„Europa unită are realizări certe, precum pacificarea continentului, amplificarea circulației bunurilor și persoanelor, deschiderea de șanse fără precedent pentru mulți oameni. Acum, însă, ea se confruntă cu dificultăți majore. Cei care decid au angajat-o în conflicte dincolo de interesele ei, oarecum civilizaționale, și o gestionează cu daune. La limita ei geografică se extinde războiul. Perspectiva recesiunii și a pierderii de piețe pe diferite continente este prezentă. Abia calmate după pandemie, crizele urcă din nou, iar nemulțumirile explodează unde nu te aștepți”, scrie, în Cotidianul, profesorul Andrei Marga.
„Uniunea Europeană, de care s-au legat speranțe, nu mai este cea promisă în 1993, nici cea de sub Jacques Delors sau Romano Prodi. Nu este nicidecum cea gândită de fondatori. Între timp, ea a părăsit sănătoase opțiuni inițiale. Subsidiaritatea a trecut în uitare. Extinderea a fost preferată integrării, iar reformele instituționale au fost înlocuite cu lărgirea piețelor. Dislocările de forță de muncă împovărează țările care pierd personal calificat. Uniunea a debutat sub semnul liberalismului, dar s-a pus treptat la dispoziția unui neoliberalism care invocă „valori europene” după ce le rupe una de alta – libertatea, de răspundere; statul de drept, de drepturile cetățenilor; liberalitatea de meritocrație; securitatea, de afirmarea valorilor proprii. Au fost restabilite „corectitudinea politică (political correctness)” a anilor cincizeci, fie și cu semn invers, și oportunismul ca „morală”.
Odată cu corectura globalizării de către SUA, cu ascensiunea globală a Chinei, cu refacerea militară și economică a Rusiei și cu reafirmarea națiunilor, lumea se schimbă. Nu se poate arunca însă vina pentru neajunsuri pe schimbare. Stările de lucruri din Uniunea Europeană sunt înainte de orice efecte ale deciziilor proprii și ale stagnării în schema precară a „democrației interguvernamentale”. Ele țin și de calibrul în scădere al leadership-ului. Cine observă compunerea Comisiei Europene, a Consiliului European și a Parlamentului European și ce spun decidenții, se lămurește unde s-a ajuns. Proeuropeni competenți lansează pe drept apeluri „Așa nu!” (Jochen Bittner, So nicht, Europa! Die drei grossen Fehler der EU, 2010), vorbesc despre „democrații captive” (Sergio Romano, Morire di democrazia, 2013) și avertizează că „autoritarismul postdemocratic” (Jürgen Habermas) va alimenta agitarea „Euroexit”-ului și exit-ului.
Alegerile din 9 iunie 2024 ar putea fi ocazia unei reasumări responsabile de sine, într-un moment în care, dificultățile fiind semnificative, se pun în joc chestiuni de principiu. Mă opresc aici la trei dintre ele: Ce este propriu-zis „european”? Care sunt problemele deschise ale Europei unite? Cum se pot ele rezolva? Răspund bazându-mă pe faptul că, din aria mea de răspundere, am însoțit procesul european cu crearea și reconstrucția de instituții, cu promovarea de reforme (educație, externe, cultură etc.) și, desigur, cu cercetări proprii. Am prelungit filosofia cu monografii în sfera studiilor europene (Filosofia unificării europene, 1998; The Destiny of Europe, 2011), analize factuale (România în Europa actuală, 2019) și captări ale schimbărilor (Soarta democrației, 2022), pentru a încadra apoi Europa în evoluția generală (Ordinea viitoare a lumii, 2023), ce este astăzi din nou în discuție. Descrierile, opțiunile și anticipările analizei s-au confirmat.
