„Criza de caracter distruge tot în România – ordinea constituțională, administrația publică, siguranța națională, justiția și liniștea socială”, scrie, pe Facebook, Adrian Severin:
„i. cazul Fritz;
ii. cazul Tănăsescu-Bolojan;
iii. cazul deciziei CCR privind aplicarea retroactivă a “amendamentului Fritz”;
iv. ipocrizia useristă care vrea ca aberantele reguli promovate în așa zisa luptă anti corupție, având ca țintă reală îndepărtarea adversarilor politici, să nu se aplice prietenilor politici;
v. incapacitatea PSD de a pune capăt acțiunii nefaste a USR și a scoate guvernarea din prizonieratul acestuia;
vi. incapacitatea președintelui în exercițiu, Nicușor Dan, de a scoate țara din criza politică în care se găsește;
vii. consecințele și amenințările rătăcirii electoratului timișorean care, supărat pe țară ca văcarul pe stat, a “sancționat” România alegând în fruntea comunității municipale un alogen cu o agendă cel puțin suspectă, pentru ca acum să urmărească inert tragedia creată;
viii. trădarea PNL care a complotat în Parlamentul European pentru ca UE să sancționeze România, refuzând transferul fondurilor europene în valoare de mai multe milioane de euro, la care românii aveau dreptul, în cazul îndepărtării lui Dominic Fritz de la primăria Timișoarei (această ultima informație ne-a parvenit după încheierea emisiunii).
2. România în Uniunea Europeană: între federalizarea intereselor naționale – adică identificarea intereselor naționale comune pentru a fi promovate în comun prin mecanismele unei democrații europene transnaționale – și pro-europenismul neobolșevic – adică subordonarea până la dispariție a intereselor naționale ale statelor membre pentru a promova interesele unui grup oligarhic, proclamate ca interese europene superioare fără identitate națională; ieșirea din această dilemă nu este ieșirea din UE, ci refondarea UE ca uniune de state naționale suverane și cetățeni – egali, dar diferiți sub aspectul identității naționale.
Ce înseamnă Uniunea neobolșevică și globalismul său post-modern / post-național se vede azi în cazul Fritz în care instituțiile UE fac presiuni asupra României pentru a o opri să se debaraseze de “coloana a cincea” useristă, autoare, împreună cu vechile partide politice PNL și PSD, parazitate, oligarhizate și denaționalizate de ea, a actului loviturii de stat din decembrie 2024 – mai 2025, a celui de subminare a suveranității și coeziunii naționale, ca și a celui de asasinare civilă a elitelor naționale românești și a împingerii țării în războiul cu Rusia.
3. Călătoria lui Nicușor Dan în Statele Unite ale Americii pentru a susține un discurs în plenul Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, ca o formă fără fond cu trei peceți:
i. un președinte ilegitim produs al unei lovituri de stat;
ii. o țară fără guvern legitim operând în afara ordinii constituționale;
iii. un stat cu suveranitatea pierdută, lipsit de politică externă și rezumat la a fi ventrilocul mesajelor geopolitice ale unor puteri decadente din punct de vedere politic, economic, militar și moral.
Cine va fi interesat să audă discursul domnilor Lăzurcă, Naumescu & Co. scris după dictare și interpretat de incapabilul intrat prin efracție în Palatul Cotroceni.
4. Evoluțiile din Orientul Mijlociu unde, după Acordul de la Mecca privind apărarea comună a Arabiei Saudite, Pakistanului și Turciei, salutat din vârful buzelor de Președintele Trump:
i. Iranul pare a trece din postura de parte virtuală a înțelegerii celor trei la cea de parte reală, confirmând emergența unei alianțe aproape suprarealiste între vechiul imperiu persan și vechiul imperiu otoman, altădată rivale, dacă nu de-a dreptul anti-sionistă, cel puțin menită a limita drastic spațiul de manevră israelian în Orientul Mijlociu;
ii . armata israeliană a identificat și bombardat pe teritoriul sirian, baze militare în care Turcia deplasa tehnică militară menită să îi asigure o poziție dominantă în raporturile cu Israelul, în perspectiva unui posibil război cu acesta; Turcia își afirmă astfel și autonomia strategică în cadrul NATO, iar Israelul autonomia strategică în raport cu SUA;
iii. escaladarea, deocamdată numai în plan retoric, a conflictului geostrategic dintre Turcia și Israel, doi aliați de prim rang ai SUA, ceea ce accentuează pericolul unei confruntări militare directe între aceștia și ceea ce este de natură să oblige administrația americană, într-un moment în care este angajată în războiul deja pierdut din Golf, dar și în cel din Ucraina, precum și în cele comerciale și psihologice cu Canada și Danemarca, de a alege între cei doi sau poate de a renunța la amândoi într-o formă sau alta;
iv. Rusia și Siria au ajuns la o înțelegere privind menținerea bazelor militare ruse de pe teritoriul sirian, într-o formulă revizuită în care schimbarea consolidează neschimbarea;
v. contrar calculelor și speranțelor americane privind trecerea Siriei în tabăra pro-israeliană, după înlăturarea regimului lui Bashar al Assad, aceasta revine pas cu pas pe Axa rezistenței anti-israeliene, pe care acum apare și Turcia, alături de Iran (și probabil, de Irak). Ideea “tratatelor abrahamice, inspirată de SUA, potrivit căreia statele arabe pot prefera cooperarea economică cu Israelul fără a se mai împiedica de problema palestiniană, se dovedește a nu fi fost suficient de realistă și de aceea nici durabilă; fără soluționarea problemei palestiniene nu va fi pace în Orientul Mijlociu, așa cum a anticipat de multă vreme diplomația română. (Din păcate, România nu mai este capabilă astăzi să joace un rol util pentru a facilita găsirea de soluții care să pună capăt crizelor medii-orientale; poate, cel mult, la nivelul unor inițiative individuale private.)”.
