„În centrul ceremoniei de deschidere a Jocurilor nu s-a aflat sportul, ci anunțarea unei noi concepții despre lume, care înlocuiește vechile rădăcini europene, relatează publicația italiană Il Giornale”, scrie inpolitics.ro.
„Discuțiile și controversele din jurul ceremoniei de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Paris s-au concentrat asupra tabloului viu care a reprodus Cina cea de Taină într-o versiune queer. Reacțiile celor care s-au simțit lezați, în primul rînd credincioșii catolici, obișnuiți să ierte, să întoarcă celălalt obraz și nu să spele cu sînge ofensa, au fost însă atît de ample, încît organizatorii au negat orice parodie a cunoscutului tablou cu Hristos și apostolii săi: „Leonardo? Dar nu… au vrut să pună în scenă reprezentarea unui simplu festival păgîn, orice asemănare este pur întîmplătoare”.
Și, în timp ce internetul este plin de miștouri hilare (cum ar fi știrea că președintele iranian l-a convocat pe ambasadorul francez pentru a-i cere socoteală pentru ofensa adusă lui Iisus), după valul inițial de satisfacție pentru că au reușit încă o dată să epateze burghezii, francezii au încercat să o înmoaie și să se adapteze a doua zi. Cu toate acestea, ar fi simplist să privim dezbaterea ca și cum ar fi un simplu concurs între cei care s-au simțit gratuit provocați și chiar ofensați și cei care, în schimb, au trăit spectacolul ca pe o sărbătoare colorată, incluzivă și actuală. De fapt, ritualul foarte lung al ceremoniei ne spune mult mai multe.
Primul lucru care sare în ochi este absența completă (subliniată și de unii comentatori francezi) a culturii naționale. Atît din punct de vedere formal, cît și al conținutului, întregul spectacol foarte lung a avut o puternică amprentă americană, ceea ce este deosebit de surprinzător într-o țară care a fost întotdeauna atît de atentă să-și păstreze propria identitate, propria idee de grandoare. Dacă a existat, în Europa contemporană, o națiune care a încercat să reziste supremației culturale americane, aceasta a fost Franța. Evident, nu mai este cazul.
Limbajele, estetica, alegerile făcute pentru evenimentul de deschidere a Jocurilor Olimpice sunt cît se poate de ne-franceze. Comentariul lui The Spectator conform căruia ceea ce a apărut este „o demonstrație de imperialism cultural american”, care include toate articulațiile unui Wokism importat, este lămuritor.
Cu toate acestea, privind întregul eveniment cu un pic mai multă distanțare, imaginea de ansamblu reiese mai clar. Ceea ce am văzut a fost, cred eu, reprezentarea plastică a unei operațiuni de înlocuire a rădăcinilor lumii noastre sau, dacă vreți, de refondare a Occidentului nostru. Și nu este o coincidență că s-a întîmplat cu ocazia Jocurilor Olimpice, adică evenimentul milenar care este emblema prin excelență a celor mai vechi rădăcini ale civilizației occidentale, cele greco-romane.
Jocurile Olimpice sunt un eveniment extrem de simbolic, pe care l-am moștenit și l-am considerat aproape un ritual de întemeiere, atît de mult încît îl sărbătorim după mii de ani. Pentru a da doar un exemplu din multele care ar putea fi citate în sprijinul acestei valori fondatoare, gîndiți-vă doar la suspendarea conflictelor în timpul jocurilor: un semnal înalt de civilizație, de ieșire din barbarie, pe care încă ni-l amintim și îl invocăm la fiecare ediție.
Corpurile armonioase și tinere ale sportivilor, provocarea celor o sută de metri sau a săriturii în înălțime sunt celebrarea puterii nu ca o simplă exhibiție musculară, ci ca o aspirație umană spre frumusețe și perfecțiune. Și nu este o coincidență, așa cum mulți au remarcat, că la ceremonia de la Paris sportivii au rămas aproape pe margine, limitați la parada lungă și plată a ambarcațiunilor de pe rîu, aproape ca și cum ar fi fost toate la fel, în trecere, mai ales atunci cînd sunt văzute de pe mal; am remarcat singurătatea purtătorilor de torță care transportau torța, la sfîrșit, departe de aripile mulțimii, pentru a aprinde focul pe un balon cu aer cald care era evident pierdut în aer.
Nu era vorba de sport, în centru, ci de reprezentarea unei lumi noi care o înlocuia pe cea veche și, prin urmare, jocurile și sportivii nu erau în centrul atenției. Cu siguranță nu erau protagoniști, abia vizibili într-o reprezentare care dorea să înfățișeze și să comunice altceva. Corpurile expuse, cele care au rămas în mintea spectatorilor, au fost figurile indistincte ale fluidității transgender.
Parodia Cinei de Taină, înainte chiar de a fi blasfemiatoare, a fost rezultatul unei dorințe, nu știm cît de conștiente, dar destul de evidente, de a substitui nu doar rădăcinile greco-romane, ci și pe cele iudeo-creștine. Și poate că nu este o coincidență faptul că în versiunea queer a tabloului lui Leonardo a apărut o fetiță (sau un băiat): este Lumea Nouă care se naște și se proiectează în ziua de mîine.
Interpretările contrastante, judecățile opuse și polemicile privind evenimentul de deschidere a Jocurilor Olimpice au implicat un pic pe toată lumea, de dreapta și de stînga, laici și credincioși, hetero și lgbt, francezi și oameni de toate naționalitățile, iar vocile perplexității au fost nenumărate, de la Finkielkraut la Mélenchon.
Nu însă și în PD. Cel mai mare partid italian de opoziție mi se pare că a aprobat festiv marea mașinărie sărbătorească, considerînd totul pur și simplu ca fiind noul care înaintează, aducînd drepturi și progres și, speculativ, critica ca o demonstrație de obscurantism. Nu pare să fi existat o lectură care să se fi aventurat să formuleze rezerve sau chiar pur și simplu o analiză mai articulată. Toate bune, toate bune, într-adevăr „uimitoare”. Totul inclus.
Acesta este cuvîntul magic și puțini au observat că poate evenimentul nu a fost atît de incluziv, dacă atît de mulți și-au simțit sensibilitatea rănită, exclusă sau, la fel ca atleții, marginalizată. Dezbaterea italiană, care de prea multe ori reia aceleași argumente, legate de categorii uneori învechite, ignoră sau subestimează marea schimbare prin care trecem și care ar necesita claritate și unele analize aprofundate. Care este orizontul antropologic în care se mișcă partidele de stînga, și PD în special? Care este viitorul care se imaginează, în această privință, pentru țara noastră, pentru Europa?
Între timp, putem spune că vineri am asistat la celebrarea liturgică a unei revoluții, iar revoluția excită inimile, chiar dacă de data aceasta este o revoluție antropologică.
Și cine mai bine decît Franța putea face acest lucru, adăugînd acea notă iacobină care a fost poate singura trăsătură culturală autohtonă ce a putut fi observată în cadrul evenimentului: atît de mult încît capul tăiat al Majestății Sale Marie Antoinette a ajuns cîntăreț”, scrie inpolitics.ro.
