„Institutul pentru studiul războiului și al amenințărilor critice (adică strategice) din Washington a mai produs o enormitate propagandistică, dar cu pretenții de obiectivitate științifică, sub titlul „Prețul ridicat al pierderii Ucrainei: implicațiile financiare și militaro-strategice ale victoriei ruse”. Evident, este vorba despre implicațiile care privesc SUA, aceasta considerând că Ucraina îi aparține și nu trebuie pierdută. Iar pentru a nu o pierde este necesar să cumpere mai mulți ucraineni pe care să îi trimită la moarte în războiul cu Rusia. Altminteri va trebui ca americanii să vină în număr mai mare în Europa, care, probabil, nu se va opune acestei invazii, dar viețile americanilor sunt mai scumpe decât viețile ucrainenilor. Prin urmare, un calcul cost-beneficii arată că războiul Ucrainei trebuie continuat, iar Rusia trebuie înfrântă cât mai repede; oricum, înainte de a apuca să ocupe întreaga Ucraină. Cine are încredere în „știință” are încredere și în această concluzie. (sic!) Este vorba despre „militarismul științific”, respectiv concepția despre lume și viață a oligarhiilor neoconservatoare și „progresiste” euro-atlantice”, scrie, în Cotidianul, Adrian Severin.
„Independența Ucrainei face din Rusia o putere regională lipsită de capacitatea de a pretinde privilegii imperiale la nivel global. Anexând Ucraina, Rusia ar (re)deveni un imperiu. Imperiu cu care pentru SUA și cu atât mai mult pentru alte puteri inferioare ei este mult mai greu de negociat și administrat ordinea lumii. Asupra acestui aspect putem fi de acord.
Rusia, au încercat să promoveze politici care să mențină Ucraina ca stat independent și suveran în granițele fostei Republici Socialiste Sovietice Ucrainene, cu care s-a desprins în 1991 din URSS. În lumina unei asemenea abordări, care evita rivalitatea și conflictul cu Kremlinul, Ucraina nu trebuia să aparțină nici Rusiei nici Americii. Dacă această linie politică ar fi fost păstrată nu am fi avut nici război în Ucraina, nici riscul ca SUA să „piardă” Ucraina.
Acum, pierderea Ucrainei, pe care experții americani recunosc chiar din titlul studiului lor că SUA, cum necum, și-a trecut-o în patrimoniul său geopolitic, se înregistrează în contul Washingtonului. Res perit domino. (Bunul piere pe cheltuiala proprietarului.) Costul pierderii este imens pentru că neoconservatorii americani (în frunte cu Victoria Nuland, Anthony Blinken și Jack Sullivan) au avut nesăbuința să vrea Ucraina numai pentru ei, transformând o țară-tampon funcțională într-un avanpost euro-atlantic nefuncțional în coasta Rusiei.
Cu ce drept au făcut-o? Cu dreptul celui mai tare. S-a dovedit, însă, că America nu a fost suficient de tare pentru a-și atinge ținta și acum diminuarea sau evitarea pierderii, cu costurile lor, au ajuns să depindă de câți ucraineni mor într-o bătălie pe care, pentru toți cei cu capul pe umeri, nu au nici cea mai mică șansă să o câștige.
Ipoteza de la care analiștii și strategii americani pleacă este aceea că Rusia ar urmări să ocupe întreaga Ucraină. Astfel, armatele ruse, acum impresionante ca număr și dotare, ar ajunge la frontiera exterioară a NATO, pe care, cu actualele sale forțe amplasate în Europa NATO nu o poate apăra.
Acest narativ este exclusiv rodul imaginației occidentale guvernate de cultura confruntării și a militarismului. El nu rezistă nu doar confruntat cu evoluțiile de pe teren, ci și cu logica elementară.