Pe fondul dificultăților, renasc astăzi folosiri abuzive ale „Europei“. Pentru a le face față, este utilă reluarea unei distincții cheie. Anume, cea între „apartenența geografică” la Europa: plasarea între Atlantic și Urali – limitele geografice consacrate ale continentului; „apartenența istorică”: participarea la mișcările care au dat formele instituționale și culturale ale continentului, de la crearea polisurilor, trecând prin contactul cu tradiția iudeo-creştină, revoluțiile moderne în cunoaștere, economie și drept, la apărarea societății libere și drepte; „apartenența instituțională”: întruchiparea organizărilor şi legislației caracteristice democrației; și „apartenența culturală”: cultivarea atitudinii caracterizată de încredere în analiza factuală, failibilism și spirit critic. Trebuie spus din nou că în unificarea europeană începută după Al Doilea Război Mondial a contat eminamente procesul instituțional. „Apartenența europeană” s-a judecat și se judecă, în mod normal, considerând instituțiile și funcționarea lor.
Înțeleasă la propriu, Europa unită nu se reduce la alianțe politice, blocuri militare, organizații economice, disciplinări administrative. Ea a fost concepută de la început ca uniune de entități statale ce dispun, fiecare, de tehnologie, ce potențează rezultatele cheltuirii de energie umană; de economie, ce produce bunurile care acoperă nevoile populației; de administrație, ce asigură organizări eficace ale activităților; de politică, ce procură legitimitate opțiunilor; și de cultură spirituală, ce generează motivații necesare funcționării instituțiilor – fiecare dintre acestea la nivel ridicat. Apartenența la Europa le presupune pe toate. Europa unită s-a și înțeles pe sine nu doar ca o stare de lucruri, ci și ca un mănunchi de idealuri privind felul în care se trăiește.
Distincțiile amintite sunt de adus în atenție din nou pentru a lămuri ce este în joc când se invocă apartenența europeană. Inclusiv atunci când se declară emfatic, uneori prea puțin reflexiv, „suntem europeni”!
Este tot mai evident faptul că, în timp, uniunea a acumulat probleme redutabile. Cum am mai arătat, declinul demografic face ca ponderea indigenilor să scadă, în vreme ce brain drain-ul are deja urmări. Discrepanțele sociale sporesc din nou, chiar dacă la alt nivel al dezvoltării. Deciziile se adoptă lent și adesea se improvizează. În unele țări se traversează o criză de lideri. Pluralismul, în loc să mobilizeze energii, anonimizează răspunderea. După instalare, administrațiile publice se concep ca un fel de scopuri în sine, mai curând opace la cetățeni. Sistemele juridic și moral au pierdut conștiința sensului lor. Futurismul negativ, coagulat în jurul devizei „să nu schimbăm ceea ce este, căci va fi și mai rău”, a ocupat multe minți. Procesul deciziei este închis pentru mulți cetățeni, care răspund prin apatie. Pentru tot mai mulți europeni, viața se reduce la muncă și, eventual, la consum. Privată de viziune, educația a devenit o tehnologie de formare de competente. Etica muncii și pasiunea creației și-au redus intensitatea. Religia este privită cu suspiciune, în vreme ce alienarea, singurătatea, violenta se răspândesc. Se reiau tehnici de exercitare a puterii și mentalități din anii treizeci. Altădată subiect al istoriei, Europa lipsește astăzi de la adoptarea deciziilor.
Cu asemenea probleme, deși deține unul dintre cele mai promițătoare proiecte din istoria modernă, Uniunea Europeană a intrat pe o rută plină de riscuri. Teza pe care o reafirm este aceea că Uniunea Europeană sau își reorganizează instituțiile (parlamentul, consiliul, comisia, aparatul), ca și relația cu țările componente, și promovează democrația, sau va fi victima neajunsurilor, care vor duce în orice direcție.
Se știe demult că „antieuropeniștii” s-au opus proiectului Uniunii Europene, că „euroscepticii” îl privesc cu neîncredere. Dar azi, cu totul alte abordări fac amplu deservicii cauzei europene. Una este cea a lirismului care vede „europenitate” în mai toate epocile istoriei și preia faptele prin metafore prăfuite. A doua este birocratismul funcționarilor, care reduc europenizarea la aplicarea de decizii, în vreme ce ignoră realitățile. A treia este ideologia noii activistici, avidă să profite de ocazii, care înlocuiește analiza cu euforia și cultivă un verbiaj străin de fapte.
