„Motoarele Europei politice sunt defecte, în timp ce Europa orientală asistă la confruntarea de la distanță între o Polonie rusofobă care s-a urcat cu arme și bagaje în căruța trasă de mârțoagele senile ale decadentei superputeri americane și o Ungarie… maghiarofilă care, autodistribuindu-se în rolul piesei de articulare a Vestului euro-atlantic cu Estul euro-asiatic, încercuiește România cu un laț geo-strategic tot mai strâns”, scrie, în Cotidianul, fostul ministru Adrian Severin, sub titlul „Lanțul geopolitic se strînge în jurul României care doarme”.
„Alegerile franceze, convocate înainte de termen prin efectul calculelor greșite ale unui Președinte aventurier, au dat un câștigător moral absolut în persoana forțelor politice eurosceptice radicale de dreapta și, grație unui sistem electoral inițial conceput pentru a asigura majorități parlamentare stabile, dar acum folosit spre a denatura voința electoratului, un câștigător aritmetic în persoana forțelor politice eurosceptice radicale de stânga, plasând partidul neo-cezaristului americano-mimetic Emmanuel Macron (nu îmi este clar dacă domnul Macron urmează America sau o imită) pe locul trei din punct de vedere moral și pe locul doi din punct de vedere aritmetic. În avangarda flancului drept se află Reuniunea Națională (RN) a doamnei Marine le Pen, în timp ce vârful de lance al flancului stâng este mișcarea Franța Nesupusă (FN), fondată și condusă de domnul Jean-Luc Mélenchon. (Atât doamna le Pen cât și domnul Mélenchon mi-au fost colegi în Parlamentul european.)
Nici una dintre formațiunile aflate pe primele trei locuri nu are suficiente mandate pentru a forma singură guvernul. Chiar dacă în privința celor trei teme principale care frământă electoratul francez – războiul din Ucraina, relația cu UE și imigrația – extremele se ating, ele nu se vor asocia cu nici un chip pentru a guverna împreună. RN mai poartă încă pecetea simpatiilor pro-naziste ale fondatorului său (Jean-Marie le Pen), în timp ce FN o poartă pe aceea a unui stângism frust de amintire sovietică, așa că un „Pact Ribbentrop-Molotov” intern francez este greu de imaginat. Câștigătoare în primul și respectiv în al doilea tur al alegerilor, nici una dintre acestea nu vor accepta să își anuleze avantajele politice ale victoriei, fie ea și numai relativă, guvernând împreună cu partidul prezidențial perdant în ambele tururi și a cărui contestare a fost tocmai cheia succesului lor.
„Noul Front Popular”, dominat nu de umbra vechiului Partid Socialist, ci aflat în umbra Franței Nesupuse, plasat pe primul loc fiind, a trebuit să ceară demisia imediată a actualului guvern macronist și să declare că înțelege să își asume integral răspunderea guvernării. Nu este exclus ca în sinea lor liderii acestei stângi oarecum unite să spere că Președintele Macron va cere parlamentarilor săi să nu acorde unui asemenea guvern votul de încredere și astfel să se așeze public pe o poziție de negare a deciziei electoratului francez și de împingere a țării în instabilitate politică, dacă nu chiar în criză constituțională. Acesta ar fi pentru oamenii dlui Mélenchon un splendid atu în alegerile care va fi obligatoriu să se organizeze din nou peste un an; mai repede nu se poate potrivit Constituției franceze.
Mult mai fericită trebuie să fie doamna le Pen. RN și Marine Le Pen se bucură enorm pentru a nu fi obligate să intre la guvernare. Să câștigi moral-politic și să nu ți se dea răspunderea guvernării, mai ales când nici nu prea aveai oameni cu care să guvernezi, este idealul. Asta îi oferă șansa de a obține majoritatea absolută la următoarele alegeri, care ar putea avea loc peste numai un an. Timp în care, sub conducerea Ursulei, UE îi va enerva și mai tare pe francezi.
