Comportamentul Ucrainei amintește, uneori, de fosta Uniune Sovietică și de Rusia, scrie Matei Blănaru într-un editorial publicat pe LARICS, scrie r3media.ro.
Autorul remarcă lipsa de reciprocitate a Ucrainei față de România și interesele sale, deși „România face totul pentru a veni în întâmpinarea intereselor ucrainene”.
„România face toate concesiile, Kievul nu doar că nu face niciuna, dar mai și interzice studiul limbii române pentru românii din Ucraina în câțiva ani. Arestează, persecută și intimidează membrii comunității românești din Ucraina. Continuă să implementeze și să predea în școli așa-zisa „limbă moldovenească”, la inventarea căreia a contribuit din plin în anii 1920 și pe care nu o mai recunoaște nici măcar Republica Moldova. Ucraina știe aceste preocupări și interese legitime ale României (așa cum le-a numit chiar prin-ministrul României), dar le ignoră în mod desăvârșit, nu le acordă nici cea mai mică atenție.
Exact așa a făcut prim-ministrul Ucrainei la București, de curând, când, deși omologul său român semnalizase câteva teme de interes pentru România („așteptările și preocupările legitime ale producătorilor și fermierilor români”, drepturile minorității românești din Ucraina și problema așa-zisei „limbi moldovenești”), prim-ministrul Ucrainei le-a ignorat întru totul. Despre această lipsă de reciprocitate este vorba”, scrie Larics.
Autorul a remarcat și felul în care Ucraina se comportă față de Polonia, celălalt aliat din Est.
„Nimic nu iese mai mult în evidență în aceste zile decât contrastul dintre tot ajutorul oferit Ucrainei de către Polonia și faptul că Ucraina a început procedurile de dare în judecată a Poloniei la Organizația Mondială a Comerțului pentru că aceasta din urmă vrea să își protejeze proprii cetățeni, propriile lor interese, proprii fermieri. Pentru câteva tone de cereale, reprezentanții de la Kiev s-au întors împotriva Poloniei și au atacat imaginea ei publică chiar în adunarea Consiliului de Securitate al ONU. Pare ceva greu de imaginat. Polonia, pe unde curge una dintre cele două artere care țin Ucraina în viață, cealaltă arteră fiind România.
Și nu este prima dată când comportamentul Kievului chiar față de Polonia a ridicat mai multe sprâncene și semne de întrebare. Doar acum câteva săptămâni, Kievul a convocat vehement ambasadorul Poloniei în Ucraina pe tema unor declarații făcute în Polonia de către Marcin Przydacz, un secretar de stat de la Varșovia. Acesta declarase că „Este clar că nu putem face niciun pas înapoi sau în lateral în contextul politicii agricole și al protecției frontierelor poloneze împotriva inundațiilor de astfel de produse. Aici trebuie să fim fermi în interesul statului polonez. Iar Ucraina ar trebui să înceapă să aprecieze ceea ce face Polonia pentru asta, a subliniat Przydacz.” Oricărui om rezonabil care cunoaște realitățile acestui moment aceste declarații îi par cu totul rezonabile. Nu astfel au părut și Kievului, care a convocat pentru explicații ambasadorul polonez în Ucraina, un gest vehement și nepotrivit în acest context și jignitor în general în diplomație.
Această mișcare a generat pe bună dreptate multă frustrare la Varșovia, care a dat replica în același mod și prim-ministrul polonez a declarat că i se pare un gest cu totul necuvenit, care nu ar fi trebuit să se întâmple, mai ales în contextul în care ambasadorul certat acum de ucraineni fusese singurul care la începutul războiului rămăsese alături de ucraineni, un puternic gest de sacrificiu simbolic. Gest de sacrificiu care se pare că nu contează deloc pentru liderii de la Kiev.
Până și politicienii din opoziție de la Varșovia au declarat că gestul Kievului de a convoca ambasadorul polonez pentru a-i transmite nemulțumirile Ucrainei nu ar fi trebuit să aibă loc și a fost o greșeală, iar interesele țării lor, Polonia, este normal să fie pe primul loc. Ce diferență uriașă față de reacția unor oficiali din România în cazul adâncirii Canalului Bâstroe, când chiar președintele a admonestat public oficialii români care luaseră atitudine.
Vehemența și violența, nu mai vorbim despre ironia cu care liderii de la Kiev au dorit să își arate ulterior „mulțumirea” pentru ajutoarele partenerilor lor, atunci când au fost mustrați chiar din SUA și Marea Britanie pentru unele deraieri deloc plăcute în atitudini și declarații, au amintit de vehemența cu care URSS și Federația Rusă au susținut și susțin că au „eliberat” Europa de Est după Al Doilea Război Mondial. Și dacă nu eram de acord că „ne-au eliberat”, ne amenințau că ne mai „eliberează” o dată. Cam la fel cum au părut să arate unii lideri ucraineni că dacă nu au „mulțumit” cum ar fi fost normal, vor mai „mulțumi” ei încă o dată și vor convoca ambasadorii statelor respective la MAE de la Kiev, după cum a pățit chiar Polonia.
În replică la aceste atitudini consecvente din partea Ucrainei, Polonia a anunțat prin prim-ministrul ei că nu va mai trimite arme în Ucraina. Sigur, este foarte regretabil că s-a ajuns până aici, dar Kievul nu pare să înțeleagă altfel, iar Polonia face foarte bine ceea ce face. Este pe deplin împotriva imperialismului rusesc și ajută Ucraina cu tot ce s-a putut, dar și își apără proprii cetățeni și propriile interese în fața oricui.
În tot acest timp, când Polonia își susține în mod energic interesele propriilor cetățeni în fața oricui și își susține proprii diplomați, atitudinea reprezentanților României pare ireală. Se anunță cu aplomb de la cel mai înalt nivel „găsirea unei soluții” la exportul cerealelor din Ucraina în România (atenție, nu tranzitul, care este ceva normal și înseamnă altceva), se anunță în mod de-a dreptul halucinant ca o mare victorie „deschiderea” din partea Ucrainei (pe subiectul limbii române din Ucraina nu se găsește deschidere de 30 de ani), se anunță bombastic „condiționalități”, „autorizare” și „control” al importurilor de cereale ucrainene în România, în timp ce aceste importuri din Ucraina au continuat chiar și până acum, în plină perioadă de interdicție a importurilor”, a notat Larics.
