„La începutul anilor 1990, când superputerile globale (SUA și URSS) au decis să pună capăt Războiului rece și bipolarismului, România s-a trezit, nu neapărat din voia ei, într-un context internațional nou, în funcție de care trebuia să își revizuiască acțiunea externă. Primul element de noutate era cel al înțelegerilor de la Malta care, practic, postulau dezideologizarea și demilitarizarea relațiilor internaționale, precum și reunificarea Europei”, scrie, în Cotidianul, fostul ministru Adrian Severin.
„Dispariția URSS – „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea”, potrivit expresiei lui Vladimir Putin care nu deplângea dispariția comunismului real, ci dereglarea sistemului global de echilibru al puterilor – a fost un al doilea element esențial care a adus cu sine dezordinea postsovietică și problema „crizelor înghețate” (componente ale unei crize coerente post-imperiale).
Aceasta a făcut ca, pentru o vreme cu durată imprevizibilă, România să nu se mai simtă amenințată de marele vecin de la răsărit, dar nici să nu mai aibă cum îl lua în considerare pe acesta în cadrul noii ordini globale care aluneca spontan spre unilateralism, consacrând supremația pax americana. Moscova nu mai amenința Bucureștiul, dar nici nu îi mai oferea nimic în termeni geo-strategici și geo-economici.
A fost o perioadă (perioada Elțîn) în care Rusia accepta dezintegrarea URSS cu condiția de a primi în compensație integrarea europeană și euro-atlantică. Ea revenea, astfel, la „doctrina Gorceacov”, de după Războiul Crimeii din 1856, potrivit căreia „Rusia nu se ofensează, Rusia se asociază” (asocierea cu vechiul inamic occidental), în speranța că obținerea unui statut post-sovietic de prim rang în ordinea mondială post-bipolară se poate realiza prin abandonarea identității sale culturale pe altarul globalismului, astfel încât prognoza lui Samuel Huntington privind „ciocnirea civilizațiilor” (catolică și protestantă cu cea ortodoxă) să nu se adeverească. Instabilitatea (politică, economică și socială) subsecventă acestei abordări, manifestată în vecinătatea imediată a României, a dovedit elitelor românești care aveau capacitatea să o priceapă că „ursul slab, bolnav și flămând” este mai periculos și mai imprevizibil decât cel „gras, sănătos și sătul”. O Rusie debilizată și instabilă era mai rea în cadrul dialogului geopolitic și ca jucător în cadrul raporturilor de putere globală decât o Rusie puternică și stabilă. Înmulțirea „conflictelor cronice” în spațiul ex-sovietic (Transnistria, Osetia de Sud, Abhazia, Abjaria, Nagorno-Karabah) era o dovadă clară în acest sens.
De aceea, venirea la putere a lui Vladimir Putin a fost salutată de unii dintre liderii politici români îngrijorați de dezordinea politică de la Moscova, de emergența oligarhilor ruși deveniți miliardari prin acumulare primitivă de capital și de „privatizarea” haotică a arsenalului militar sovietic (inclusiv cel nuclear). Aceasta s-a petrecut, însă, după anul 2000 și atunci logica „doctrinei Gorceacov” s-a inversat, fiind sintetizată de formula „Europa (se subînțelegea cea occidentală căreia i se integrase sau era pe cale să i se integreze România) nu se ofensează, ci se asociază” (se subînțelegea, își asociază Rusia, încercând să o transforme din adversar în partener).
Unificarea germană a reprezentat pe lângă încetarea ocupației ruso-sovietice a Europei centrale și orientale, și modificarea raportului de putere în această regiune, fapt de natură a permite ceea ce s-a numit romantic „reunificarea Europei”, dar și întoarcerea nefastă de la „Germania europeană” la „Europa germană”. Cu alte cuvinte, revenirea la Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană sau renunțarea la viziunea (con)federației pan-europene de state națiune suverane, dintre care Germania accepta să fie unul egal în drepturi și oportunități, în favoarea „Reichului prietenos” proiectat de liderii naziști ca ordine europeană oferită de Germania învingătoare (în războiul până la urmă pierdut) popoarelor europene.
Teama unora dintre liderii europeni (precum Francois Mitterand sau Margaret Thatcher, dar și a autorului rândurilor de față) că Germania reunificată (la fel cu Rusia diminuată) își va modifica atitudinea în relațiile internaționale redescoperindu-și gustul imperial și devenind astfel primul pericol la adresa „proiectului democrației transfrontaliere europene”, după ce fusese, împreună cu fostul său inamic ereditar, Franța, principalul motor al UE, s-a dovedit a fi justificată.
România a ales corect calea intrării în UE (la care, altminteri, nu exista alternativă), cu această teamă în suflet și până în anul 1998 a avut un plan de rezervă pentru cazul în care temerile sale se vor fi confirmat. După aceea, planul a fost uitat, pentru ca din anul 2000 să fie abandonat, aderarea la UE transformându-se din mijloc, în țintă (un fel de trofeu de vânătoare, bun doar de expus pe perete). Ulterior aderării, din 2007, după ce a acceptat statutul de membru de rang secund (MCV a fost doar un element al acestui statut), România a renunțat gradual cu totul la calitatea de „co-acționar” pentru a deveni un vasal al UE sau un simplu satelit gravitând pe orbita „nucleului dur” al acesteia.
Trecerea spontană de la sistemul mondial bipolar la unipolarismul american (victoria pax americana) a însemnat și saltul de la „echilibrul terorii” la „abuzul puterii”.
