„În noul context internațional apărut după încetarea Războiului rece și dispariția ordinii mondiale bipolare, România avea să se confrunte cu o situație aparent paradoxală: nici unul dintre protagoniștii ordinii post-bipolare încă nedefinită nu o voia în tabăra sa, dar, în același timp, nici unul nu o dorea în tabăra celuilalt”, scrie, într-o analiză în Cotidianul, fostul ministru Adrian Severin.
„Se contura astfel imaginea (parțial reală și parțial prefabricată) a unui „excepționalism” românesc care nu îi aducea oferte favorabile excepționale, ci o făceau suspectă tuturor. „În români nu se poate avea încredere, căci ei acceptă orice întrucât nu sunt de acord cu nimic și pot explica orice cu o abilitate care șochează convingerile celorlalți.” (citat aproximativ dintr-o cugetare a fostului Secretar General al Consiliului Europei, Catherine Lalumiere). Specializată în „întoarcerea armelor”, pe România nu se putea conta nici ca stat-tampon, deși tocmai acesta era rolul care rezulta că trebuie să i se rezerve în măsura în care nimeni nu voia să se asocieze cu ea, așa cum era cazul asocierii cu statele Grupului de la Visegrád.
Retragerea URSS din Europa centrală și orientală, rămasă însă, prin dictatul geografiei, „vecinătate apropiată” a Rusiei post-sovietice, a făcut ca această regiune să intre pe agenda tranzacțiilor geopolitice dintre națiunile imperiale europene (Germania, Franța, Italia și Marea Britanie, dar și Olanda sau Austria, cea din urmă, relicvă a unui imperiu multinațional), SUA (jandarmul global autoproclamat) și Rusia (o putere provizoriu regională în căutarea trecutului imperial). Cu privire la împărțirea teritoriului respectiv și alocarea loturilor lui diferitelor sfere de influență, în anii 1990 a existat uneori un consens trecător, iar alteori, în spatele fețelor zâmbitoare s-a exprimat divergența durabilă a intereselor strategice.
Aceasta a impus declanșarea unui război propagandistic post-sovietic sau post-bipolar în cadrul căruia a fost lansată și o serie nu mică de teze româno-sceptice, formulate cu scopul de a menține România în afara jocului geopolitic principal, ca rezervă pentru o împărțire sau alocare ulterioară. Principalele asemenea teze au fost următoarele:
România neo și cripto-comunistă. În toate statele central și est europene din fostul bloc sovietic, trecerea de la dictatură la democrație, de la economia de comandă la economia de piață, de la societatea închisă și controlată la societatea deschisă și liberă s-au realizat în două etape: prima a fost etapa în care puterea a fost transferată, fără violență sau în condițiile unor violențe moderate, de la partidul comunist dogmatic la un partid comunist reformat, născut în sânul celui dintâi; a doua etapă a fost cea a transferului puterii de la partidul comunist reformat la un partid de dreapta sau unei coaliții de asemenea partide formate și crescute sub oblăduirea bisericii catolice.
În România nu a existat un partid comunist reformat și nici o biserică catolică funcționând ca incubator al dreptei conservatoare. Aici, puterea a fost preluată de tehnocrații formați în universitățile vechiului regim, foarte puțin până la deloc ideologizați, iar nu de aparatcicii sau de dizidenții fostului partid unic (și nici de membrii eșaloanelor doi și trei ale acestuia, așa cum greșit s-a spus), și ea nu a fost luată din mâna PCR, ci din mâna „monstruoasei coaliții” formate din serviciile secrete române și serviciile secrete sovietice (în principal) și occidentale (în subsidiar) care, prin mijloace violente și folosindu-se de o revoltă populară abil amorsată, dărâmaseră în câteva zile întregul eșafodaj al puterii comuniste.
Ceea ce deranja lumea occidentală, căreia pe atunci și Rusia (sovietică și postsovietică) dorea să i se asocieze, la „revoluția română” nu era presupusa orientare neo sau cripto comunistă a noii conduceri a României, ci faptul că aceasta românizase procesul având ca principal obiect schimbarea titularului puterii și confiscase „lovitura de stat” (nu revoluția) dată cu participare externă, transformând-o într-o schimbare de sistem (revoluție) realizată conform unei concepții naționale, scăpată (din păcate doar pentru relativ scurtă vreme) de controlul străinătății.
