„Vădit diletanți și prea puțin responsabili, mulți în România nu se uită la ceea ce au făcut și pot face și mută discuția în jurul vorbelor goale. Ei se joacă cu cuvinte, ca să nu spunem cu noțiuni, căci nu par să le stăpânească. Desigur, inși care lansează vorbe sunt oriunde. Numai că, la noi, au ajuns să dea tonul. Unii s-au cățărat în roluri publice – șefi de partide, candidați la președinție, formatori de opinie etc. – și se bat cu pumnul în piept cât sunt de „proeuropeni” și „proocidentali”, ca și cum simpla încadrare în „noua corectitudine politică” înseamnă merit”, scrie, în Cotidianul, profesorul Andrei Marga.
„Mai nou, decidenții se flatează cu ceea ce ei, dacă ar fi avut credibilitate, trebuiau de ani buni să atingă: intrarea deplină a României în Schengen. Or, rămânând la asemenea „privatizări” de realizări colective de către tot felul de amatori, România va fi cea de azi: plină de amânări, ținută la urmă și săracă.
Să lămurim, însă, lucrurile.
Cine a citit istorie știe că alternativa „pro-Occident sau pro-Orient” s-a formulat pentru trăitorii de pe aceste meleaguri de la începuturile României moderne – mai sistematic, de la începutul României Mari. Am arătat la un moment dat (Raționalitate, comunicare, argumentare, 1991) că Eugen Lovinescu a dat dezlegarea durabilă a alternativei, cu maxima „ex Occidente lux”, în cadrul unei viziuni axate pe sincronizare, și că ar fi de învățat din ea și astăzi.
Dezlegarea a fost asumată practic în țară printr-o decizie după căderea regimurilor comuniste din Europa – în România, prin acordurile de la Snagov (1995). Cu participarea partidelor de inspirație social-democrată, liberală, creștin-democrată, naționalistă, România a îmbrățișat atunci orientarea proeuropeană și proatlantică.
În 1996-2000, grație alternanței democratice la guvernare și reformelor instituționale de atunci, România a fost invitată oficial să deschidă negocieri pentru intrarea în UE și NATO. S-au și desfășurat negocieri de aderare pe capitole, care s-au închis – șase capitole sub guvernul Convenției Democratice, începând cu „Educația și formarea profesională”, în mai 2000, restul, încheind cu „Justiția”, sub guvernul social-democraților, care a urmat. Ulterior, Constituția României a absorbit în articole opțiunile și a stabilit un cadru pe care nimeni nu l-a mai pus în discuție.
Până azi, nu au apărut în țară personalități și curente care să ceară ieșirea din UE și NATO. Nimeni nu i-a cerut României să nu fie unde dorește. Nimeni nu le-a cerut cetățenilor țării să nu exprime păreri, fie și critice, despre viața și lumea în care trăiesc. A avea mintea liberă și a rămâne lucid și critic sunt chiar parte esențială a europenizării și occidentalizării.
Doar că, în zilele noastre, vor carieră inși care minimalizează tema asumării, cu efecte benefice pentru fiecare locuitor, a apartenenței la UE și NATO, agitând, în schimb, zvonuri și subiecte false. Nefiind capabili să fructifice apartenența, cum se face în alte țări, decidenții României de azi încearcă să se justifice prin demagogia „pericolelor, mai ales a pericolelor la frontiere”. În loc să asume competent condiția țării de membră a Europei Unite și a Alianței Atlantice, ei trăiesc din măsluirea realității. Destul să vezi imprecațiile și stupiditățile debitate de formatori de opinie, „prof.dr.” și demnitari de carton, pentru a-ți da seama de amploarea falsificării așternute precum un nor gros asupra țării.
Dacă s-ar analiza faptele, s-ar putea constata că nici unul dintre avocații de acum ai „coaliției proeuropene” la guvernare nu a participat la reformele atașării României la Europa. Nici unul nu poate indica vreo contribuție proprie semnificativă. Unii s-au și opus reformelor de intrare în Uniunea Europeană sau au fraudat direcția cum au putut, atunci și mai târziu.
Iar acum, acești autoproclamați „proeuropeni” salută cea mai penibilă lovitură aplicată democrației în țară – inepta și ilegala anulare a alegerilor prezidențiale din noiembrie 2024, după ce toate autoritățile au declarat oficial că nu a existat nici o ingerință în libera alegere de către cetățeni. Și după ce CCR a validat rezultatele.
Se discută mult în aceste zile că CCR nu ar mai putea abroga anularea alegerilor prezidențiale. Numai că acest argument nu rezistă, căci, așa cum CCR, după ce a validat primul tur al alegerilor prezidențiale, a putut, depășindu-și competența, să le anuleze, CCR poate, la fel, să anuleze anularea, corectând în felul acesta o aberație. CCR nu are decât să abroge fructul propriei aberații și să lase societatea să-și revină la normal.
