„Cu ceva timp în urmă, l-am întâlnit, la catedrala Sfântul Iosif, cu prilejul unei ceremonii religioase de comemorare a generalului Berthelot, pe atunci noul ambasador al Franței în România. I-am urat bun venit și i-am dat sfatul de a nu se purta precum un vicerege, așa cum obișnuia colegul său american. „Noi suntem francezi, nu americani.” – mi-a răspuns prompt, ferm și încurajator reprezentantul cocoșului galic, coborât de pe malurile Senei pe cele ale Dâmboviței, asigurându-mă, totodată, că se va reveni la frumosul și utilul obicei diplomatic al întâlnirilor cu exponenții tuturor segmentelor societății românești, iar nu numai cu agenții puterii oficiale. De atunci nu l-am mai văzut pe domnul ambasador; până recent, când am observat că a luat locul ambasadorilor SUA. Nu sub aspect instituțional, ci sub aspect comportamental”, scrie, într-un editorial pe bzi.ro, Adrian Severin.
„Pe când diplomații americani au trecut la discreție retorică și frugalitate coregrafică, limitându-se a bate șeaua prin publicarea pe pagina electronică a ambasadei de pasaje din discursurile vicepreședintelui SUA, în care se spune că America poate fi partener numai cu state care respectă standardele democratice, cu speranța că avertismentul va fi înțeles de iepele din grajdurile palatelor Cotroceni și Victoria, șeful misiunii diplomatice franceze la București se plimbă ca vodă prin lobodă pe unde, potrivit Convenției de la Viena referitoare la relațiile diplomatice dintre state, nu are ce căuta, spre a lăuda „caracterul democratic al loviturilor de stat” (sic!) menite a salva democrația prin asasinarea ei (respectiv negarea dreptului de a alege a milioane de cetățeni români). Curat democrație! O democrație „originală” de tip macronian în care statul vede în popor principala amenințare la adresa securității sale și, pentru a scăpa de războiul de acasă, se războiește cu francezii în … Ucraina, la granița de est a României. Soyez le bienvenu parmi nous, Monsieur l’ambassadeur! Welcome!
Aceste observații m-au îndemnat la o scurtă incursiune în istoria relațiilor franco-române de la nașterea României moderne și până azi.
Dorința nepotului lui Napoleon cel Mare de a face națiunea imperială franceză măreață din nou, după umilința suferită în 1815 la Congresul de la Viena, urmată de aceea a asocierii forțate la Sfânta Alianță a monahilor rus (ortodox), austriac (catolic) și prusac (protestant), l-a determinat să devină promotorul ideii naționale, a cărei sămânță a sădit-o, cu succes, în spațiul danubiano-pontic și în cel italic, precum și, fără succes, în cel polonez,. În cazul Principatelor danubiene (și al Poloniei), ținta vizată era imperiul multinațional țarist, a cărui umbră (amplificată de cele ale Austriei și Prusiei) se ridica tot mai amenințătoare asupra Europei…franceze. În cel de al doilea caz, vizat era imperiul multinațional habsburgic, rivalul de demult al Franței, fie ea regat, republică sau imperiu, situat în chiar centrul Europei, în proximitatea frontierei franceze.
Așadar, ordinea europeană gândită de Napoleon al III-lea avea la bază ideea confruntării între națiunile imperiale europene (o altă asemenea națiune era Anglia, care s-a alăturat Franței datorită similitudinii în modul de organizare politică, dat și pentru că astfel, perfidul Albion contribuia la dezbinarea Europei continentale prin subminarea alianței conservatoare ruso-habsburgice), pe de o parte, și imperiile multinaționale europene, pe de altă parte; o confruntare purtată cu implicarea mișcărilor naționale locale, animate de promisiunea protecției franceze.
