Ce propune USR
1. Prioritizarea învăţământului ca domeniu strategic prin finanţare adecvată
USR a asigurat Educaţiei 3,6 miliarde de euro prin PNRR, locul 2 ca buget după Transporturi. Aceasta reprezintă cea mai mare investiţie în Educaţie de după 1989. Finanţarea suplimentară în domeniu trebuie să asigure accesul fiecărui elev la pachetul minim de servicii integrate: masă caldă, programe de tip şcoală după şcoală, transport gratuit, acces la servicii medicale, consiliere psihologică.
În egală măsură, suplimentarea finanţării trebuie să se îndrepte către infrastructură şcolară, către laboratoare dotate cu consumabile pentru experimente, către mobilier şi dispozitive interactive de predare, către laboratoare de informatică şi echipamente electronice. Nu în cele din urmă, finanţarea suplimentară a domeniului trebuie să se îndrepte către resursa umană din sistem, oferind absolvenţilor de învăţământ superior grile motivante de salarizare pentru profesorii debutanţi (profesori bine plătiţi) şi contribuind la un aflux de cadre didactice noi.
2. Modernizarea programei şcolare
Ceea ce învaţă astăzi copiii în şcolile româneşti este principalul motiv pentru care elevii sunt la un minimum de motivare şi curiozitate către învăţare. E nevoie de simplificarea programelor şcolare, de accent pus pe utilitatea competenţelor dezvoltate şi a conţinuturilor predate, de mai multă libertate alocată profesorilor pentru planurile de dezvoltare al competenţelor, de metode de predare care dezvoltă creativitatea, de regândirea modului de evaluare a educaţiei separând notele de la clasă de evaluările obiective la final de an şcolar.
E nevoie de trasee educaţionale flexibile, la fel cum va fi şi piaţa forţei de muncă, atunci când elevi de astăzi vor fi absolvenţi angajaţi. E nevoie o agenţie independentă de curriculum formată din specialişti (departe de implicarea politicului în stabilirea planurilor cadru şi programei).
3. Sprijin şi formare continuă a profesorilor
Este nevoie de sprijinirea pe întregul parcurs al carierei didactice a educatorilor, învăţătorilor şi profesorilor. Aceştia au nevoie de mentorat, de cursuri de formare, de salarii motivante, de asigurarea resurselor educaţionale necesare. Au nevoie să înţeleagă liniile fine ale psihologiei pedagogice moderne, dar şi maniera în care trebuie acţionat în lucrul cu elevii care au Cerinţe Educaţionale Speciale. Învăţătorii şi diriginţii au nevoie să înţeleagă maniera în care să lucreze cu părinţii în cadrul şedinţelor.
4. Putere reală de decizie la nivelul şcolii
Criza pandemică şi recenta criză a refugiaţilor ucraineni arată cât de diferit sunt afectate şcolile astăzi. Vremea deciziilor centralizate a trecut. Avem nevoie de consilii de administraţie al şcolilor care să poată lua decizii legate de angajările de personal, de gospodărirea bugetului, de stabilirea de parteneriate cu mediul local (firme şi ONG-uri). Şcolile trebuie să poată propune, alături de un trunchi comun restrâns, o ofertă de cursuri actualizată la oportunităţile şi nevoile mediului local.
5. Eliminarea deciziilor de partid din şcoală
Politizarea la nivel de inspectorate, directori de şcoală şi consilii profesorale a descurajat până acum profesori merituoşi să se implice mai mult sau să rămână în sistem. E nevoie de profesionalizarea managementului şcolar la orice nivel, e nevoie de incompatibilităţi clare între rolul de director şi cea a funcţiilor de conducere din partide, e nevoie de decizii bune luate de consilii de administraţie formate din oameni reper ai comunităţii locale.
E important de precizat că reformele necesare din spatele celor cinci puncte nu se limitează doar la noua lege a Educaţiei. Ele necesită o abordare integrată a domeniului pe care Executivul trebuie să şi-o asume, cu implicaţii asupra Legii salarizării unitare, a Legii Administraţiei şi alte modificări în legislaţia secundară.
În lipsa unor abordări directe a temelor prezentate, nu vom avea decât un exerciţiu superficial de imagine, prin care Legea 1/2011 ajunge să fie spartă în trei texte legislative distincte, ambalând în staniol lucitor aceeaşi neputinţă de a adresa „minimul istoric” recunoscut de Ministrul Sorin Cîmpeanu şi dovedit ştiinţific de toate studiile internaţionale referitoare la abandon şcolar, rată de absolvire, analfabetism funcţional sau motivaţia elevilor de a veni zi de zi la şcoală.