Propaganda internațională, pentru a izola România, punând-o într-o adevărată carantină geopolitică, a îmbrăcat această nemulțumire în teza guvernării neo-comuniste (orice expresie patriotică și orice afirmare a dreptului de a urma o cale originală spre atingerea idealurilor revoluționare fiind tratată drept continuare a „național-comunismului”) sau în teza guvernării cripto-comuniste (orice preocupare pentru valorificarea activelor economice moștenite de la vechiul regim, orice încercare de a așeza noile raporturi socio-economice pe bazele echității și orice măsură care privea stabilirea unei relații corecte între stat și piață, între muncă și capital, precum și între comunitate și individ, fiind tratată ca expresie a unei gândiri comuniste ascunse pervers în spatele unui discurs liberal).
România anti-monarhismului dogmatic. Pentru a face cât mai credibile aceste interpretări, a fost adus în discuție și un pretins „anti-monarhism dogmatic” românesc. Monarhia a fost echivalată cu democrația liberală, iar republica cu dictatura comunismului real. Republicanismul majorității românilor, reflectat și în orientarea discursului politic guvernamental, a fost, astfel, prezentat ca dovadă a continuității convingerilor comuniste la nivelul bazei sociale și a suprastructurii politice a statului român, deopotrivă.
România autoritaristă. Cu bune și cu rele, violențele inter-etnice de la Târgul Mureș, din martie 1990, și demonstrația maraton din Piața Universității, desfășurată în primăvara-vara anului 1990, sub aspect formal au fost, în mod evident, o repetiție și un test pentru ceea ce aveau să fie mai târziu segregaționismul și secesionismul etnic ale republicilor federate și ale regiunilor autonome iugoslave, revoluțiile colorate din spațiul ex-sovietic, „primăvara arabă” și euro-Maidanul ucrainean. România a ajuns a fi astfel cel mai important laborator experimental al ingineriei geopolitice euro-atlantice de la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea.
Din punctul de vedere al fondului, dacă la Târgul Mureș s-a urmărit dezmembrarea statului român pe criteriul etnic (românii fiind prezentați lumii pentru mulți ani, de o presă controlată politic și profund mincinoasă, ca promotori ereditari ai purificării etnice, iar maghiarii ca victime inocente și neapărate ale naționalismului etnic românesc, exclusivist până la a fi genocidar), prin ceea ce s-a numit „fenomenul Piața Universității” s-a încercat legitimarea anulării rezultatului alegerilor naționale, atunci când acesta nu era convenabil pentru agenda actorilor globali, prin protestele de stradă ale unei minorități vocale și agresive. Din păcate, în capcana acestei strategii au fost prinși și mulți protestatari onești care își strigau legitim nemulțumirile.
Până la consumarea alegerilor aceea a fost o modalitate de presiune legală căreia i-au fost supuși alegătorii. După consumarea alegerilor, continuarea demonstrației nu a mai avut nici o bază morală sau legală. Din nefericire, reintrarea în legalitate nu a fost asigurată de forțele de ordine ale statului, ci de un segment social (minierii din Valea Jiului) care, în manieră violentă, a apărut a fi asmuțit, de statul însuși, împotriva altor categorii sociale, bâta și pumnul substituind dezbaterea ideologică, așa cum se întâmplase în trecutul nazist sau bolșevic, cu „batalioanele de asalt” sau „brigăzile educației proletare”. România putea fi calificată, astfel, ca incapabilă de a aplica un regim constituțional democratic, respectiv ca fiind un stat promotor al arbitrariului pseudo revoluționar și al terorii publice.
În realitate, în iunie 1990, forțele de ordine ale statului nu au acționat, făcând astfel loc intervenției neconstituționale a minerilor, transformați în forțe paramilitare și parastatale, întrucât ele erau legate de factorii externi cu care cooperaseră în organizarea evenimentelor din decembrie 1989, și care nu erau de acord cu românizarea revoluției române. Deși decizia recursului la minieri a fost nefericită și a condus la izolarea internațională a României pentru o vreme destul de îndelungată, el a apărut a fi unica soluție capabilă să se opună unui act de intervenție externă și să neutralizeze o lovitură de stat. Din instituțiile coercitive ale statului care au refuzat să își facă datoria față de stat în 1990 aveau să răsară și să se recruteze mai apoi cei care aveau să constituie „statul subteran”, adică puterea politică ocultă și ilegitimă de azi.