RN anunțase că va refuza guvernarea, respectiv coabitarea cu Președintele Macron, dacă nu va avea majoritatea absolută în Adunarea Națională. Acum că, prin manevrele politicianiste ale partidului prezidențial de care toată lumea este conștientă, nu are nici majoritatea relativă, este momentul „fericit” pentru a lăsa un Emmanuel Macron tot mai slab să se confrunte cu o opoziție tot mai tare, și totodată să pună rivalul din extrema opusă, Noul Front Popular, să se compromită dovedindu-și impotența la guvernare. Domnul Macron se pregătea să erodeze RN co-guvernând cu ea și scoțându-i în față incompetența administrativă. Acum va juca pentru RN luptându-se în cadrul guvernului cu stânga dlui Mélenchon. Cu aura învingătorului moral căruia i s-a confiscat victoria, doamna le Pen va aștepta liniștită, în timp ce Franța se va prăbuși în haos intern și irelevanță internațională, ora marii ei revanșe asupra istoriei, asistând la spectacolul distrugerii reciproce a ambilor ei adversari politici.
Singura posibilitate pentru a da o șansă evitării acestui scenariu este ca Macron să demisioneze imediat. Cu atât mai mult cu cât și Noul Front Popular este la fel de eurosceptic și anti-macronist ca și RN, precum și la fel de ostil militarizării politicii franceze și alimentării războiului din Ucraina, cu transformarea Franței în beligerant.
După ce l-au ridiculizat în alegerile europene, francezii i-au refuzat dlui Macron și guvernul. Costul aventurii ar putea fi diminuat chemându-i pe francezi să își aleagă și un alt Președinte care, oricine ar fi, lipsit de majoritate parlamentară absolută, cel mai probabil, peste un an, va provoca noi alegeri parlamentare, dar într-o atmosferă ceva mai detensionată și mai pozitivă. Altminteri ne așteaptă un an de foc francez, în mijlocul unei Europe deja în flăcări.
De ce interesează România aceste evoluții? Pentru că Franța este, alături de Germania, unul dintre cele două motoare ale UE, iar România este membru în UE. Orice turbulență afectează zborul UE se resimte și în corpul pasagerului bucureștean. Mai mult, când lanțul european este supus unui test de rezistență, verigile cele mai slabe se rup primele. Or, România este, inclusiv din cauza ei, o asemenea verigă.
Desigur, se poate susține că, oricum, Europa se găsește sub ocupație americană și că ea nu are altă posibilitate decât aceea de a face politica SUA, indiferent de cine stă la cârmă la Paris sau la Berlin. Aceasta cu atât mai mult cu cât, după decuplarea de Rusia, membrii UE sunt dependenți de America nu numai sub aspectul securității militare, ci și al aceluia al securității energetice. Și totuși, în trecut, când erau puternice, Franța și Germania au încercat împreună să reducă o atare dependență și să iasă de sub tutela americană, conferind UE o reală autonomie strategică; desigur, fără a rupe legătura transatlantică.
Cu o Franță căzută în haos politic și o Germanie care nici ea nu se simte cu mult mai bine (și acolo Social-Democrații lui Olaf Scholz au fost devansați de dreapta național-populistă, iar centrul-dreapta popular al CDU / CSU, blestemat să avanseze având legată de picior ghiulea Ursula von der Leyen, nu are cum obține majoritatea absolută în Bundestag) UE va circula mai departe după busola americană, adâncindu-se în războiul SUA cu Rusia (de fapt, războiul SUA cu Eurasia și Sudul colectiv, adică cu lumea) și „importând” criza economică a SUA pentru a salva economia americană prin falimentul celei europene.
Casa Albă va impune cu atât mai mult o asemenea foaie de parcurs cu cât, odată cu emergența BRICS, nu va mai găsi pe alte continente state gata să îi preia poverile și să o ajute să scape de uriașa sa datorie externă.
