„În viforul dezbaterilor din ultimele zile cu privire la prelungirea mandatului lui Klaus Werner Iohannis de Președinte al Republicii, unii experți în drept au susținut că nu există alternativă la prelungire întrucât așa a interpretat Constituția CCR, iar interpretările acesteia sunt definitive (deci nesusceptibile de a fi contestate) și general obligatorii”, spune Adrian Severin, conform solidnews.ro.
„Unii au adăugat că instanța de contencios constituțional era obligată să ia o asemenea decizie întrucât era evident că, în condițiile anulării alegerilor prezidențiale, până la reluarea acestora mandatul Președintelui Iohannis ar fi expirat.
Alții, au identificat ca unică posibilitate a ieșirii din impas, sesizarea CCR de către unul dintre Președinții Camerelor Parlamentului, în funcție la data expirării mandatului lui KWI, asupra vacantării funcției deținute de acesta, urmând ca după constatarea vacanței de către chiar cei care deciseseră (abuziv) prelungirea mandatului cu pricina, exercițiul acestuia să fie preluat de un interimar (Președintele Senatului). Această formulă suferea de o fractură logică: dacă decizia CCR oferea o bază legală definitivă și care trebuia respectată de toți pentru prelungirea mandatului prezidențial, cum ar fi putut cineva în același timp să o respecte și totuși să acționeze ca și când postul ar fi fost vacant??? Adică nu era vacant în drept, dar era vacant în fapt? Care fapt, căci uzurpatorul era la post, având o așa zisă acoperire legală care îl exonera de orice răspundere juridică pentru infracțiunea comisă?! Și cu buzele unse și cu slănina în pod, nu prea merge.
Împrejurarea că raționamentul “salvator” din urmă, care încearcă să ocolească efectele deciziei CCR în același timp cu afirmarea respectului obligatoriu pentru ea, nu rezistă, să însemne, oare, că decizia cu pricina este infailibilă și rămâne a se aplica?! Câtuși de puțin.
Într-adevăr, interpretările date de CCR Constituției nu pot fi apelate și trebuie respectate. Aceasta cu două condiții cumulative și anume: 1. să fie luate cu respectarea competențelor sale, respectiv a regulilor de procedură aplicabile activității ei; 2. să nu constituie o formă de acoperire sau de valorificare legală a efectelor unei fraude constituționale comisă de ea însăși, din rațiuni politice para constituționale.
În speță, nici una dintre aceste condiții nu este îndeplinită.
1. Astfel, CCR nu are competența de a se autosesiza.
Constituția prevede trei excepții de la această regulă și ele privesc confirmarea rezultatelor alegerilor prezidențiale și ale referendumurilor, precum și a inițiativelor cetățenești. În toate aceste cazuri, implicarea CCR este obligatorie și automată, dar rolul său este limitat la verificarea conformității constituționale a procedurii aplicate, fără ca acesta să includă și cercetarea aplicării respectivei proceduri în fapt. Încălcarea procedurii, adică aplicarea incorectă a procedurii corecte, se constată de către alte autorități (administrative și judecătorești), CCR putând decide infirmarea exercițiului cu pricina numai pe baza deciziilor acestora, luate cu respectarea drepturilor fundamentale ale tuturor părților interesate.
Atunci când este vorba despre constatarea vacanței funcției de Președinte al Republicii, ca premisă pentru declanșarea interimatului în exercitarea continuă a acesteia, CCR nu are dreptul să se autosesizeze. Ea trebuie sesizată de unul dintre Președinții celor două Camere ale Parlamentului, sau de vicepreședintele care în mod oficial îi ține locul.
Or, în speță, CCR, fără a fi fost sesizată cu privire la faptul vacanței funcției prezidențiale, s-a pronunțat referitor la soluționarea ei; iar asta, în plus, chiar înainte ca problema să fie actuală.
Această decizie a fost luată, așadar cu încălcarea competenței CCR și întrucât ea nu poate fi apelată, în vederea anulării, ea trebuie tratată ca fiind inexistentă, pur și simplu, ca izvor de drept.
Pe cale de consecință, dacă o instanță competentă cu aplicarea legii este sesizată în legătură cu faptul că un cetățean, pe nume Klaus Werner Iohannis, caută a exercita prerogativele unei funcții pentru care nu are mandat, ea va putea trece la sancționarea numitului, fără a se împiedica de decizia adoptată de CCR în afara atribuțiilor sale.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, pe fond, CCR a oferit o soluție care să înlocuiască interimatul cu prelungirea mandatului Președintelui în funcție, în ciuda faptului că în mod explicit Constituția prevedea că o asemenea prelungire se poate realiza doar prin lege organică și numai în caz de război sau de calamitate.
Or, CCR avea doar competența de a analiza dacă sunt întrunite criteriile constituționale ale vacanței postului, atunci când i s-ar fi cerut asta, iar nu să modifice Constituția sau să adauge la aceasta soluții neavute în mod evident în calcul de legiuitorul constituant.
Dacă mai multe texte ale legii fundamentale ar fi părut a intra în contradicție, CCR era obligată să rezolve motivat conflictul, iar nu să opteze pentru interpretarea literală a unui text, ignorându-l complet și lăsându-l astfel fără aplicare pe celălalt. Încălcarea competenței are loc nu numai prin afirmații, ci și prin omisiuni, prin tăcere.