Pe o atare linie de gândire geopolitică, se plasează războiul Crimeii (1853-1856) care opunea Rusiei o coaliție pan-europeană formată din Franța, Anglia (Regatul Unit al Marii Britanii), Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman. Dintre toți participanții la război, Franța era singura care îl dorea cu adevărat (așa cum și-l dorește și Emmanuel Macron azi) pentru a strica echilibrul de putere european creat tocmai ca să împiedice spiritul republican francez să domine din nou Europa. Anglia a acceptat să intervină sub presiunea temerii sintetizate în previziunea lui Napoleon I potrivit căreia „Europa va fi ori republicană ori căzăcească”. (Împăratul Napoleon I s-a intersectat de departe cu istoria României în trei momente cruciale: o dată atunci când, în 1806, prin ambasadorul său la Istanbul, generalul Sebastiani, l-a forțat pe Sultanul Selim al II-lea, să îi mazilească pe domnitorii „pro-ruși” Constantin Ipsilanti, în Valahia, și Alexandru Moruzzi, în Moldova, provocând astfel, declanșarea unui război ruso-turc ce se va încheia cu pierderea Basarabiei; a doua oară, prin faptul că la întâlnirea de la Erfurt a acceptat, fără nici un drept, cu excepția celui al puterii, cererea țarului Alexandru I, ca întregul voievodat al Moldovei să fie anexat de Rusia – un fel de Pact Ribbentrop-Molotov avant la lettre; a treia oară, în 1812, când, deși pornea războiul cu Rusia, nu a ridicat nici un deget pentru a împiedica samavolnica pace de la București, prin care Basarabia era cedată Rusiei de către Imperiul Otoman, provocând națiunii române, pe atunci in statu nascendi, o rană neînchisă până azi.)
Imperiul Britanic a considerat că mai amenințătoare este versiunea căzăcească, și, deși, ura implicarea în conflictele continentale, a ales să se alăture Imperiului Francez, în ideea că tocmai așa va conserva echilibrul puterilor europene. Atunci și astfel politica antirusă a devenit o constantă a geostrategiei londoneze, până în ziua de azi. Asemenea cuplului de contrarii Macron-Starmer în prezent, cuplul Napoleon III-Palmerston, atunci, a dorit, din motive opuse, să scoată Rusia din Europa. (Un deziderat afirmat și de NATO, la înființarea sa, dar pentru realizarea căruia SUA trebuia să primească și a primit statutul de „actor european”, iar Europa a trebuit să înceapă și a început de la San Francisco.)
În 1856, a lăsa Rusia la porțile Europei însemna a o îndepărta de la Gurile Dunării, confiscându-i statutul de stat dunărean și puterea navală pontică. De aceea, chiar dacă războiul Crimeii s-a terminat indecis, la fel ca și în actualul război din Ucraina, nici una dintre părți neputând repurta o victorie de natură a o aduce pe cealaltă în situația de a capitula necondiționat, potrivit compromisului forjat la insistențele Franței, Țarului i s-a lăsat Crimeea (așa cum Rusia o va păstra și acum), dar a fost obligat să cedeze județele din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail) Principatului Moldovei (ceea ce ar trebui să se întâmple și acum, cedentul fiind, însă, succesorul Rusiei sovietice, Ucraina) și să renunțe la flota din Marea Neagră (ceea ce nu se va întâmpla acum). Tot atunci și acolo au fost adoptate și prevederi care au deschis calea unificării Principatelor danubiene, ceea ce s-a realizat, trei ani mai târziu, în 1859, deloc întâmplător, odată cu unificarea Italiei (la identitate de rațiune, identitate de soluție și la identitate de scenarist, identitate de scenariu). Formula a fost consfințită la Congresul de pace de la Paris, în 1856, desfășurat sub influența covârșitoare a viziunii Împăratului francez.
