Astăzi, când se pune din nou problema limitării grave a libertății noastre, trebuie să căutăm spre modelele exemplare ale românilor. Istoria românilor e supusă unui proces de lichidare, afirma de curând un reputat istoric. Marii domnitori, voievozii și eroii noștri sunt supuși unui amplu demers de demitizare, conceput de intelectualii-anexă unor rețele care țintesc des-ființarea reperelor noastre fundamentale, a celor care știu că cine controlează trecutul, controlează viitorul. Cum ei controlează prezentul, controlează și trecutul. Uitați-vă numai la uriașul arsenal care este aruncat în luptă pentru confiscarea și falsificarea gravă a sensurilor și simbolurilor autentice ale rezistenței românești anticomuniste. Intelectuali fără operă, descendenți ai rețelelor Kominternului, condamnă regimul comunist din România, încercând să acopere crimele fizice și spirituale pe care regimul ateo-comunist le-a comis asupra poporului român. Urmașii ilegaliștilor comuniști, odraslele ofițerilor sovietici care au impus comunismul cu tancurile, dizidenți de operetă, creați de biroul de cadre al Partidului Comunist Român, foști activiști notorii lipsiți de orice merite profesionale populează diversele comisii pentru condamnarea dictaturii comuniste sau institute pentru studierea crimelor comuniste. Edificator este că nicio personalitate marcantă din lumea foștilor deținuți politic sau a luptătorilor cu arma în mână împotriva comunismului nu a fost invitată să facă parte din aceste instituții suculent subvenționate de la bugetul de stat.
În ultimul timp, uzurpatorii confiscă până și locurile sacre ale suferinței românești: închisorile comuniste, în care s-au jertfit și au mărturisit înaintașii noștri. Care sunt consecințele? Extrem de grave. Cercetați rapoartele și studiile acestor piloți orbi, cum i-ar fi numit Mircea Eliade, și veți vedea cum este tratată rezistența creștină a românilor la acest experiment cumplit care a fost comunismul. Vă asigur că nu veți afla nimic despre reeducarea satanică exercitată în închisoarea de la Pitești asupra studenților creștini, care urmărea în final renegarea Mântuitorului Hrisos de către acești tineri. Nu veți afla nimic despre crezurile și idealurile studenților, militarilor sau țăranilor care au luptat în munți, cu arma în mână, pentru a arăta lumii că exista un colț din pământul românesc care nu-și plecase capul de bunăvoie în fața comuniștilor, cu credința că jertfa lor le va permite românilor să pășească cu fruntea sus pe acest pământ, după cum mărturisea Ion Gavrilă Ogoranu, legendarul lider al grupului de luptători din Munții Făgărașului. Nu veți afla nimic despre rezistența țăranească (majoritatea țăranilor nu înțelegeau că milostenia creștină, această mare virtute creștină, ajunsese o infracțiune). Dar, mai ales, nu veți afla nimic despre rezistența ortodoxă, mucenicia și sfințenia mirenilor, preoților sau monahilor din temnițele comuniste. De ce nu trebuie să știm nimic despre cei care prin cuvântul, dar mai ales prin faptele lor, ne duc cu gândul la icoana întâilor creștini? Cei care rugându-se au vărsat lacrimi sfinte pentru neamul românesc trebuie uitați, interziși „pă spațiul public”, conform noilor comisari de la Institutul Elie Wiesel. Pentru a nu deveni imbold sau model pentru noi. Resursele de putere ale acestui neam trebuie întinate. Și atunci pun etichete. Îi acuză că au făcut politică. Omit să spună că țelul politicii lor a fost apărarea credinței creștine. Sfântul închisorilor, așa cum l-a numit Părintele Nicolae de la Rohia pe Valeriu Gafencu, înainte de moarte mărturisea că nu regretă activitatea sa în cadrul Frățiilor de Cruce, dar că regretă că nu a purtat toată viața cămașa lui Hristos. Mântuirea personală și a neamului românesc a fost țelul lor. Și au demonstrat-o cu prisosință Părinții Justin Pârvu, Arsenie Papacioc, Adrian Făgețeanu, Liviu Brânzaș, dar și mirenii Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Costache Oprișan, Aspazia Oțel Petrescu și atâția alții. Nemaivorbind că alții, cum ar fi Părintele Arsenie Boca, Părintele Ioan Iovan, Părintele Daniil Sandu Tudor, Părintele Dumitru Stăniloae sau Mircea Vulcănescu, care, deși nu au făcut niciodată politică partizană, sunt acuzați de legionarism. Și sunt din nou condamnați. Dar, indiferent ce urzesc vrăjmașii, lucrarea lui Dumnezeu nu poate fi tăinuită. Ea se arată cu întreaga ei forță. Jertfele celor din închisori ne-au arătat că harul lui Dumnezeu lucrează în neamul românesc și în Biserică. „Nicio jertfă n-a fost zadarnică. Ea a rodit”, ne-a asigurat memorialista și sfânta închisorilor comuniste, Aspazia Oțel Petrescu.