Pentru a scăpa de creditorii cei mai mari și mai aprigi, care sunt cei ruși și chinezi, SUA are nevoie de un război cu Rusia și China, sub pretextul și în contextul căruia, în loc să își plătească datoria (ceea ce, fie obligând la abandonarea formală a poziției de superputere globală este de neconceput pentru oligarhia ocultă care conduce SUA, fie impunând strângerea curelei cetățeanului american până la ultima gaură va provoca o imensă revoltă internă ori chiar un război civil), o vor anula prin confiscarea activelor ruse și chineze cu titlu de sancțiune pentru agresiunile lor „ilegale, nejustificate și neprovocate” din Marea Neagră și Marea Chinei, agresiuni care, desigur, spre deosebire de „bombardamentele umanitare” din fosta Iugoslavie sau de „loviturile preventive” din Irak, violează „ordinea internațională bazată pe reguli”… atlanticiste (sic!). Or, numai o UE supusă și lipsită de autonomie strategică poate ajuta Washingtonul să îl poarte, fără a-și asuma riscurile unei implicări militare directe. Mai sunt desigur minți lucide pe malurile Potomacului care, după experiențele din Vietnam, Somalia, Irak, Afganistan, Libia și Siria, înțeleg că este mult mai prudent pentru brava armată americană să lupte prin interpuși.
Un astfel de interpus, în curs de epuizare, este Ucraina. După el, un altul foarte potrivit pare a fi România.
Iată de ce miza viitoarelor alegeri parlamentare și prezidențiale din România este una singură: pacea. Nu salarii, nu pensii, nu locuri de muncă, nu autostrăzi, nu investiții, ci pacea. Fără pace nici una dintre celelalte teme nu mai are relevanță, căci războiul va ucide perspectiva oricăror promisiuni sau proiecte legate de ele. Personalitatea sau partidul care vor oferi garanții, nu că vor aduce pacea în Europa (asta este mult prea greu), ci că vor ține România în afara războiului sunt singurele care merită a fi susținute.
Tratatele constitutive ale UE sunt clare: uniunea este reprezentată în relațiile internaționale sub aspect politic real de Înaltul Reprezentant / Prim Vicepreședinte pentru politica externă și de securitate, iar sub aspectul simbolismului diplomatic de către Președintele Consiliului European. Cu privire la cel din urmă nici nu s-ar putea să fie altfel, întrucât Consiliul European nu este o instituție cu puteri executive (în prezent asemenea puteri sunt exercitate abuziv) și în nici un caz de reprezentare diplomatică, ci un for european intern mandatat cu convenirea obiectivelor strategice ale Uniunii.
Președintele Consiliului UE nu are atribuții de reprezentare. Cu alte cuvinte, nu poate vorbi interlocutorilor externi în numele Uniunii și nu poate angaja Uniunea în raporturile cu aceștia. De fapt, Consiliul UE este o instituție europeană plurală care nu are un singur președinte. El este format din mai multe consilii, fiecare compus, în funcție de domeniul politic, economic și social de competență, din miniștrii de resort ai statelor membre și prezidat (cu excepția Consiliului pentru afaceri externe) de unul dintre aceștia.
Viktor Orban s-a deplasat, însă, pe traseul Kiev-Moscova-Beijing, nu ca președinte al Consiliului UE și nici ca reprezentant al UE, ci în calitate de prim ministru al țării membre a UE care deține președinția rotativă a Consiliului UE (deci are capacitatea de a influența deciziile UE), precum și al unei țări membre a NATO, pentru a aduce UE și NATO informații și sugestii de primă mână în legătură cu posibilitățile reale de a se restabili pacea în Europa, respectiv în vecinătatea estică imediată a UE și NATO.
Formal, pacea este dezideratul ambelor – UE și NATO. Teoretic rațiunea de a fi a UE este pacea în Europa și în lume, păzită cu mijloace nemilitare, iar valoarea NATO nu stă în câștigarea războaielor, ci în evitarea lor, prin descurajare politică realizată cu instrumente militare.
Informal, ceea ce astăzi caută și NATO și UE este prelungirea războiului, evident fără implicarea directă a Occidentului euro-atlantic, victoria nefiind un obiectiv iar înfrângerea nefiind o temere.