Anularea primului tur al alegerilor prezidențiale arată clar cât de profundă este degradarea în care au fost aduse instituții ale țării și ale vieții ei academice și culturale. Cu vizibilă incultură civică, unii se înghesuie acum în cursa candidaturilor la președinție – când orice cetățean responsabil știe că o anulare ilegală a alegerilor (unii spun prima din 1866 încoace!) este de condamnat. Cei care se înghesuie ignoră împrejurarea că un președinte al țării nu va putea fi legitim fără abrogarea deciziei CCR și alegeri curate.
În vreme ce, în mod firesc, cetățeanul matur pledează pentru normalizarea juridică a crizei, fie și în pofida unui „președinte” care perseverează în încălcarea Constituției, decidenții României de azi atestă că nu știu ce înseamnă „european” și, cu atât mai puțin, „euroatlantic”. Destul să arunci o privire în „programele” lor, zise „proeuropene”, ca să observi că obiectivele nu sunt specifice – chiar dacă se enunță ținte de așteptat în precara situație în care au adus țara. Mai grav, ei nu pricep ce implicații grave are segregarea cetățenilor după criteriile lor vizibil prostești.
Acum asistăm și la o culme a ridicolului. Partide care, în campania electorală recentă, își jurau să nu coopereze unele cu altele, iar alegătorii le-au votat, se iau acum la braț, dovedind că pentru ele nimic nu contează. Se vede că la decidenții lor alegerile se reduc la aritmetică.
La ora actuală, cunosc mai bine România și Occidentul cei emigrați acolo – diaspora. Membrii ei i-au votat pe cei care propun ca România să se dezvolte scuturându-se de impostorii și corupții care vor să o sechestreze. Votul diasporei este un test. La acest vot, decidenții de azi au luat undeva în jur de 10%, cu toate manipulările știute. Este falsă asumpția că diasporenii nu ar cunoaște nevoile din țară și țările în care trăiesc acum.
Decidenții de azi nu stăpânesc noțiunile pe care le aruncă în scenă. Nu-i de mirare, căci cei mai slab calificați dintre candidații la prezidențiale și inși cu pregătire sesizabil carentă sunt cei care negociază „guvernarea proeuropeană”. Pe deasupra, adăugarea de candidați botezați în albiile care au făcut atât de mult rău României în ultimele decenii denotă cât de adâncă este debusolarea guvernanților.
Urmare a calității joase a decidenților, a pregătirii lor încropite, cu efectele cunoscute, în România s-a pierdut, din păcate, sensibilitatea pentru abordări cuprinzătoare. S-a și ajuns – grație nivelului jos al discuției cultivat de instituțiile pe care decidenții au apucat să le „formateze” – ca cel care se revendică din principii, vederi largi și morală să fie desconsiderat. „Învingătorul” este de obicei șmecherul, oportunistul, licheaua care a reușit să se strecoare.
Dar chiar și pe acest fond, merită pusă întrebarea „Ce este Occidentul?” și amintit, de pildă, răspunsul lămuritor al lui Hegel. Cu profunda sa cunoaștere a istoriei, el a văzut în apartenența occidentală cultivarea rațiunii, care face din individ subiectul vieții sale („principiul subiectivității”) și înseamnă expansiunea științei moderne, a moralei armonizării binelui individual cu binele altora și a artei vieții trăite. Mai aproape de noi, Max Weber a convertit în descrieri de neuitat restituirea caracterului occidental ca raționalitate, care se manifestă în economie a profitului, stat de drept bazat pe libertăți, morală a datoriei, viziune argumentată asupra lumii. Și, desigur, în motivația ce-i face pe oameni să contribuie la sporirea „împărăției lui Dumnezeu” pe Pământ prin propășirea fiecăruia, care a și asigurat emergența modernității.
Se pot face și patru constatări în plus. Occidentul este azi mai diversificat decât oricând, încât este greu să confunzi, dincolo de diferențele firești, atmosfera din Franța de azi cu cea din Danemarca, cea din Austria cu cea din Anglia. Apoi, dincolo de prejudecăți, sunt deja țări pe alte continente mai occidentale decât unele țări europene – China în regiunile ei de la Pacific, Coreea de Sud sau Singapore fiind exemple vii. Cum spunea cel mai profilat ziarist german, dacă vii de la Shanghai într-o capitală europeană te întorci în trecut! Mai departe, Occidentul s-a mixat acasă cu alte civilizații – destul să vezi afirmarea impetuoasă a personalităților africane și asiatice în representative culturale și sportive europene. În sfârșit, Occidentul însuși este astăzi preocupat de o regăsire de sine pe linia opțiunilor care l-au generat, prin distanțare de derapajele pe care istoria le-a înregistrat.
Occidentul a început în Europa, dar ce-i europenitatea? De la analizele lui Leon Robin, la, de pildă, la noi, D.D.Roșca, obișnuința a fost de a specifica europenitatea prin desprinderea de „mentalitatea mitico-magică” orientală, în direcția „raționalismului grec”. Azi, lucrurile se înțeleg incomparabil mai complex. Până și formula lui Paul Valery – Europa ca rezultat al triunghiului „Ierusalim-Atena-Roma” – se cere detaliată.