Rusia și-a retras armata de la porțile Kievului după ce a înțeles că presupunerea sa potrivit căreia prezența acesteia acolo ar fi dus la căderea regimului Zelenski și la fraternizarea ucrainenilor cu rușii, permițând atingerea rapidă a obiectivelor intervenției sale militare, a fost eronată. Greșeli de calcul au făcut și Kremlinul și Casa Albă. Dacă ar fi dorit ocuparea pură și simplă a Ucrainei, în primele săptămâni de război, cucerirea capitalei ucrainene, ar fi fost o necesitate și o posibilitate reală; desigur cu costul unui război urban pe care rușii l-au evitat întrucât urmăreau încheierea păcii cu un guvern al unui stat ucrainean suveran, iar nu o anexare a Ucrainei.
Pe de altă parte, logica ne spune că pentru o putere cu suficiente probleme interne de natură socială și economică, precum Rusia, asumarea sarcinii de a guverna o țară mare și complicată, având toate caracteristicile unui stat eșuat, precum Ucraina, constituie o povară prea mare și un risc inutil. Cu excepția Dombasului, a Crimeii și a coastei maritime ucrainene, Rusia nu are nevoie de Ucraina. Ceea ce ar mai rămâne din ea nu mai prezintă nici un interes strategic pentru Rusia.
Ca o alună prinsă în cleștele ruso-belarus acest rest ucrainean nu ar fi decât o bătaie de cap fără rost și pentru NATO. Cum să îl apere?
De ce, așadar, să risipești resurse ruse pentru a stăpâni un teritoriu fără valoare? Mai bine îl lași UE să îl administreze și să îl exploateze, practic anexându-l la „imperiul prietenos” al Europei germane, cu care Rusia are interesul să întrețină relații bune de cooperare economică.
În același timp, un observator obiectiv, liber de obsesiile Războiului rece, nu poate ignora faptul că în lumea de azi, în care se ridică tumultos puterile Asiei, cu vechii sateliți sovietici europeni deveniți membri NATO, precum și în condițiile unei noi ordini regionale care se conturează în Asia Centrală și Transcaucazia, inclusiv sub lucrarea neo-otomanismului erdoganian, Rusia nu mai poate aspira și nici nu aspiră la recuperarea rolului URSS de superputere globală. Ceea ce dorește ea este statutul de putere globală alături de celelalte puteri globale, într-o ordine mondială multipolară bazată pe simetria centrelor de putere.
Asta îi permite și parteneriatul strategic fără limite cu China, precum și cel cu Turcia și Iranul, toate vechi imperii care își redescoperă măreția și se reactivează. Un asemenea obiectiv, ca și superioritatea strategică dobândită de Rusia în raporturile cu Occidentul colectiv ca membru al acestor parteneriate și alianțe, instituționalizate inclusiv prin constituirea grupului BRICS și a Organizației de Cooperare de la Shanghai, lipsește de orice sens intrarea într-o confruntare militară directă cu NATO în Europa orientală. Dimpotrivă, NATO și UE se pot dovedi utile Rusiei în a modera eventualele pretenții excesive ale puterilor asiatice cu care s-a aliat, sporind influența sa în respectivele alianțe.
În fine, costul unui război dintre Rusia și NATO depășește cu mult pentru cea dintâi câștigurile pe care le poate obține din cooperarea economică cu membrii celei din urmă. De ce să îi atace, când nu are nici un fel de pretenții teritoriale în raport cu ei și nici un fel de litigii economice de tranșat cu ei?! Doar pentru că neoconservatorii occidentali cred că pe lume nu se poate trăi decât în războindu-te?
Ca să nu mai vorbim de faptul că un război declarat între Rusia și NATO ar implica o confruntare militară directă între marile puteri nucleare. Toată analiza Războiului rece a confirmat că prezența armei nucleare la dispoziția celor două blocuri militare și politico-ideologice adverse a făcut ca acesta să nu se încingă și să ducă la ciocnirea militară efectivă a puterilor în opoziție. De ce acum nu ar mai fi la fel? De ce ar ataca Rusia o altă putere nucleară (NATO este SUA) știind că un asemenea război nu are învingători, ci numai supraviețuitori?!
În lipsa argumentelor de logică geopolitică, Institutul american pentru studiul războiului aduce în discuție, cu narcisismul de rigoare, teza apărării valorilor americane. Unde sunt apărate ele? În Ucraina și de către Ucraina, evident!
