2. Ipocrizia, lașitatea și ticăloșia partidelor politice în frunte cu cel mai mare dintre ele, PSD, care vor să guverneze fără să guverneze (sic!), adică fără să răspundă pentru guvernare, și se tem mai puțin de eșecul unui guvern pus sub comanda unui premier-marionetă moale, fără competență administrativă, fără partid propriu, fără calificare economică, juridică sau sociologică, fără susținere populară și fără legitimitate electorală, decât de întâlnirea cu poporul la urne. Discursurile liderilor de partid, dintre care cel mai respingător și ofensator pentru demnitatea și inteligența românilor este cel al combinagiului de birt Sorin Grindeanu, vor să convingă că alegerile anticipate – de care ei, chipurile, nu se tem – ar reprezenta un dezastru pentru România; ceea ce devoalează convingerea că între ei și democrație nu există nici o legătură și nici o compatibilitate.
3. Lupta pentru debolșevizarea, respectiv deuserizarea PNL purtată de aripa așa zis “conservatoare”, în prezent dizidentă, cu cea așa zis “pro-europeană”, adică “pro-germană” bolojenistă. Fără victoria celei dintâi, PNL nu are nici cea mai mică șansă de a deveni măreț din nou. Cei din urmă ar putea încerca să obțină sprijinul “partidei franceze” ajunse la guvernare, în schimbul sprijinului lor la votul de încredere pentru guvernul pro-francez. Aceasta într-o Românie cu suveranitatea trădată și abandonată, în care nu se mai face politică (națională), ci geopolitică (antinațională).
4. Noul plan de “pace graduală” imaginat de Președintele SUA în raporturile cu Rusia, prin acordul privind oprirea războiului economic în domeniul energiei, cel privind cooperarea strategică în criza iraniană cu metastaze medio-orientale și, foarte probabil, cel privind negocierea procentajului influenței în America de Sud și Oceanul de Nord, plan care a adâncit falia transatlantică, demonstrând, în același timp, că pacea este indivizibilă și că drumul spre o pace globală, adică spre o nouă ordine globală, trece printr-o necesară Conferință internațională privind Ucraina (ca și, probabil, prin una privind arhitectura de securitate în Orientul Mijlociu).
5. Acțiunile Ucrainei concepute spre a sabota inițiativa strategică a președintelui Trump pe latura americano-rusă a triunghiului principalilor poli ai ordinii mondiale emergente cu vârfurile la Washington, Beijing și Moscova, dovedind faptul că plecarea președintelui Zelenski este condiția prealabilă a unei formule de pace în Ucraina. Aceasta poate fi o condiție necesară, dar nu și suficientă.
6. Pacea în Ucraina, care, la fel cu cea din Golful Persic, nu se vor puterea instala decât integral și coerent, ca parte a eforturilor pentru încetarea războiului mondial în desfășurare, purtat între ariergarda ordinii americane muribunde și avangarda ordinii postamericane în naștere, ca preambul al unei păci globale realizate la masa negocierilor, iar nu pe câmpul de luptă. Rămâne de văzut dacă pertractările în combinație de trei luați câte doi ale celor “trei mari” (SUA, China și Rusia) sunt suficiente pentru a se ajunge la pace înainte de escaladarea războiului actual. Observând cum oligarhiile europene și nu numai, dacă nu pot impune condițiile păcii reușesc să impună perpetuarea războiului, se poate concluziona că, din punctul de vedere al procedurii, soluția stă în una sau mai multe conferințe de pace regionale, urmate sau integrate de o macro conferință generală pentru securitate și cooperare. Altminteri războiul se va termina doar prin dispariția combatanților”.
