AEI: România riscă să rămână captivă unui model economic bazat pe exportul de gaze şi importul de fertilizanţi

 România riscă să rămână captivă unui model economic periferic, bazat pe exportul de resurse brute şi importul de produse finite, în lipsa unei strategii privind dezvoltarea industriilor strategice şi valorificarea internă a gazelor naturale, susţine preşedintele Asociaţiei Energia Inteligentă (AEI), Dumitru Chisăliţă, într-o analiză publicată duminică.

„O perioadă mare de timp, combinatul sau parte din el a stat în conservare, iar statul s-a comportat ca şi cum oprirea producţiei de fertilizanţi ar fi doar o ştire economică trecătoare, nu o vulnerabilitate strategică. Nu a existat o strategie serioasă pentru industria fertilizanţilor. Nu a existat o dezbatere matură despre securitatea alimentară. Nu a existat aproape nicio discuţie despre dependenţa României de importuri într-o lume devenită instabilă geopolitic. Dar acum, brusc, toată lumea descoperă expresia ‘obiectiv strategic naţional'”, a menţionat preşedintele AEI.

Potrivit acestuia, acordul semnat între Azomureş şi Romgaz este doar un acord de principiu. „Nu o tranzacţie. Conform comunicatelor oficiale emise în mai 2026, documentul semnat între Romgaz şi Azomureş este un Memorandum of Understanding/Heads of Terms. O eventuală tranzacţie ar putea fi realizată în luna iulie 2026”, precizează,Chisăliţă.

În opinia sa, dacă o companie de stat încearcă să cumpere ceva important, apare imediat acuzaţia de „naţionalizare”.

„Deşi, juridic şi economic, termenul este complet greşit, naţionalizarea înseamnă confiscare forţată. Aici vorbim despre negociere, evaluare şi tranzacţie comercială voluntară. Exact mecanismul care funcţionează zilnic într-o economie de piaţă. Faptul că unul dintre cumpărători este o companie de stat nu transformă automat tranzacţia într-un act socialist”, notează preşedintele AEI.

Două lucruri complet diferite sunt confundate, respectiv „controlul totalitar al economiei” şi „participarea strategică a statului într-o economie de piaţă”, susţine specialistul.

„Problema reală nu este dacă statul participă într-un sector strategic. Problema este dacă o face competent, transparent şi în interes public. (…) „Naţionalizare!” devine o etichetă panicardă menită să închidă conversaţia înainte ca ea să înceapă. Obsesia preţului fără context. La fel de previzibil apare şi argumentul: „Cum să dai acum 100 de milioane de euro pe ceva vândut cândva cu 10?” Este un slogan economic care pare devastator la prima vedere şi complet gol la a doua analiză. Pentru că ignoră aproape tot ce contează: inflaţia, investiţiile făcute între timp, infrastructura existentă, costurile de reconstrucţie, valoarea strategică, faptul că Europa industrială de astăzi este mult mai greu şi mai scump de construit decât acum două decenii”, a adăugat Chisăliţă.

Preşedintele AEI susţine că Azomureş nu înseamnă doar hale şi conducte, ci infrastructură energetică, logistică, acces feroviar, instalaţii chimice, autorizaţii, know-how şi forţă de muncă specializată.

„Toate acestea valorează enorm tocmai pentru că sunt aproape imposibil de recreat rapid în Europa actuală. Dacă cineva ar încerca astăzi să construiască de la zero un combinat similar, costurile ar urca probabil spre miliarde. Dar România încă judecă industria secolului XXI cu reflexele emoţionale ale tranziţiei din anii ’90. Iar asta produce o confuzie fundamentală: mulţi oameni cred că preţurile simbolice ale privatizărilor de atunci reprezentau „valoarea reală” a activelor. În realitate, statul încerca pur şi simplu să scape de companii pe care nu le mai putea susţine, iar investitorii îşi asumau riscuri şi obligaţii uriaşe de modernizare”, a subliniat Chisăliţă.

El menţionează că valoarea unui activ strategic este dată de „ceea ce poate produce astăzi şi de cât de greu poate fi înlocuit”.

„Există un alt reflex colectiv: „statul român nu este capabil să dezvolte nimic”. Ultimele decenii oferă suficiente argumente pentru această neîncredere: companii capturate politic, management schimbat după fiecare ciclu electoral, investiţii întârziate şi proiecte ratate. Şi totuşi, exact pentru că regula pare atât de solidă, merită observate excepţiile. Romgaz este una dintre ele. Nu pentru că ar fi perfectă şi nici pentru că ar fi imună la influenţa politică, ci pentru că are un management bun şi astfel a reuşit, în mod remarcabil pentru o companie controlată de stat, să funcţioneze cu o logică economică normală”, a mai spus preşedintele AEI.

Specialistul susţine că investiţiile în Neptun Deep şi poziţionarea companiei într-un moment critic pentru securitatea energetică europeană arată „ceva rar în peisajul românesc”, respectiv capacitatea de a gândi strategic pe termen lung, iar asta demontează „o prejudecată comodă: proprietatea de stat nu produce automat incompetenţă”.

„Problema reală nu este exclusiv proprietatea. Problema este calitatea managementului, stabilitatea administrativă şi rezistenţa la presiunile politice. Există companii private incompetente şi companii de stat performante. Diferenţa o fac exclusiv oamenii care le conduc”, a mai spus Chisăliţă.

Potrivit acestuia, agricultura modernă nu există fără fertilizanţi, fertilizanţii fără gaze, iar gazele nu mai sunt doar o marfă economică, ci „securitate strategică”.

„Cea mai mare ironie rămâne însă faptul că România exportă gaze şi importă fertilizanţi. Adică exact modelul clasic al economiilor periferice: vinzi materie primă ieftină şi cumperi produs finit scump. România are gaze, agricultură, poziţie regională excelentă şi infrastructură energetică relativ dezvoltată. Şi totuşi continuă să piardă exact industriile care multiplică valoarea economică. Pentru că valoarea mare nu stă în resursă. Stă în procesare, integrare industrială şi controlul lanţului economic. Gazul brut aduce bani. Gazul transformat în industrie aduce: locuri de muncă, taxe, exporturi, influenţă regională, securitate economică”, consideră preşedintele AEI.

În opinia sa, România vrea rezultate de economie industrială matură cu instrumente de economie pasivă.

„Întrebarea este dacă România mai vrea să fie o economie care produce ceva complex sau acceptă definitiv rolul de piaţă de consum şi exportator de resurse brute. Atunci trebuie înţeles că managementul este condiţia minimă care face diferenţa, iar conducerea Romgaz a demonstrat asta: atunci când există disciplină strategică, capacitate de execuţie şi asumare managerială, companiile româneşti pot redeveni actori industriali relevanţi, nu simple entităţi de îmbogăţit sinecuri. Problema nu este lipsa resurselor, ci incapacitatea de a construi lanţuri economice complete în jurul lor. Gazul extras aici ar trebui să însemne industrie aici, valoare adăugată aici, locuri de muncă bine plătite aici. În absenţa acestei viziuni, România riscă să rămână captivă într-un model economic periferic: exportă materie primă, importă produse finite şi pierde constant capacitate industrială, know-how şi autonomie economică”, a adăugat Chisăliţă.

Sursa: AGERPRES

Proiectul jurnalistic ecopolitic.ro este un proiect susținut de AGI
- o asociație neguvernamentală, apolitică și non-profit.

Depinde și de tine să susții o presă independentă.

SHARE

URMĂREȘTE-NE PE

Campanii publicitare
    sales banner

Lumeapolitica.ro

Loading RSS Feed

Articole Similare