Capacitatea de a abuza de puterea sa, în lipsa unui adversar redutabil, a afectat discernământul, analiza și planificarea politică americană.
Dezideologizarea externă a declanșat conflicte ideologice interne care apoi au infectat și politica externă americană.
Redeșteptarea instinctelor imperiale ale națiunilor Europei occidentale a fost cel de al cincilea element de noutate în contextul internațional post-bipolar, respectiv în anii 1990.
Dacă narativul european la începutul anilor 1990 a fost acela vizionar și generos al „reconcilierii istoriei europene cu geografia europeană” și al reunificării Europei (s-a vorbit de refacerea Europei lui Charlemagne) realizate prin extinderea UE (s-a vorbit chiar de refondarea UE), curând aceasta s-a transformat într-o expansiune a UE prin ocuparea „estului sălbatec” post-sovietic.
Acest neo-imperialism vest-european a impus pe agenda UE obiectivul emancipării Europei (germane sau franco-germane) de sub tutela (dominația și ocupația) americană. În acest scop a redevenit actuală necesitatea antantei euro-ruse, mergând pe urma logicii Pactului Ribbentrop-Molotov.
Pentru a-și păstra relevanța la nivel global și a intra cu succes în concurență cu puterile maritime, Rusia post-sovietică avea nevoie de susținerea Germaniei reunificate și, mai general, a Europei germane, ori, cel puțin, de neutralitatea binevoitoare a acestora. Pentru a putea domina UE, respectiv continentul european, în căutarea statutului de putere globală soft emergentă, și a neutraliza controlul SUA, Germania avea nevoie de susținerea ori, cel puțin, de neutralitatea binevoitoare a Rusiei.
Confruntată cu o asemenea perspectivă, care amenința să o prindă iarăși în cleștele germano-rus, ale cărui brațe ar fi pivotat în jurul axului maghiar, România, ajunsă în afara oricăror alianțe (Pactul de la Varșovia se autodesființase, în așteptarea zadarnică a unui gest similar din partea NATO, rămasă acum fără inamic) era interesată ca SUA să continue a fi un actor european. Aceasta în condițiile în care tot România își dorea o ordine mondială multipolară. Astfel, pe când se îndrepta către aderarea la NATO, alianța politico-militară dominată de SUA, România urmărea apariția unei ordini globale multipolare, și în timp ce căuta intrarea în UE, ea se pronunța pentru ca America să continue a se angaja în Europa ca factor de echilibru și de descurajare a conflictelor inter-europene.
Cât privește acea ordine mondială multipolară, România o vedea, potrivit intereselor ei vitale, ca un sistem a cărui stabilitate era garantată de echilibrul vechilor superputeri hard, SUA și Rusia, în declin sub aspectul capacității lor de a domina lumea, și cel al superputerilor soft emergente, UE și China. O atare constatare pune în lumină „dialectica” viziunii geostrategice românești (izvorâtă din interesele ei obiective, aflate în sincronie, la nivelul anilor 1990, și cu opțiunile subiective ale guvernelor României) care asocia convergența cu țintele tactice ale NATO și UE, pe de o parte, și divergența cu țintele lor strategice, pe de alta. Aceasta a făcut ca România să fie privită cu suspiciune atât la Washington cât și la Berlin, atât la Bruxelles cât și la Moscova, până când în fruntea statului român, diverse puteri străine, ele însele aflate în rivalitate, au adus conducători fideli intereselor lor în România și indiferenți față de interesele României în lume.
Lupta factorilor externi dedicată ajungerii la acest deznodământ, nefericit pentru România întrucât îi nega suveranitatea, a durat aproximativ cincisprezece ani, calculați de la schimbarea de sistem realizată prin revoluția română desfășurată în perioada decembrie 1989 – decembrie1991. Ea s-a încheiat cu transformarea României într-o colonie, într-un protectorat sau într-un teritoriu sub tutelă. Aceasta cu circumstanța agravantă potrivit căreia nimeni nu și-a asumat oficial rolul de metropolă colonială, de protector sau de tutore, pentru a purta față de poporul român și răspunderile aferente unui asemenea statut.
Alte două evoluții noi la începutul anilor 1990, adică în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, au fost, pe de o parte, „alinierea nealiniaților” și, pe de altă parte, reorientarea politică a piețelor Lumii a III-a.
Dispariția bipolarismului și apariția unipolarismului au făcut, în mod paradoxal, ca statele care anterior reușiseră ca, făcând balans între cele două superputeri mondiale și blocurile lor, să nu se alinieze nici uneia dintre acestea, acum să fie obligate a accepta regulile jocului impuse de așa numita „pace americană” – pax americana.
În același timp, uniformizarea regulilor jocului geopolitic, respectiv „monismul valorilor” la scară globală, a condus la unificarea sau la monismul pieței internaționale. State cu care anterior România putea coopera pentru a face față atât presiunilor venite din partea blocului sovietic cât și celor ale blocului capitalist, își pierduseră statutul de jucător terț liber de obligații față de protagoniștii sistemului mondial bipolar. De asemenea, piețe pe care România putea vinde produsul unei economii supracapitalizate (în logică autarhică), în situația de a supraviețui favorizată fiind de relațiile politice cu statele nealinate cărora piețele respective le aparțineau, dispăruseră dizolvate într-o piață mondială unică guvernată de regula liberei concurențe. Faptul a dus la pierderea unor avantaje politice și economice majore și a impus reorientarea politicii externe românești astfel încât prejudiciul respectiv să poată fi acoperit”, scrie Severin.