Părintele Arsenie Papacioc îl clătina pe anchetatorul care încerca să-l facă să nege existența lui Dumnezeu. „Și dacă există?”, îi răspundea acesta, punându-i serioase probleme de conștiință. Acolo, în temnițele comuniste a înțeles Părintele Arsenie că „Iubirea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu”. De atunci și până azi recomandă tuturor să moară și să învieze în fiecare zi. Așa cum a făcut-o ca nimeni altul Părintele Gheorghe Calciu. Un alt duhovnic ortodox, Părintele Mina Dobzeu, îl boteza pe Nicolae Steinhardt cu apa dintr-un ibric. Și pentru aceasta i-a rămas veșnic recunoscător. Părintelui Arsenie Boca până și Securitatea îi recunoștea minunile săvârșite. Părintele Sofian Boghiu, prigonit încă din Basarabia ocupată, sublinia, de câte ori avea prilejul, trăirea creștină din detenție.
Părintele Justin Pârvu credea că Dumnezeu ne pedepsește pentru că nu recunoaștem jertfa. Pilda acestor mărturisitori trebuie să fie ziditoare de suflet pentru toți credincioșii români ortodocși. Punând în lucrare latențele sufletului românesc ne vom redescoperi misiunea pe care Dumenzeu ne-a încredințat-o pe acest pământ.
Unul dintre intelectualii înstrăinați, care se afla la conducerea Institutului Cultural Român, spunea că „fenomenul Pitești” este o expresie a specificului românesc, făcând referire la satanica reeducare din această închisoare. Supraviețuitorul miraculos ai Piteștiului, blândul și smeritul meșter popular Nicolae Purcărea, îmi povestea cum, după numeroase anchete, în care deținuții erau bătuți într-un mod pe care mintea omenească aproape că nu poate să-l perceapă, fiind întrebați de Țurcanu, șeful reeducatorilor, dacă mai cred în Dumnezeu, el, împreună cu câțiva camarazi ai săi, ridicau mâna afirmativ, stârnind mânia călăului, care ducea la reînceperea torturii, deoarece „bandiții” nu se curățaseră de „putregaiul” credinței în Dumnezeu. Dar despre faptele de eroism și de mărturisitorii creștini, „elitiștii” noștri, educați în spiritul Grupului pentru Dialog social sau al Colegiului Noua Europă, nu scot un cuvințel. Și ar mai trebui subliniat un fapt. De câte ori vorbesc despre universul concentraționar românesc, intelectualii anexă încearcă să șocheze cu tot felul de scene „hard”, uitând să menționeze cine au fost tartorii. Mentorul lor, Silviu Brucan, care a dirijat îndeaproape înființarea GDS, într-una din cărțile sale, scria despre nedreptățile pe care le-au făcut activiștii comuniști filosofului Petre Țuțea, dar trecea sub tăcere că s-a aflat printre conducătorii revistei „Scânteia”, care cerea condamnarea la moarte a „criminalilor de război”, cum îi etichetau și etichetează comuniștii pe cei care s-au opus instaurării regimului comunist în România. În opinia noastră, acești agenţi ai rețelelor neokominterniste au ca miză ascunderea vinovățiilor reale ale celor care au declanșat holocaustul comunist împotriva poporului român, a credinței, culturii și civilizației românești.