Terminarea primului Război al Crimeii (al doilea poate fi numit cel actual, început în 2014, odată cu desprinderea regiunii autonome Crimeea de Ucraina și anexarea ei de către Rusia) a însemnat și terminarea ocupației militare, ca și a administrării Principatelor de către Imperiul țarist, convenite (cu caracter „provizoriu”) prin Pacea de la Adrianopol (1829), încheiată la capătul unui război ruso-turc câștigat de ruși. Prin această pace se realizase și liberalizarea circulației pe Dunăre, ceea ce punea bazele geo-economice ale ceea ce urma să fie primul stat român modern.
România modernă, numită de unii și „România mică”, prin comparație cu „România Mare” care avea să vină în 1918, a fost, deci, creată de Franța ca stat care să păzească Europa de ruși – identitatea geopolitică, și care să hrănească Europa (centrală și occidentală) cu grâne și petrol, transportate pe Dunăre (la care rușii nu mai erau riverani) – identitatea geoeconomică; așadar ca stat esențialmente antirus. De aceea, și capitala Principatelor Unite a fost stabilită la București, aproape de frontiera Imperiului Otoman, iar nu în mult mai impresionantul, frumosul, spiritualizatul și aristocraticul Iași, considerat a fi prea aproape de frontiera Imperiului Rus.
O Românie ca avanpost francez al ordinii republicane a Europei pe frontul anti-rus („căzăcesc”) convenea perfect Franței. A convenit ea și României, nou născute, care din chiar momentul întemeierii sale și până azi (cu scurte pauze, cea mai recentă acoperind doar anul 1997) a fost astfel obligată, sub aspect psihopolitic, să își conceapă politica externă pe temelia adversității și a fricii față de Rusia?
Dacă Napoleon al III-lea îi dezamăgise pe italieni prin aceea că le ceruse, ca preț al sprijinului pentru unirea lor, teritoriile Nisei și Savoiei, pe români i-a dezamăgit croind cadrul juridic internațional necesar emancipării lor naționale în așa fel încât Principatele danubiene să fie suficient de solide pentru a rezista presiunilor vecinului imperial de la răsărit, dar suficient de slabe pentru ca, rămase sub suzeranitatea Imperiului Otoman, protejatul Angliei, să depindă de „generozitatea” franceză. Spre a o obține trebuia să se alinieze, fără crâcnire, exigențelor geopolitice ale Franței.
În încercarea de a rezolva șarada, Principele Al. I. Cuza a decis, în 1864, să se sustragă de la rigorile Convenției încheiate la Congresul de la Paris (1856) și să dea o lovitură de stat prin adoptarea așa numitului Statut dezvoltător al acesteia. „Statutul” lui Cuza era, de fapt, o Constituție care sporea puterile domnului, pornit pe drumul neocezarismului, dar, totodată făcea trecerea de la oligarhie către democrație consolidând și poziția reprezentanței parlamentare. Practic, România abia născută, cu sprijin francez, mergea astfel în direcția deplinei suveranități, cel puțin pe plan intern, sfidând voința puterilor europene, dintre care cea dintâi era Imperiul francez.
Franța a susținut, totuși, demersul lui Cuza, întrucât el făcea din România un obstacol încă și mai greu de trecut în calea Rusiei. Paradoxal, și Rusia l-a susținut întrucât tânăra Românie devenea, astfel, o nucă mai tare și, deci, mai dificil de spart pentru Imperiul Otoman, „omul bolnav” al Europei, ea putând fi folosită cândva în lupta pentru amputarea acestuia. Cum era de așteptat, s-au opus otomanii și britanicii, dar în acel moment ei nu puteau trece peste acordul Parisului.
Neocezarismul Principelui român i-a indispus și îngrijorat, însă, pe toți corifeii concertului european, ajungându-se în punctul în care se analiza chiar desfacerea unirii. Sub efectul acestei amenințări, care nu excludea Franța, s-a constituit coaliția împotriva naturii a liberalilor și conservatorilor români, rămasă în istorie sub numele de „monstruoasa coaliție”, care a forțat abdicarea lui Al. I. Cuza, în 1866, la numai doi ani de la lovitura Statutului dezvoltator, printr-o lovitură de palat.