România hiper-etatistă. Excluderea de la privatizare a capacităților economice cu caracter strategic din perspectiva interesului național (prin organizarea regiilor autonome), sau conceperea unor proceduri de privatizare mai complexe pentru activele de utilitate publică, sau obligația statului de a păstra un pachet de acțiuni de control în societățile comerciale cu impact asupra circuitului civil general, chiar dacă statul ca agent economic se delimita net de statul ca promotor al politicilor macro-economice, a fost denunțată de propaganda externă ca fiind o metodă de a menține proprietatea de stat în economie și sistemul economiei dirijate politic, ambele de inspirație comunistă și opuse principiilor pieței libere. În realitate, critica unui așa numit refuz al privatizării urmărea accesul nu doar neîngrădit, ci chiar privilegiat al investitorilor străini pe piața românească de capital, cu privire specială la zona resurselor naturale strategice românești. Aceasta nu doar în detrimentul intereselor suverane românești privind dezvoltarea proprie, ci și în defavoarea capitalului privat autohton, pe atunci abia în formare.
Ulterior, cedarea capitalului românesc în domenii strategice către corporațiile străine a fost o condiție aplicată cu agresivitate pentru a se permite integrarea României în structurile euro-atlantice. Lucrurile au mers până aproape de transformarea economiei românești într-o economie de sucursale și filiale ale corporațiilor străine, naționale și multinaționale.
Că România a dat / cedat prea mult și prea ușor (mai ales în cazul guvernelor care se laudă cu primirea biletului de admitere, fără a prezenta și costurile aferente), este o altă discuție. Dacă altora li s-a cerut mai puțin este și pentru că aveau mai puțin de dat. Iar dacă alții au dat mai puțin este nu pentru că au dorit mai puțin să fie primiți în familia euro-atlantică, ci pentru că au ținut mai mult la țara lor și la propria demnitate.
România hiper-centralistă. Problema „descentralizării” României din perspectiva proiectanților globali ai arhitecturii de securitate în Europa de est și de sud-est, la Gurile Dunării și la Marea Neagră, s-a pus încă din martie 1990, la Târgul Mureș, sub forma dezmembrării României.
Pentru o vreme, unele puteri occidentale (în special cele ostile reunificării germane, precum Franța), în negocierile cu muribunda URSS privind structurarea politică a teritoriului european în așa fel încât să se ajungă la un echilibru al puterilor apt a garanta păstrarea păcii, au avansat ideea unei Românii Mici (în orice caz diminuate, prin desprinderea Transilvanei) și a unei Ungarii Mari (în orice caz extinse), simultan cu păstrarea a două state germane. În cele din urmă, a prevalat formula (susținută puternic de conducerea sovietică prezidată de Mihail Gorbaciov) revenirii la Germania Mare, cu păstrarea României în frontierele stabilite prin Tratatul de pace din 1947 și tratatele româno-sovietice ulterioare.
Gorbaciov / Kremlinul spera, așa cum promitea și cancelarul Helmuth Kohl, că Germania reunificată va rămâne o Germanie europeană care va face loc și statelor sovietice (măcar celor europene) în ceea ce el a numit atunci „Casa comună europeană”. Pe de altă parte, se conta că o Românie postcomunistă nemicșorată în profitul Ungariei va rămâne într-o antantă cordială cu Rusia sovietică, urmând să mențină deschis drumul acesteia către Balcani. Nici una dintre aceste ținte nu a fost atinsă de Rusia ca succesoare principală a URSS: treptat, pe măsură ce a revenit la proiectul Europei germane, Berlinul a renunțat la Ostpolitik, pentru ca în cazul crizei ucrainene să își însușească politica anti-rusă a neoconservatorilor americani, văzând în aceasta ocazia de a se reînarma și, în special, de a face și din Germania o putere nucleară (asemenea Franței), în timp ce România, a cedat suveranitatea în domeniul politicii externe Americii, urcându-se cu arme și bagaje la remorca geopoliticii SUA.
Eșecul dezmembrării României, a determinat, fără a se fi renunțat la acel proiect, avansarea formulei alternative a federalizării. Acesteia i-au urmat autoguvernarea pe teritoriul pe care minoritățile naționale (era vorba de cea maghiară) constituiau majoritatea etnică, devoluțiunea (transferul unei părți a avuției naționale către comunitățile minoritare pentru a fi gestionată în folosul acestora, pe teritoriile pe care ele primiseră dreptul de a le administra), autonomia culturală în profil teritorial (inclusiv cultura era legată de un teritoriu, care, în realitate, era cel care conta).