Susținerea că s-a dorit preîntâmpinarea situației în care expirarea mandatului actualului Președinte înainte ca un altul să fie ales, să lipsească țara de aportul necesar al exercitării funcției prezidențiale, este o inepție. Exercițiul funcției nu se întrerupe niciodată, continuitatea instituțională fiind asigurată prin interimat. Constituția este clară în această privință, ea luând în considerare posibilitatea unei vacanțe personale și reglementând interimatul pentru a asigura continuitatea instituțională. O eventuală pauză se menține în interiorul marjei de eroare (de câteva ore).
2. Pe de altă parte, dezbaterile de până acum au dovedit pe deplin că, substituindu-se instanțelor administrative și judecătorești îndrituite să verifice corectitudinea scrutinului din punct de vedere tehnic, cu respectarea regulilor unui proces echitabil, pe de o parte, și intervenind (pe baza unor alegații nedovedite) pentru anularea alegerilor chiar în timpul desfășurării lor (iar nu după terminarea acestora), pe de altă parte, totul într-un vădit scop politic nelegitim, judecătorii CCR au comis un abuz calificabil, întrucât a afectat înseși principiile de bază ale regimului politic democratic, ca lovitură de stat.
Unul dintre efectele loviturii de stat respective este faptul că, la data expirării mandatului Președintelui Iohannis, nu exista un Președinte nou ales care să preia funcția. (Fapt care, cum am arătat ducea la acoperirea vacanței acesteia prin interimatul asigurat de președintele Senatului.)
Pretenția CCR de a soluționa problema creată de ea printr-o decizie chipurile obligatorie, care pe deasupra, modifică textul constituțional lăsând una dintre prevederile explicite fără aplicare, în favoarea aplicării unei prevederi cu mesaje implicite, este absurdă.
Chiar dacă interpretarea sa ar fi corectă (deși, evident, nu este), nu putem să îi recunoaștem puterea obligatorie normală, atât timp cât caută a valorifica o fraudă constituțională comisă de CCR însăși. Fraus omnia corrumpit (frauda anulează / distruge totul, adică tot ce chiar de ar fi legal are legătură cu ea ca un accesoriu al ei) este un principiu care nu se aplică numai în dreptul privat, ci și în dreptul public.
********
Rămâne așadar să răspundem la întrebarea ce este de făcut în continuare?
Mandatul lui KWI a expirat la data la care s-au împlinit cinci ani de la preluarea sa, adică 21 decembrie 2024, iar el vrea să rămână mai departe în funcție, invocând o decizie abuzivă a CCR.
Această problemă nu se poate rezolva cu mentalitatea pseudo juridică aflată la originea ei. Nu putem reveni în legalitate acceptând ca valabile soluțiile juridice concepute de CCR din rațiuni politice.
CCR a dat o lovitură politică deghizată în raționamente juridice. Această lovitură politică trebuie neutralizată politic. Abia după aceea se va putea reveni pe câmpul dreptului.
CCR a creat o problemă politică (absența unui președinte nou, în momentul în care mandatul președintelui vechi a expirat), după care, fără ca nimeni să i-o fi cerut, a căutat o rezolvare juridică pentru această problemă, încercând să o impună cu argumentul că are monopolul interpretării prevederilor constituționale aplicabile. Aceasta nu este, însă, o ieșire legală, ci una tot politică. A o trata ca fiind juridică, și apoi a căuta o formulă politică pentru a ajunge la o altă soluție juridică este egal cu a merge pe un drum închis.
Impasul are un nume: lovitură de stat. Restabilirea ordinii constituționale cere o contra lovitură.
În plan politic, partidele parlamentare au, cel puțin, obligația de a refuza orice dialog politic cu cel care din 22 decembrie 2024, ora zero, încearcă să exercite un mandat expirat.
În plan juridic formal, potrivit dispozițiilor legii 47/1992, Președinții celor două Camere ale Parlamentului sau cei care le țin locul de drept, trebuie să ceară CCR constatarea vacanței funcției prezidențiale și declanșarea interimatului. Decizia anterioară a CCR pe această temă nu există din punct de vedere juridic.
Parlamentul nu poate prelungi mandatul președintelui decât prin lege organică, în caz de război și calamitate. Nu există și calea prin ignorarea expirării mandatului prezidențial. Dacă Președinții Camerelor s-au înlocuitorii lor de drept nu sesizează CCR, deci nu acționează, mandatul Președintelui nu se prelungește, ci funcția rămâne vacantă, cu afectarea principiului continuității constituționale, iar cei doi președinți devin complici la lovitura de stat.
Suntem în prezența unei lovituri de stat. Instituțiile împuternicite cu aplicarea legii trebuie să acționeze conform atribuțiilor lor. Un președinte căruia i-a expirat mandatul și refuză să accepte acest lucru este un infractor care trebuie tratat ca atare.
CCR NU a oferit suport legal pentru prelungirea mandatului lui Iohannis. Nu putem considera ca obligatorie o decizie a CCR care caută a valorifica frauda CCR.
Problema este acum politică, iar nu juridică. Politica ne-a scos din spațiul dreptului. Tot ea trebuie să ne aducă înapoi. În fața unei acțiuni brutale care se bazează pe dreptul forței, în vederea restabilirii forței dreptului orice mijloace sunt admise”, scrie Adrian Severin.