În aducerea pe tronul Principatului României a unui principe străin, Napoleon al III-lea s-a implicat din nou. Favoritul său a fost un vlăstar al familiei regale prusace, Carol de Hohenzollern. Găsim și în această opțiune pariziană semnul neglijenței împăratului francez față de amenințarea reprezentată de ridicarea Prusiei.
Slăbind imperiile rus și habsburgic, considerate a fi principalii rivali strategici ai Franței pe continentul european, Napoleon al III-lea a deschis drum Prusiei către unificarea germană și ambiției lui Otto von Bismarck de a crea Imperiul German (cel de al doilea Reich). Așa se face că, în războiul franco-prusac din 1870-1871 Imperiul francez s-a prăbușit lăsând ca pe ruinele lui să fie proclamat Imperiul german. Cu asta a luat sfârșit și ordinea europeană creată prin Congresul de la Paris, în 1856.
Va urma teama Germaniei de revizionismul francez (ca și de un război pe două fronturi cu Franța și Rusia), ceea ce va duce la o politică berlineză constant favorabilă Rusiei. În 1878, la Congresul de la Berlin, consecutiv războiului ruso-turc din 1877-1878 (cunoscut în istoriografia română ca „Războiul de Independență”), Rusia a fost lăsată să revină în Europa, ea recuperând dreptul la a avea o flotă militară în Marea Neagră (până în ziua de azi adăpostită în portul Sevastopol din Crimeea), precum și județele din sudul Basarabiei, prin care, astfel, revenea la Dunăre. (În compensație, România a primit, din „averea” otomană, nordul Dobrogei.)
Atunci și mereu după aceea, Germania a înțeles că nu poate domina continentul european fără sprijinul Rusiei, după cum Rusia înțelesese că nu poate concura cu marile puteri navale ale lumii fără a avea susținerea Germaniei. Aceasta a fost logica strategică perenă a celor două națiuni care, în 1939, a primit denumirea unor lideri politici trecători pe nume Ribbentrop și Molotov. De câte ori au uitat de rațiunea obiectivă a acestei alianțe, Germania și Rusia au ajuns la război; un război dacă nu totdeauna câștigat de Rusia, totdeauna pierdut de Germania. Un asemenea război are loc și astăzi, având ca teren principal de luptă Ucraina, și el a fost deja pierdut de Germania (doar nivelul pierderii mai rămâne de stabilit).
Dacă Napoleon al III-lea a fost artizanul „României Mici”, premierul francez Georges Clemenceau a fost artizanul României Mari (realizată, iarăși, și tot neîntâmplător, odată cu Italia Mare). Înfrângând reticențele celorlalți doi mari lideri ai puterilor învingătoare din Primul Război Mondial, primul ministru britanic David Lloyd George și președintele SUA Woodrow Wilson, „tigrul” francez, preocupat să obțină revanșa Franței după războiul pierdut cu Prusia în 1871 și apoi să îi garanteze supremația în ordinea europeană amenințată de previzibilul revizionism german, prin ținerea Germaniei la pământ (așa cum suna și unul dintre obiectivele inițiale ale NATO, câteva decenii mai târziu), a schimbat identitatea geopolitică a României care din stat danubiano-pontic, s-a transformat în stat carpato-danubian; adică din bastion francez sud-est european, în bastion francez central european plasat simultan în opoziție cu Rusia, acum sovietică, și cu Ungaria, acum succesor revizionist al Imperiului austro-ungar și aliat natural al Germaniei, succesoare a celui de la Doilea Reich. Dacă până atunci politica externă a României moderne a fost gândită sub semnul fricii de Rusia, după 1918 la aceasta s-a adăugat și frica de Ungaria; situație valabilă și astăzi (după o încercare de lepădare de acest sindrom psihopolitic în anii 1996-1997).