România a acceptat doar autonomia culturală, dar nu pe criteriul teritorial, și autonomia administrativă, dar nu pe criteriul etnic. De asemenea, România a respins ideea drepturilor colective ale minorităților naționale, susținând că acestea sunt drepturi individuale care, eventual, se exercită în colectiv, și al căror titular poate fi un subiect de drept colectiv. În măsura în care comunitățile minoritare nu au personalitate juridică proprie, titularul drepturilor sunt persoanele individuale care le sunt membri.
Chiar dacă, în cele din urmă, poziția românească a fost însușită de Consiliul Europei și OSCE, organizațiile internaționale specializate, Românei i s-a aplicat eticheta de stat care refuză descentralizarea (inclusiv, ca argument suprem, autonomia teritorială pe criteriul etnic), cu corolarul hiper-birocratismului care însoțește ca un blestem hiper-centralismul. Or, atât hiper-centralismul cât și birocratismul au fost identificate ca fiind trăsături definitorii ale regimurilor autoritare de tip comunist.
România militaristă. De la vechiul regim, România post-comunistă a moștenit o structură a administrației de stat puternic militarizată, inclusiv instituțiile eminamente civile fiind deseori conduse de militari. Demilitarizarea și punerea instituțiilor de forță (poliție, armată, jandarmerie, servicii de informații etc.) sub control civil (o dimensiune esențială a demilitarizării) nu se putea realiza rapid decât cu riscul de a destabiliza statul și a lăsa câmp liber de dezvoltare unor fenomene nocive precum crima organizată, corupția sau traficul ilicit (așa cum s-a întâmplat în alte state aflate în procesul de tranziție de la dictatură la democrație).
Dacă în cazul altor state ex-comuniste, fenomenul a fost înțeles, în cazul României s-a cerut o demilitarizare imediată. Lipsa de onestitate a acuzațiilor aduse pe această temă se dovedește în prezent când, pe de o parte, instituțiile publice și politicile statului român au fost masiv militarizate chiar la cererea și spre satisfacția celor care altădată solicitau imperativ demilitarizarea lor, iar pe de altă parte, principalele democrații occidentale s-au militarizat (odată cu derapajul lor către regimuri oligarhice).
România anti-reformistă. O prejudecată româno-sceptică a avut ca obiect convingerea potrivit căreia, în timp ce toate celelalte state ex-sovietice ale Europei centrale (era avut în vedere cu precădere Grupul de la Visegrád) au adoptat reforme radicale potrivit strategiei cunoscute ca „terapie de șoc”, România rămâne atașată vechilor structuri și mentalități comuniste, refuzând adoptarea amintitei terapii în favoarea unei „reforme graduale”.
În realitate, încă în anul 1991, FMI a calificat programul românesc de reformă (niciodată prezentat în mod sistematic și complet în România) ca „îndrăzneț și comprehensiv”, chiar dacă sintagma „terapie de șoc” nu figura în el.
Acest program, care, din iunie 1990 până în decembrie 1991, a reușit să schimbe complet sistemul de organizare a societății române, ceea ce a însemnat, practic, revoluția română (demarată, doar prin câteva principii generale incluse în Declarația CFSN, în decembrie 1989), a condus la lovitura de stat dată tot cu ajutorul minerilor în toamna anului 1991. Principala țintă a acelei lovituri de stat, în spatele căreia s-au aflat forțe conservatoare românești, era tocmai oprirea reformei. Interesant este că, dacă noua intervenție violentă a batalioanelor de asalt minerești a oferit Occidentului colectiv un nou argument pentru a face presiuni asupra României prin izolarea ei, reprezentanții acelui Occident nu au făcut mai nimic pentru a apăra „Guvernul reformei” de actul răsturnării sale, pentru ca apoi să se înțeleagă foarte bine (până la a le ajuta să se perpetueze la putere) cu guvernele succesoare toate practicante, mai mult sau mai puțin, ale unei „restaurații de catifea”.