Simplu spus, Europa a adus pe scenă inovații de mare pondere, care i-au și asigurat specificul cultural și istoric: tehnica de producție bazată pe știința modernă; economia cu randament; administrația rațională; dreptul care promovează individul înzestrat cu libertăți și drepturi inalienabile ca subiect și scop, suveranitatea și generalitatea legii; derivarea voinței politice din dezbatere publică a chestiunilor de interes general; cultură spirituală întemeiată pe cercetarea și transformarea realității conform scopurilor umane (A. Marga, Filosofia unificării europene, 2006, pp.44-52). Din toate acestea s-a alimentat reușita istorică și, desigur, anvergura recunoscută a Europei.
A fi european nu este doar o lozincă sau o hotărâre la o ședință de partid, cum cred decidenții României actuale. A fi european este ceva care privește viața oamenilor sub toate laturile ei și este cazul să pună în mișcare ființa fiecăruia.
Azi nu se poate însă evita întrebarea dacă acest potențial al europenității se regăsește în realități. Fapt este că, momentan, trăsături ale Europei sunt desfigurate. Poți constata, de pildă, chiar la Comisia Europeană și Ursula von der Leyen, bagatelizarea legitimării, ignorarea vieții trăite de oameni și favorizarea birocratizării și a unei lupte contra europenilor dinăuntrul și dinafara Uniunii.
A fi proeuropean nu se reduce la literatură, cum cred cei care văd în europenitate o pastișă a ceea ce au observat în cafenele din metropole. Literatura europeană, de la Schiller și Goethe, trecând prin Balzac, Dostoiewski și Tolstoi, la Kundera și Houellebecq, este explorare cu noi perspective a condiției umane trăite, nu jocul unor mode.
A fi proeuropean este o aspirație ce duce în mod normal la creații în economie, administrație, politică, cultură. „Vrem o țară ca afară” este doar deviza celor care confundă europenitatea cu statutul de bursier. Că vopsești clădiri sau construiești centuri, este util, dar până la europenitate mai este un drum. Din capul locului, aceasta exclude desfigurarea democrației, sub indiferent ce pretext.
Ca cetățean și comunitate poți alege orice alianță vrei. Dar examinarea factuală și spiritul critic sunt consubstanțiale europenității și se cuvine să decidă. Genuflexiunea nu este nici măcar la origine europeană.
Desigur, cei care astăzi se proclamă „proeuropeni” – când și direcția României a fost demult decisă, când ea este prevăzută în Constituție și când nimeni nu a cerut schimbarea ei – ar fi cazul să se uite în oglindă: nu poți fi „proeuropean” când fraudezi, distribui falsuri și desfigurezi democrația.
„Minciuna este a doua natură a unor oameni”, spunea compatriotul nostru, psihiatrul George Șerban, plecând de la experiența sa carpatică. Decidenții de azi ar fi cazul să observe că direcția proeuropeană a României nu le este îndatorată și ar fi timpul să-și înlocuiască lozincile cu efortul de a performa european în realitatea vieții.
Privind lucrurile pe un plan mai larg, în fapt, decidenții „liniei proeuropene” de azi sunt exponenți vizibil ignoranți într-o confruntare. Acum este confruntarea între cei care cred că „istoria s-a sfârșit” în dreptul „democrației” controlate de neofeudalismul financiar, economic și mediatic, instalat în ultimele decenii, și cei care vor schimbarea.
Confruntarea ia azi la noi, din nefericire, accente neobișnuit de vulgare. Ea rămâne însă în jurul unei întrebări cruciale pentru viața fiecărui om: mai admite „democrația” existentă, așa desfigurată cum este, democratizarea?
Neoliberalismul zilelor noastre, care este altceva decât liberalismul și neoliberalismul consacrate și alimentează desfigurarea democrației din acești ani, nu este, totuși, „sfârșitul istoriei”. Cum nu au fost, de altfel, la timpul lor, nici conservatorismul, nici socialismul, nici național-socialismul, nici regimurile comuniste.
Astăzi sunt tot mai evidente câteva adevăruri esențiale: a) democrația are nevoie de mecanisme de control permanent al aleșilor de către cetățeni, altfel se deraiază în autoritarisme ascunse, iar România de azi este, din nefericire, exemplu evident; b) democrația și meritocrația fac una și se presupun reciproc – nu poate fi una fără cealaltă; c) nu e posibilă democrație unde nu-i suveranitate națională; d) nu poate fi democrație în context de confruntare internațională.
Democrația are azi și ea de încorporat idei noi, într-o viziune schimbată. Configurez această viziune ca trecere de la „democrația instrumentată și blocată” a acestor ani de criză tot mai dramatică, la „democrația ca formă de viață” și, apoi, la explicitarea ei.
Mințile libere sunt în fond cele care pun în mișcare istoria. Ca și altădată în istoria europeană și în cea a României, nu conformismul față de decizii eronate și păguboase este rezolvarea. Gândirii și tuturor celor care-și asumă libertatea minții le revine din nou astăzi să deschidă orizonturile”, scrie Andrei Marga.