Sub influența Franței, „sora mai mare” căreia socotea că îi datora „Marea Unire”, România, după ce și-a arătat capacitatea de a acționa autonom ocupând Budapesta în 1919 și izgonind bolșevismul, reprezentat de regimul lui Bela Kun, din inima Europei (fără să fi primit și recunoștința acesteia), și-a construit politica externă pe coordonatele adversității simultane cu Rusia (URSS) și Ungaria, ceea ce a însemnat și tensionarea relației cu Germania, precum și pe temelia garanțiilor de securitate acordate de Franța (împreună cu aliata acesteia din război, Marea Britanie). Înțelegerea dintre URSS și Germania a prins astfel România în cleștele ostilității ambelor. Ocazie cu care a constatat că garanția franceză era o simplă iluzie oferită tocmai pentru a menține România într-o tabără cu care interesele sale vitale nu mai erau congruente.
Nicolae Titulescu avertizase că apropierea ruso-germană este inevitabilă și că, atunci când ea se va produce, România va fi într-un pericol major dacă se va găsi în relații tensionate cu amândouă. De aceea, ca ministru român de externe el căutase normalizarea relațiilor cu URSS. Nu era dragoste, ci realism politic; nu era vorba de alegere sau de gust, ci de necesitate. Această evaluare, care avea să se dovedească tragic de corectă, a dus la îndepărtarea lui. La fel cum astăzi sunt blamați și marginalizați tot cei care susțin că România trebuie să evite cu orice preț situația în care Rusia și Europa germană, sau Rusia și SUA se vor asocia pentru a impune o nouă arhitectură de securitate (est)europeană, fără ca ea să fie în parteneriat strategic funcțional cu nici una dintre aceste părți. „Titulescienii” de ieri sunt „putiniștii” de azi.
Din momentul în care, după ce a acceptat ca Germania să garanteze granițele franceze și belgiene, fără să își asume aceleași angajamente și față de statele central-europene (tratatul de la Locarno din 1925), Franța (împreună cu Marea Britanie, dar aceasta mai mult cu gândul la Polonia, la fel cum azi Washingtonul se gândește mai mult la Varșovia decât la București) au acordat garanții de securitate României (și Poloniei), URSS (Rusia sovietică) a devenit arbitrul situației.
„Totul ne face să vedem în Germania aliatul nostru cel mai sigur. Germania vrea o revanșă, iar noi vrem revoluția. În prezent, scopurile noastre sunt identice” – spusese Lenin. Pe această linie de gândire s-a ajuns la pacea între Rusia / URSS și Germania / Republica de la Weimar, prin tratatul de la Rapallo, din 1922, ca preambul al Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939.
Când ora adevărului a sunat pentru România, garanțiile Franței (aflată, și din punct de vedere geografic, la o distanță prea mare pentru a interveni eficient) nu au mai contat nimic, iar politica franceză, simultan germanofobă și rusofobă (azi ea este americanofobă și rusofobă), urmată de români cu gândul că astfel se apără de revizionismul și iredentismul vecinilor, a dus-o drept la catastrofă geopolitică. Pentru Franța fusese important ca România să stea departe de Rusia și Germania, în acest sens oferindu-i argumentul ideologic (la fel cum o face acum, adică în 2025, cu referire la Rusia). Pentru România interesul era să se apropie de acestea, trecând peste ideologie.
Cu gândul la această experiență, în 1997, România a decis că, la nivel european principalul său partener strategic trebuie să fie Germania (alături de Italia), iar nu Franța. Aceasta simultan cu crearea unui parteneriat strategic cu SUA, ca primă putere globală, cu normalizarea relațiilor cu URSS și cu consolidarea legăturilor de cooperare strategică cu China, dincolo de barierele ideologice. Din păcate, a fost o viziune strategică românească de moment, pusă la frigider din 1998, pentru a fi apoi abandonată cu totul după 2005.