De fapt ceea ce se urmărea era nu reforma în ansamblul și în esența ei, ci măsura în care ea deschidea piața românească pentru comercializarea bunurilor și serviciilor străine și permitea controlul economiei românești de către capitalul străin. Un exemplu grăitor în acest sens a fost disputa care a avut loc în anul 1992 între Agenția Națională de Privatizare și consilierii trimiși de Comisia Europeană pentru a pune în aplicare legea privatizării adoptate anul anterior, cei din urmă opunându-se cu vehemență oricăror măsuri preconizate pentru a permite participarea românilor la procesul de privatizare și a crea capital privat românesc.
Insistența în promovarea unor asemenea măsuri era unul dintre motivele tainice pentru care o propagandă ostilă unei reforme de concepție românească și în interes românesc susținea că o Românie nostalgică și ultraconservatoare refuză să se reformeze. Când, mai ales începând din 1998 și tot mai accelerat din 2004, forțe politice cu adevărat conservatoare au acceptat să predea economia românească intereselor străine, ele au fost lăudate ca reformiste.
Spre finele primului deceniu al anilor 2000, chiar și promotorii „terapiei de șoc”, adoptată în special de statele Grupului de la Visegrád, nu numai că au renunțat la concept, ci au apreciat că el a fost greșit, cu atât mai mult cu cât în practică șocul (economic) nu a fost asociat cu nici o terapie (socială). Nimeni nu a mai corectat, însă, evaluările eronate care au alimentat prejudecățile româno-sceptice în anii 1990.
România inumană și România violentă. În anii 1990 întreaga presă occidentală a fost invadată cu imagini ale orfelinatelor din România unde copiii instituționalizați erau tratați de o manieră lipsită de cea mai mică sensibilitate umană. Imaginile erau reale dar, pe de o parte, nu reprezentau o situație generală, ci excepții, este adevărat nu puține și cu totul odioase, iar pe de altă parte, nu erau ilustrarea unei politici guvernamentale. Insensibilitatea și neomenia nu caracterizau România, așa cum media occidentală, prezentând un fapt, până la urmă, divers, insista să prezinte lucrurile, ci anumite structuri administrative locale sau departamentale care, pe fondul trecerii de la un regim politic autoritar la unul liberal, scăpaseră complet de sub control.
Totul fusese trecut, însă, în plan cultural. Ar fi fost vorba, chipurile, despre o mentalitate specific românească, ținând de un univers cultural barbar, străină de tot ceea ce în Occidentul euro-atlantic fusese sanctificat ca empatie, solidaritate umană și compasiune. Românii erau barbarii aflați dincolo de granițele civilizației europene care fusese edificată în ceea ce se anunța deja a fi noul Sfânt Imperiu Roman de Națiune Germană.
În subsidiar, această compasiune occidentală a fost alibiul pentru forțarea adopțiilor internaționale, România devenind un furnizor de copii sănătoși pentru familiile Vestului degenerat. Asemenea Imperiului Otoman de altădată, românii trebuiau să plătească „tribut de sânge” pentru a li se recunoaște dreptul la autoguvernare. (Pentru ca răul să fie deplin, gurile ele spuneau că unele comisioane prelevate asupra acestui tribut au rămas și în unele buzunare românești, mai ales prin zona Sibiului.)
Tema a fost reluată la mijlocul anilor 1990, de astă dată prin prezentarea atacurilor violente ale unor bande de scelerați asupra unor mici fonduri de comerț din Germania. Acțiunile acestor „gangsteri primitivi”, înregistrate de camerele de supraveghere, au fost larg prezentate publicului de mass media și puse, fără nici o probă, pe seama românilor. Se zicea că respectivii rău făcători ar fi fost auziți folosind între ei o limbă care părea a fi cea română.
Mai mult decât atât, Guvernul român a fost acuzat că ar fi fost complice în trimiterea acestor persoane în Occident fie pentru a scăpa de ei dintr-o țară în care instituțiile responsabile pentru asigurarea ordinii și aplicarea legii nu funcționau, fie, pur și simplu, pentru a tulbura liniștea și pacea comunităților occidentale. Concluzia era aceea că … „așa sunt românii; feriți-vă de ei!”.
Furtuna s-a liniștit, așa cum începuse, când piața românească și-a deschis mai larg porțile pentru mărfurile occidentale, dar și când războiul de secesiune din Iugoslavia a atras atenția spre Balcanii de Vest și a făcut din România un potențial aliat necesar.