În concluziile eseului său, Institutul cu pricina include și următoarea cugetare: „Valorile americane se aliniază cu interesele americane în Ucraina și există un argument convingător și puternic bazat pe valori pentru a ajuta Ucraina să-și elibereze tot pământul și poporul său.” Cu alte cuvinte, SUA luptă în Ucraina pentru apărarea moralei universale, care nu poate fi alta decât cea a „valorilor americane”, evident nu direct, ci prin sacrificarea ucrainenilor și a țării lor, în condițiile în care Ucraina împărtășește aceleași valori cu cele americane: democrația, guvernarea legii, respectul drepturilor omului, multiculturalismul, concurența liberă și loială.
Este atât de evident că Ucraina are foarte puține în comun cu aceste valori, încât nu mai merită insistat asupra caracterului nefondat al atari susțineri. Ucraina nu și-a însușit încă valorile respective pentru a le putea apăra. Preoți arestați, partide interzise, presă cenzurată, clanuri oligarhice corupte. Despre ce valori vorbim? Este suficient să ne uităm la violarea drepturilor comunității române din Ucraina, drepturi consfințite inclusiv prin tratate internaționale multilaterale și bilaterale, pentru a înțelege cum stau lucrurile în realitate.
Acest discurs aberant, pastișă a Vechiului Testament, poziționând SUA în rolul de Dumnezeu Salvator care a făcut legământ cu poporul „ales” ucrainean ca să îi asigure ocuparea „pământului promis” al Dombasului și Crimeii, în schimbul respectării „tablelor legii americane”, pune în lumină derapajul moral și intelectual al pseudo-savanților americani care susțin, împotriva evidențelor și a bunului simț, continuarea războiului din Ucraina.
Experții americani amintiți conced, totuși, că „poporului american i se cere să cheltuiască o mulțime de bani pentru a ajuta Ucraina să lupte cu Rusia” și că este rezonabil ca el să întrebe de ce trebuie să le suporte; dar, tot ei adaugă că „nu este nerezonabil pentru el, de asemenea, să întrebe care ar fi costul financiar de a nu a ajuta Ucraina”. Evident, repetăm, este vorba de a ajuta Ucraina să moară, ca popor și ca stat.
Într-adevăr, costurile înfrângerii Occidentului euro-atlantic în războiul cu Rusia din Ucraina vor fi foarte mari pentru acesta.
Pe de o parte, pentru că ursul scos din bârlog cu greu mai poate fi calmat și adus înapoi. Primele luni de război au arătat că armata rusă era mult mai slabă decât o credea atât conducerea rusă, cât și o mare parte a opiniei publice internaționale. Eseul Institutului pentru studiul războiului estimează că din efectivele cu care a fost declanșată „operațiunea militară specială” în 2022, nu mai puțin de 90% au fost lichidate în luptă cu defensiva ucraineană, pe atunci încă incomplet pregătită de NATO.
De atunci, Rusia a învățat lecția și, în ciuda sancțiunilor economice, profitând de resursele naturale proprii și de un nivel de îndatorare redus (ambele ignorate de calculele strategilor occidentali) și-a repus pe picioare industria de armament (inclusiv spre bucuria oligarhilor ruși, inițial critici la adresa președintelui Putin) și și-a reformat forțele armate. Acum în fața NATO stă o armată rusă cu mult mai redutabilă, impunând o reacție pe măsură, cu un spor de cheltuieli care va scoate din sărite cetățeanul-alegător american lovit în calitatea vieții sale.
De vină nu este, însă, Rusia, ci aceia care au împins Ucraina în război, în plus împiedicând-o să încheie o pace rezonabilă la câteva săptămâni după debutul intervenției militare ruse. O bună politică externă asigură echilibrul optim între dorință și putință. Cine nu știe să îl găsească, întrucât, căzut în auto-admirație și înșelat de propria propagandă, își estimează greșit puterea, plătește.