Privind lucrurile astfel, rezultă că Viktor Orban nu face un serviciu SUA, care este șeful NATO și, prin Ursula von der Leyen, Macron, Scholz, Meloni & Co., șeful UE. Deci, Orban, adică Ungaria, este pasibil de sancțiune.
Tocmai pentru ca demersul său să nu fie sancționat, a avut nevoie de calitatea de șef al statului-președinte al Consiliului UE. Un asemenea stat nu poate fi sancționat. A-l sancționa înseamnă a bloca funcționarea unei instituții esențiale a UE care are și statutul celei de a doua camere a legislativului european. Cum să îți sancționezi legislativul? Și asta pentru că șeful șefilor acestuia a luat legătura cu trei șefi de state – un aliat, un inamic și un rival strategic încă intens vizitat de către mahării americani și europeni – situați în puncte esențiale de pe drumul păcii.
Dacă întâlnirea lui Orban cu Zelenski în nici un caz nu putea fi nici împiedicată nici criticată, fără o compromitere gigantică a celor care ar fi împiedicat-o sau criticat-o, nu este practic posibil și logic acceptabil ca întâlnirea lui Orban cu Putin, și cu atât mai mult cea a lui Orban cu Xi Jinping să fie blamate.
În fond, ce a făcut Viktor Orban? A luat contact cu toate părțile implicate, atât în conflict cât și în căutarea unei soluții pentru depășirea conflictului.
Președintele Xi Jinping s-a văzut și el atât cu dl Zelenski cât și cu dl Putin. Dl Zelenski a făcut apel public la domnii Biden și Xi pentru a convinge Rusia să înceteze războiul. Nimeni nu i-a reproșat ceva dlui Zelenski pentru asta. Dl Xi a dat curs acestei rugăminți discutând subiectul cu dl Putin. Dl Biden nu i-a dat curs, preferând să discute cu membrii NATO care se jură că nu sunt parte în război.
Cât de proști ar trebui să fie locuitorii Terrei pentru a înțelege că are în liderii administrației americane actuale și în lacheii acestora din Europa un buchet de ipocriți egoiști, narcisiști, beliciști și iresponsabili care se joacă cu viața planetei?! În contrast cu ei, dl Viktor Orban apare a fi un lider vizionar, realist, rezonabil, curajos și responsabil care încearcă să contribuie la evitarea unui război alt război mondial cu perspective de a deveni și nuclear.
Un asemenea obiectiv este ireproșabil. Ceea ce s-ar putea reproșa ar fi că ceilalți au un drum mai bun, soluții mai fezabile. Să le arate și atunci vom spune că dl Orban fie s-a pripit fie trebuie să le preia ideile în discuțiile sale viitoare. Deocamdată criticii lui Viktor Orban nu au, însă, decât o singură soluție: războiul. Iar asta deși știu foarte bine sau cel puțin ar trebui să știe că acest război nu poate fi câștigat de către Occidentul colectiv, în timp ce chiar și fără a fi pierdut (adică se va încheia cu o remiză), va distruge Ucraina și UE, subminând totodată viitorul civilizației occidentale; ca și viitorul României, legată de lumea și politica occidentală.
Spre deosebire de Președintele Sarkozy în 2008 sau de cancelarul Merkel în 2014, care au dat asigurări Moscovei, în spatele ușilor închise, că va putea păstra Osetia de Sud, Abhazia și Crimeea, Premierul Orban nu a promis nimic în numele nimănui. El a făcut doar clar faptul că strategia potrivit căreia NATO se transformă fără acordul cetățenilor din statele membre (inclusiv americani), dintr-o alianță defensivă într-o alianță expansionistă, și dintr-una politico-militară într-una militaristă, nu este unitară, nefiind împărtășită de toți aliații, tot așa cum nici transformarea UE din putere soft în putere hard nu este acceptată de toți membrii acesteia, și că el se oferă ca un canal de comunicare nu doar cu cei care se opun unei asemenea strategii, ci cu UE și NATO în ansamblul lor, devenite acum plurale sub aspect strategic.