România, națiunea romilor. La începutul anilor 2000 a fost lansată, în special în Franța și Italia, dar nu numai, campania „România – țara romilor”. Acuzați de toate relele din lume, romii stabiliți în Europa occidentală, unii încă dinainte de încetarea Războiului rece, au devenit țapul ispășitor al politicilor deficitare de integrare socială ale statelor vest-europene și, expulzarea lor devenind, vezi Doamne, soluția tuturor problemelor socio-economice, România a fost desemnată ca ghetou european al acestei minorități nedorite. La urma urmelor, oare România nu însemna „țara romilor”, adică țara unei culturi violente, disprețuitoare a ordinii și legii care își găsiseră înflorire în civilizația occidentală? Dacă aspira la sprijin european, Bucureștiul trebuia să își ia romii acasă și să îi țină acolo arestați într-o țară condamnată să nu intre niciodată în spațiul Schengen.
Lupta care a trebuit dată împotriva acestei campanii, inclusiv în Parlamentul european, a fost teribilă și, evident, a obligat România la alte compromisuri economice și politice. Ca să iei, trebuie să dai. Aceasta este regula jocului, mai ales pentru puterile mici.
România arhaică / nereformată. Atașamentul românilor pentru miturile lor fondatoare (calificat ca autohtonism) și pentru religia lor creștin-ortodoxă (calificat drept clericalism), în condițiile în care secularismul, consumerismul și globalismul dogmatic occidental conduceau spre anularea identităților culturale ale statelor-națiune și topirea națiunilor într-un creuzet cultural neo-marxist, au oferit pretextul etichetării României ca fiind o societate și un stat arhaice, în contrast cu modernitatea Occidentului colectiv. Or, ulterior (după intrarea României în UE) avea să se vadă că lipsirea de identitate culturală era pasul către lipsirea de identitate politico-juridică, astfel cum aceasta este sintetizată în Constituție, pentru ca renunțarea la legea fundamentală sau, cel puțin, relativizarea acesteia, să însemne, în ultimă instanță, cedarea suveranității unor puteri statale sau parastatale străine și renunțarea la statul național român. Extinderea NATO și UE căpătau astfel pe față înțelesul sub imperiul cărora fuseseră gândite de către protagoniștii Occidentului colectiv, și anume acela de expansiune și ocupare a „Estului sălbatec” lipsit acum, cel puțin pentru o vreme, de protecția și garanțiile de securitate pe care le puteau oferi și le oferiseră anterior, în ordinea bipolară, puterile orientale cu relevanță regională și globală.
Aceste teze propagandistice sunt vehiculate și în prezent, ținta principală fiind BOR, insistent prezentată în Occident (austriacul Oliver Jens Schmitt este unul dintre campionii pseudo-academici ai unui asemenea curent) ca fiind închisoarea spirituală a poporului român din care nu se poate evada și în care se cultivă un spirit antidemocratic, ultranaționalist și antioccidental, un „obscurantism neolegionar” (formulă dragă puterii bolșevizate a anilor 1950) opus valorilor statului de drept și celor „universale” (cum altfel decât universale?) liberale, desigur (ca notă de noutate după anul 2022), favorabile Rusiei și demonului sângeros Vladimir Putin (sic!). Românii sunt ortodocși (că sunt și latini nu mai contează), fiind ortodocși sunt retrograzi, fiind retrograzi sunt pro-ruși, fiind pro-ruși sunt anti-occidentali. Iată sofismul practicat pentru a exclude România din lumea civilizației occidentale sau cel puțin a o ține la periferia acesteia. A așa a fost în anii 1990; încă mai este și va mai fi.
În concluzie, un ghem de teze și prejudecăți româno-sceptice, evident, izvorâte din interese geopolitice și geoeconomice străine, au acreditat ideea că, în timp ce toate celelalte state ale Europei centrale și orientale intrau în post-comunism, România era singura care recula în comunismul dogmatic de tip stalinist, dacă nu chiar în forme arhaice (premoderne) de socializare. Un argument perfect pentru a-i refuza României integrarea în noua ordine europeană și internațională post-bipolară, ca membru cu drepturi depline. Pentru neo-conservatorii occidentali aceasta nu era doar rațiunea izolării românilor, ci și justificarea intervenției în afacerile interne ale statului român, de modul de organizare și funcționare a regimului politic intern depinzând, potrivit concepției lor, și comportamentul în relațiile internaționale. Intervenția, care altminteri încălca principiile Cartei ONU, ar fi vizat, deci, consolidarea securității globale și era legitimată prin însuși acest scop”, scrie Severin.
