îl cunoască pe Ziditor.
„Odată ea privind mult la cer şi fiind cuprinsă de o mare dorinţă ca să ştie cine a făcut acea înălţime cu bunăcuviinţă şi acea lăţime şi strălucire a cerului, deodată a strălucit în inima ei lumina dumnezeiescului dar şi i-a deschis ochii minţii, pentru cunoştinţa nevăzutului, neştiutului şi neajunsului Dumnezeu, care, cu înţelepciune a zidit cerul şi pământul. Şi zicea întru sine: ‘Un Dumnezeu ca acela trebuie să fie pe care nu l-a zidit nicio mână omenească. Acela singur este făcător şi pe toate cu mâna Sa le zideşte. Unul trebuie să fie cel ce a întins lăţimea cerului, a întemeiat greutatea pământului şi străluceşte din înălţime toată lumea cu razele soarelui, cu strălucirea lunii şi cu lumina stelelor, iar jos înfrumuseţează pământul cu copacii şi cu felurite flori şi-l adapă pe el cu râuri şi cu izvoare de apă. Un Dumnezeu ca acela trebuie să fie, care pe toate le ţine, pe toate le cârmuieşte, pe toate le viază şi pentru toţi mai înainte poartă de grijă'”. (Vieţile Sfinţilor)
După o vreme, „Sfânta Varvara, luminată fiind cu botezul, mai mult s-a aprins cu dragostea lui Dumnezeu şi se îndeletnicea în post şi în rugăciuni, ziua şi noaptea, slujind Domnului său, căruia i s-a făcut mireasă”. (Vieţile Sfinţilor)
Şi grăind fecioara către tatăl său cel împietrit cu inima, despre Sfânta Treime, despre întruparea şi patima lui Hristos, despre puterea Crucii şi despre celelalte taine ale sfintei credinţe, l-a pornit spre mare mânie. Iar când acesta a văzut că Sfânta Varvara rămâne credincioasă acelui Dumnezeu în Treime închinat, Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, a predat-o autorităţilor romane, care dezlănţuiseră prigoana împotriva creştinilor.
După ce a fost chinuită, a fost purtată în batjocura mulţimii prin cetate, găsindu-şi sfârşitul martiric chiar în mâinile tatălui său, care a ucis-o cu sabia. Când mergea spre locul de osândă, Sfânta Muceniţă Varvara s-a rugat lui Dumnezeu pentru cei care o vor pomeni-o şi îşi vor aduce aminte de pătimirile sale cele multe şi cumplite, ca ei să nu sufere de boală năpraznică şi moartea neaşteptată să nu-i răpească.
„Dumnezeule Cel fără de început, Care ai întins cerul ca un acoperământ şi pământul l-ai întemeiat pe ape, Cela ce răsari soarele Tău spre cei buni şi spre cei răi şi dai ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, Tu şi acum auzi-mă pe mine, roaba Ta, care mă rog către Tine. Ascultă-mă, o, Împărate, şi dă darul Tău la tot omul, care mă va pomeni pe mine şi pătimirile mele. Să nu se apropie de unul ca acela boală năpraznică şi moarte neaşteptată să nu-l răpească pe el; pentru că ştii Doamne, că trup şi sânge suntem şi lucrul Preacuratelor Tale mâini”. (Vieţile Sfinţilor)
* Sfântul Cuvios Ioan Damaschin s-a născut în Damasc, la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului VII, într-o familie nobilă şi bogată, care conducea administraţia fiscală a Siriei.
După capitularea Damascului în faţa arabilor, la 4 septembrie 635, familia Sfântului Ioan a rămas în sfera conducătoare a statului care acum era ocupată de către califii arabi.
Sfântul Ioan a avut aşadar parte de o educaţie aleasă pe care a primit-o alături de fratele său adoptiv, Cosma.
În urma morţii tatălui său, Sfântul Ioan a ocupat mai departe dregătoria rezervată familiei sale. După declanşarea prigoanei împotriva creştinilor, care nu mai puteau să ocupe funcţii înalte în stat, Sfântul Ioan a ales să-şi păstreze credinţa sacrificând rangul şi situaţia socială pentru Mântuitorul Hristos.
Şi-a împărţit averea la săraci şi la biserici, a dat libertate robilor săi şi s-a retras împreună cu fratele său la Mănăstirea Sfântului Sava.
Patriarhul Ioan V al Ierusalimului (706-735 sau 745), pentru a-l avea mai aproape, l-a hirotonit preot şi l-a însărcinat să predice în Biserica Învierii din Ierusalim.
Sfântul Ioan Damaschin s-a făcut cunoscut prin marea sa înţelepciune. Este autor de lucrări prin care condamnă iconoclasmul (lupta împotriva icoanelor), susţinut de Leon Isaurul (717-740).
„El este crainicul adevărului, apărătorul neînduplecat al tradiţiei, strigând continuu: ‘Să nu depăşim hotarele veşnice pe care le-au pus părinţii noştri, ci să ţinem predaniile aşa cum le-am primit'”. (Dogmatica – Introducere; Sf. Ioan Damaschin, Traducere de pr. D. Fecioru, 1993)
Pe lângă istoria luptei sale împotriva iconoclaştilor, Sfântul Ioan Damaschin este cunoscut şi ca dogmatist şi imnograf. Este autorul unei scrieri cuprinsă în volumul al IV-lea al „Filocaliei”, intitulată „Cuvânt minunat şi de suflet folositor”. Lucrarea sa rezumă principalele aspecte ale vieţii ascetice.
Sfântul Ioan Damaschin a trecut la cele veşnice la Mănăstirea Sfântul Sava, în anul 749, scrie Agerpres.