În acelaşi timp, acum NATO are de apărat o graniță estică mai lungă. De ce? Pentru că integrând, aproape cu sila, Finlanda, până de curând neutră, s-a întins mai mult decât îi este plapuma. Cu forțele existente în Europa și, aș adăuga, în condițiile autonomiei strategice afirmate de Turcia, NATO nu mai poate menține pozițiile pe frontul baltic și pe cel pontic în același timp, fără un aport masiv și, desigur, costisitor de efective americane.
De aceea, armata rusă trebuie blocată în Ucraina. Măcar și pentru a mai lăsa ceva armată americană disponibilă pentru viitoarele lupte din Marea Chinei.
Pentru cât timp, însă? Până la victoria Ucrainei? Care victorie? Cum poate fi repurtată aceasta împotriva unei Rusii cu un PIB de câteva ori mai mare decât cel al Ucrainei, cu o populație aptă de luptă tot de câteva ori mai mare (și care nu prea fuge în străinătate), cu o producție a industriei militare mai mare chiar decât a statelor membre NATO la un loc? Aceste date sunt oferite de statisticile occidentale oficiale. Cât poate aloca SUA, fără a se distruge pe sine, pentru a anula respectivele decalaje?
Da, înfrângerea Ucrainei, care este, de fapt, înfrângerea SUA, costă. Cine este de vină? Cine a pus în sarcina NATO obligații inutile și excesive de a apăra membri de neapărat, precum statele baltice, sau de a activa pe fronturi până atunci stinse, precum cel finlandez, unde problemele aduse de noii aliați sunt mai mari decât securitatea furnizată de ei? Costurile acestea sunt nimic altceva decât impozitul pe miopie, pe autoamăgire și pe prostie. De ce să fie pus ele în sarcina Ucrainei și a statelor membre NATO din prima linie, precum România?
Și totuși, cât de rupți de realitate să fie uliii războinici de la Washington sau cât de lipsiți de logică încât să ceară continuarea războiului, oferind iluzia, prin nici un calcul și nici un argument susținută, unei victorii ucrainene pe care nici un expert autentic american nu o vede ca posibilă, indiferent cât de modestă în obiective și aspirații ar fi definirea acesteia?! Oare nu cumva avem de a face cu o prostie mimată, în spatele căreia se ascund anumite rațiuni?
Un răspuns posibil este acela că avem de a face cu un pseudo-produs al societății civile menit a sprijini cererea administrației Biden de a se aloca noi fonduri bugetare pentru întreținerea flăcării războiului până când înfrângerea inevitabilă nu va mai afecta rezultatele alegerilor din 2024. Cu alte cuvinte, un produs menit să ajute Casa Albă să mai câștige timpul necesar ambalării elegante a eșecului, iar nu să permită Ucrainei obținerea unei păci rezonabile.
Există, însă, și o altă ipoteză. „Pierderea Ucrainei” și ridicarea unei Rusii victorioase, chiar dacă nu neapărat și amenințătoare, la granița estică a NATO, trebuie să ofere SUA ocazia de a-și întări ocupația în Europa centrală și occidentală. Mai ales după pirueta turcă, o defecțiune a UE, perfect previzibilă în cazul unui eșec american în Ucraina, ar ruina strategia americană în Europa, tocmai pe când rivalitatea cu China devine din ce în ce mai dură. Pe post de sperietoare strategică, Rusia oferă SUA, fără să vrea, alibiul pentru întărirea mâinii în care aceasta ține destinul european.
Cum europenii tocmai voiau să se emancipeze de sub tutela americană și cum această intenție ar putea fi amplificată de efectele dezastroase ale războiului din Ucraina, la care SUA i-au împins, numai o prezență militară americană sporită în Europa poate feri Washingtonul de surprize neplăcute, tocmai pe când angajarea sa maximală pe frontul indo-pacific se apropie cu pași mari.
Nu putem exclude această posibilitate și, ca europeni, trebuie să pregătim reacția adecvată. Dacă vrem pacea, să ne pregătim pentru pace. Si vis pacem, para pacem!”, scrie Severin.