Doctorul Teofil Mija, care a îndurat la rândul său 17 ani de temniță grea, îmi povestea că înainte de a fi arestat a văzut un film sovietic din care a reținut un lucru semnificativ. Tătucul Stalin îi învăța pe activiști cum să îndobitocească oamenii, exemplificând cu călărirea unor cai nărăvași. „Mai întâi îi înfometați, apoi îi obosiți, și când vor cădea în genunchi, îi veți călări cum doriți”, îi învăța Tătucul. Părintele Justin Pârvu avertiza că, dacă până acum slugile Domnului au vrut să ne lepădăm de credință, ceea ce va urma va fi satanizarea omului. Se aproprie vremurile, Dumnezeu știe când vor veni, când se va plini cuvântul Mântuitorului: „Căci va fi atunci strâmtoare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până acum și nici nu va mai fi. Și de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa niciun trup, dar pentru cei aleși se vor scurta acele zile”. (Matei 24: 21-22). Tot Părintele Justin spunea că lumea întreagă a devenit un Pitești uriaș. În închisoarea Pitești, generația de la 1948 a fost supusă unui experiment satanic, care a urmărit transformarea omului în contrariul său. Blasfemierea răstignirii și Învierii lui Hristos au întrecut imaginația umană. Tinerii au fost obligați să declare că Biserica este „sursă inepuizabilă de otravă care a înveninat sufletele oamenilor, adormindu-le rațiunea”, familia din care proveneau era „un cuib de viespi”, școala românească era „un instrument de pervertire a educației”, patria reprezenta „un amalgam de etnii”. Astăzi, nu întâmplător, pentru că artizanii globalismului și ai comunismului sunt aceiași, țintele sunt aceleași. Atacul nu se mai desfășoară în mod violent, ci prin forme subtile, soft, cum ar fi reeducarea prin televiziunile sistemului. Și mai presus de toate este țintit sufletul omului. Alexandre de Marenches, fostul șef al SDCE-ului francez, spunea: „În ziua de azi nu se mai cuceresc teritorii pentru a stăpâni oamenii, se cuceresc suflete”.
Am văzut cum s-au salvat cei din închisorile comuniste: prin credință, prin nădejde și, mai presus de toate, prin dragoste. Să ne întoarcem deci la izvoare, la predania Sfinților Părinți, și nu la cei care vor să schimbe rânduielile milenare ale Bisericii (vezi recenta provocare a lui Papahagi și a tovarășilor săi). Să nu căutăm soluții în exterior, ci în ortodoxia noastră. Etnogeneza noastră coincide cu încreștinarea noastră. Suntem români fiindcă suntem ortodocși și suntem ortodocși fiindcă suntem români, după cum spunea marele interzis Nae Ionescu. Suntem neam apostolic, deoarece am primit cuvântul Evangheliei de la Sfinții Apostolii Andrei și Filip. Faptul că suntem popor latin ortodox ne conferă unicitate. Nu spunem aceasta din mândrie, ci cu convingerea că nu ne putem regăsi ca popor decât în ortodoxie. Înstrăinarea de ortodoxie duce la pierderea identității noastre. Și, pentru asta, vom da socoteală în fața lui Dumnezeu pentru că la Marea Judecată răspundem atât ca persoane, cât și ca neam.
Globalismul, acest nou Turn al Babilonului, continuator al ideologiei revoluției franceze, al pozitivismului, al darwinismului și al marxismului, toate caracaterizate printr-un ateism radical, ne obligă să ne închinăm rațiunii. Cea mai amară deziluzie a nefericitei noastre lumi, după cum spunea Nichifor Crainic. O rațiune care exclude minunile, tainele, sfinții, faptul că la Sfânta Liturghie ne întâlnim cu morții noștri.
Sfinții Părinți spun că cel mai înțelept în răutăți este diavolul. Dar noi nu ne temem. Un sfânt al închisorilor, Părintele Ioan Iovan, ne îndemna să semnăm hotărârea de a iubi pe Dumnezeu și neamul românesc mai mult decât însuși ființa noastră, căci asta ne va duce la mântuire”.