Că strategia UE și NATO nu mai sunt monolitice este de acum clar ca lumina zilei și nimeni nu poate reproșa unui stat membru faptul că refuză o strategie care îi amenință, pacea, dezvoltarea și poate chiar statalitatea. Nimeni nu are monopolul adevărului pentru a garanta că o asemenea strategie este corectă și nimeni nu poate reproșa unui stat membru că pune în aplicare regula convenită împreună a aprobării ei cu unanimitate.
Ceea ce aduce acum Viktor Orban și nimeni nu poate refuza, nu este un plan de pace care să fie obiect de negociere, ci un canal de comunicare indispensabil pentru negocierea păcii, indiferent cum va arăta aceasta. Iată o ofertă maghiară de nerefuzat. Prin ea, premierul Orban și Ungaria se profilează cel puțin ca lideri regionali, dacă nu și ca actori cu relevanță globală, în măsura în care crizele din regiunea căreia atât Ungaria cât și România îi aparțin au, după cum s-a dovedit, un impact global.
Să adăugăm la aceasta că Ungaria, trecând peste conflictele sale ereditare cu Serbia, a creat un triunghi strategic Budapesta-Belgrad-Moscova, care îi face pe români să se întrebe dacă celebra vorbă a lui Nicolae Iorga, potrivit căreia singurii vecini buni ai României sunt Serbia și Marea Neagră, mai este valabilă.
Apropo de vecinătatea Mării Neagre, acolo se întâlnesc și nu ca inamici, Rusia și Turcia, două țări cu care Ungaria a realizat o solidaritate de interese strategice. Budapesta, fost pașalâc otoman și victimă a geopoliticii sovietice, a construit o relație strategică nu doar cu Rusia, ci și cu Turcia, ajungând să fie și membru observator în Comunitatea Statelor Turcice, patronată de Președintele Erdogan, în contextul orientării sale neo-otomane și americano-sceptice. În cadrul NATO, Ungaria poate părea o muscă, dar Turcia este un vultur și când musca și vulturul se aliază pentru că interesele lor strategice astfel cum au știut să și le definească, sunt congruente, greu le mai poate sta în față claponul euro-atlantic.
Acestei relații maghiaro-turce, bazată pe comuniunea de interese strategice, România îi opune retorica pășunistă a domnilor Ciolacu și Ciucă, două personaje tragi-comice împinse de statul subteran la guvernarea unei țări despre care nu mai suntem siguri că există ca entitate suverană.
Să privim așadar harta: Rusia, Turcia, Serbia, Ungaria, cu toții vecini ai României, din spatele cărora răsare China ca superputere globală la vederea căreia lumea tremură tot mai tare, confirmând predicția lui Napoleon, au politici externe diametral opuse celei a României. Asemenea armatei române din al Doilea Război Mondial, care în luptă cu Armata Roșie, potrivit presei oficiale, ataca cu succes la nord, la sud, la est și la vest, oferind ocazia unui observator perspicace să constate că asta o dovedește a fi încercuită, și politica externă românească (întrucât de armată românească nu mai putem vorbi) aruncă declarații sfidătoare către toți vecinii, așteptând ca americanii să vină și să o scoată din încercuire.
Ca și rândul trecut, americanii nu vor veni. Cel mult vor veni corporațiile americane și nu pentru a ne apăra de ruși, unguri și mai știu eu de cine, ci pentru a vedea ce averi ne-au mai rămas și pot fi „adăpostite” în băncile lor. Asta până când vor constata că și noi am fluierat în biserică, sfidând „ilegal, nejustificat și neprovocat” „ordinea internațională bazată pe reguli”, și ni le vor confisca pentru a le folosi „în sprijinul” unei alte Ucraine, creată în laboratoarele oculte ale geopoliticii americane și pusă să cumpere cu banii noștri armele produse de complexul militar-industrial american”, scrie Severin.