Ceea ce a urmat a fost înfrângerea României într-un război pe care nu mai avea cum să îl evite și nici nu îl putea câștiga (la fel cum par a sta lucrurile azi cu războiul dintre Occidentul euro-atlantic și Rusia, desfășurat în Ucraina), ordinea bipolară convenită la Yalta și reconfirmată la Potsdam (pare-se că Yalta s-a mutat în prezent la Riyadh), includerea națiunii române în sfera de influență a Rusiei și izolarea ei în spatele Zidului de la Berlin.
În acest context în care comuniștii români, aduși la guvernare de sovietici, aruncau masca internaționalistă și întorceau armele în încercarea de scoate țara de sub tutela Moscovei, a descins la București Președintele Franței, legendarul general Charles de Gaulle. Era primul lider Occidental de rang superior care punea piciorul pe pământul Republicii Socialiste România, în plin Război Rece (Președintele SUA, Richard Nixon, îi va urma abia peste câțiva ani). Se întâmpla în anul 1968 și destinderea de la Helsinki (1975) părea încă departe.
Copil fiind, alături de tatăl meu l-am ovaționat pe marele om de stat în trecerea lui pe Șoseaua Mihai Bravul din București, admirându-l cum stătea în mașina decapotabilă drept, în picioare, și saluta mulțimea în extaz. Împreună cu toată familia, eu înțelegând mai puțin, dar simțind foarte mult, i-am urmărit discursul ținut în fața Marii Adunări Naționale și transmis în direct pe unicul canal al televiziunii române.
Mesajul era clar: pentru Franța nu exista nici Românie comunistă nici Rusie comunistă, ci numai România eternă, pe care Franța, „sora sa mai mare”, o va proteja etern, independent de regimul politic sau de ideologia oficială, iar, pe de altă parte, numai o Rusie, ca realitate etern imperială, căreia România, beneficiind de sprijinul moral-politic al Franței, trebuia să îi reziste, pe când, Franța purta o luptă similară și pe frontul atlantic, împotriva imperialismului american – antifrancez și antieuropean. Libertatea României, ca și a întregii Europe, depindeau de măreția Franței. („Există un pact de două zeci de ori secular între măreția Franței și libertatea lumii.” – se poate citi pe soclul statuii generalului situată pe bulevardul Champs Elysees.)
Obligat să își scurteze gloriosul marș românesc din cauza revoltei studenților parizieni, uriașul (la propriu și la figurat) om de stat a lăsat moștenire viziunea sa asupra menținerii României, fie și ea comunistă, pe orbita geopoliticii franceze, ca redută a „Republicii franceze, una și indivizibilă”, pe frontul rusesc; chiar dacă, în condițiile ordinii bipolare, Franța nu refuza un joc de balans între Rusia și SUA, fiind gata să ofere un oarecare avans Rusiei, pentru a contrabalansa hegemonismul SUA.
Urmașii săi, Președinții Georges Pompidou și Valery Giscard d’Estaing asta au făcut, în timp ce România a introdus în Pactul de la Varșovia și în CAER modelul comportamentului gaullist practicat în NATO și respectiv, Comunitatea europeană. Aceasta până în 1989, când revoluția anticomunistă română a inclus, printre multe altele, și amenda percepută de URSS pentru dizidența ceaușistă de inspirație franceză practicată în cadrul lagărului sovietic.
Românii sunt, pe bună dreptate, mândri de această dizidență, dar prețul ei, plătit, până în 1989, prin limitarea drastică a libertăților individuale și a capacității de satisfacere a nevoilor lor existențiale, iar după 1990, prin ruinarea și prădarea programatică a economiei românești ridicată cu trudă, sudoare și suferințe, economie supracapitalizată care ar fi trebuit să le fie și atu în concursul global, a fost imens. Ungaria, cu „gulaș-comunismul” ei, a urmat o altă cale și se pare că a rămas chiar cu mai multă demnitate națională în depozit”, scrie Adrian Severin.
