Călin Popescu-Tăriceanu a ținut un discurs astăzi la Reuniunea Anuală a Diplomației Române, în care a discutt despre politicile internaționale.
„Aş vrea astăzi să supun reflecţiei dumneavoastră trei chestiuni care mi se par centrale în înţelegerea situaţiei internaţionale a zilelor noastre şi, mai ales, a locului şi, eventual, a rolului României în conjunctura actuală. Cred că examinarea atentă şi critică a acestor probleme pe care le consider centrale ar putea constitui premisa unei revigorări a diplomaţiei româneşti, menită să asigure ţării noastre o prezenţă mai vizibilă şi, pe cât este cu putinţă, mai influentă pe scena mondială.
Prima temă pe care o aduc în faţa dumneavoastră are forma unui paradox. Să observăm mai întâi că niciodată interesul politic, academic şi cetăţenesc pentru chestiunile privitoare la politica externă şi la relaţiile internaţionale nu a fost mai intens şi mai structurat instituţional.
Toate universităţile din România au cicluri acreditate de studii de licenţă, master şi doctorat în relaţii internaţionale. Anual, sute de tineri sunt înmatriculaţi în aceste programe, iar alte câteva sute obţin diplome în acest domeniu. Funcţionează în paralel multe institute şi centre de cercetare şi de formare în relaţii internaţionale, studii strategice sau studii de securitate. Această din urmă arie produce la rândul ei, de câţiva ani, sute de absolvenţi de studii universitare. În mass-media, numărul specialiştilor invitaţi să se pronunţe în materie de politică externă, politică internaţională, geopolitică ori geostrategie creşte în fiecare zi. România pare să fie pe cale de a deveni o ţară de experţi în relaţii internaţionale.
Nu mă voi întreba, acum, ce tip de carieră îi aşteaptă pe toţi aceşti tineri specializaţi într-un domeniu socotit până nu demult a fi unul de nişă. Evident, corpul diplomatic şi consular nu-i poate include pe toţi. Aş formula astăzi o altă întrebare. Ce studiază de fapt această populaţie relativ vastă de specialişti? Ce tip de cunoaştere dobândesc ei în timpul studiilor şi aprofundează pe parcursul cercetărilor pe care le întreprind şi pe care le publică? Chiar în acest punct intervine paradoxul despre care vreau să vă vorbesc. Uitându-ne înapoi spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial, nu e greu să constatăm că niciodată relaţiile internaţionale nu au fost mai impredictibile, mai anarhice, mai anomice şi mai opace ca în momentul de faţă.
Secolul al XXI-lea a reintrodus războiul, invazia, agresiunea şi dislocările masive de populaţie în peisajul cotidian al tuturor continentelor. Începând cu 2001, teroarea a devenit cuvântul cheie în relaţiile internaţionale. Teroarea exercitată fie de trupe regulate, operând pe teren sau lovind din aer, asupra populaţiilor civile în Orientul Mijlociu, Africa şi Asia de Sud-Est. Teroarea exercitată de trupe neregulate şi dispersate, fără uniformă, lucrând din umbră împotriva populaţiei civile din Africa, Orientul Mijlociu, Asia de Est şi de Sud-Est, dar şi din toate oraşele lumii occidentale. În sfârşit, teroarea exercitată de unele guverne asupra propriei populaţii în America de Sud, în Africa, în Orientul Mijlociu şi Asia de Est.
Cu toţii am învăţat că obiectul cunoaşterii ştiinţifice, în orice domeniu, este unul ce poate fi surprins, studiat şi conceptualizat cu mijloacele raţiunii. Mi se pare însă că raţiunea este neputincioasă astăzi în faţa violenţei generalizate. Uneori, mai violentă decât un raid aerian este tăcerea şi indiferenţa noastră. Un atentat terorist la Paris, Bruxelles, Boston, Berlin sau Londra este îndelung comentat şi stârneşte vaste reacţii internaţionale de indignare, compasiune şi solidaritate. Săptămâna trecută, în Yemen, treizeci de copii şi de femei au pierit într-un bombardament lansat dintr-o ţară vecină. Ştirea abia dacă a fost difuzată, a fost imediat uitată şi nu a trezit revolta nimănui.
Aşadar, ce avem de studiat în relaţiile internaţionale? Teroarea, violenţa, indiferenţa? Toate sunt obiecte iraţionale. Putem avea în privinţa lor emoţii, ba chiar idei, dar ele scapă ca atare rigorii investigaţiei ştiinţifice. Dumneavoastră, în calitate de diplomaţi formaţi în drept, ştiinţe politice, relaţii internaţionale, studii strategice ori economie, mergeţi în lume înarmaţi cu un capital de cunoaştere specializată care nu vă mai ajută foarte mult, în epoca pe care o trăim, să înţelegeţi cu adevărat natura raporturilor dintre guverne, dintre guverne şi corporaţii, dintre guverne şi grupările teroriste de tot felul, dintre marele capital şi societatea civilă, dintre guverne şi societăţile pe care le guvernează.
Dacă această cunoaştere pare tot mai inutilă, ce va rămâne? Cred că va ramâne ceva foarte important. Capacitatea de discernământ, tăria sa de caracter şi forţa convingerilor personale. Mai mult decât oricând în trecutul acestei profesii, mi se pare că ceea ce contează astăzi mai mult decât orice competenţă tehnică este calitatea umană a diplomatului”, a spus Tăriceanu într-un discurs.