Evident, însă, că nu de etalarea neajunsurilor este nevoie, ci de soluții care duc înainte. Sub acest aspect, este clar că nu rezolvă ceva revenirea în trecut. Nu este soluție nici reducerea uniunii la o piață comună, căci disparitățile de dezvoltare și tensiunile ar reveni. Nu este nici transformarea unor țări în simple piețe de desfacere. În plus, așteptarea ca Europa să se profileze în vreme ce SUA, Rusia sau China ar avea dificultăți, rămâne utopică.
Azi Uniunea Europeană nu poate face față dificultăților fără schimbări instituționale care să convertească subsidiaritatea și democrația în forme de viață. În această ordine de idei, este fără suport teama de inițiative naționale, câtă vreme procedurile acestora sunt democratice și valorile, începând cu demnitatea umană, sunt cele universale. Orice este mai puțin decât reasumarea rolului statului național și democratizarea, luate la propriu, lasă Europa unită pe cursul crizelor.
Economistul de anvergură care este Thomas Piketty a dat stărilor de lucruri un diagnostic deloc ezitant: în Uniunea Europeană funcționează tainic un „guvern” fără legitimare, compus din diverși birocrați (Thomas Piketty et al., Pour un traité de démocratisation de l’Europe, 2017). Nimeni nu controlează ceea ce decide acest „executiv” – nici Parlamentul European, nici parlamentele naționale. Iar crizele sunt consecința. Așa stând lucrurile, imperativul actual este revenirea la „democrația reprezentativă” prin repunerea în discuție a „proiectului european” și a organizării instituționale a Europei unite. Cu cât mai devreme, cu atât mai bine.
Oarecum în subsidiar, revista Der Spiegel (14 august 2020) a pus întrebarea justificată: stat de drept sau stat drept? Într-adevăr, unii înțeleg statul de drept mai curând ca politică a cuiva, nu ca aplicare a dreptului și democrației. În unele țări din Europa unită se și încalcă brutal drepturi și libertăți ale cetățenilor. Adaug că s-a și uitat în unele țări că în constituțiile de după 1990 s-a prevăzut „stat de drept democratic” – nu doar „stat de drept”, pe care, în felul lor, l-au avut și dictaturile!
Dar nu Carl Schmitt, care, știm bine, a subordonat statul de drept față de cel care ajunge „conducător”, și pe care îl reiau tacit unii decidenți europeni de azi, ar trebui să conteze. De ce nu este luat ca reper John Rawls, care a conceput statul epocii noastre ca expresie a contractului democratic aflat la originea statului modern? De altfel, fără un asemenea contract nu se ajunge la democrație, ci la „democrații cu Führer”, cum se vede în țări în care a înviat deja „șeful de stat”, în vreme ce „politica se face de râs dacă moralizează, în loc să se bizuie pe dreptul legiuitorului democratic, care este obligatoriu” (Habermas). Numai acest drept este legitim.
Este incontestabil că globalizarea, genetica actuală și digitalizarea antrenează schimbări în societățile în care trăim. Dar ele nu cer nicidecum, așa cum înțeleg unii decidenți europeni, schimbarea anatomo-fiziologică a persoanei, abandonarea familiei tradiționale, șubrezirea pluralismului politic, înlocuirea democrației și trecerea la „postumanism”. Atunci când se discută matur, lărgirea drepturilor și libertăților vizează de fapt cadre instituționale.
Două ieșiri și o revenire sunt nu numai necesare în Europa de astăzi, dar și urgente dacă se vrea depășirea dificultăților.
Prima este ieșirea din „blocada gândirii (Denkblokade)” care constă azi în subestimarea analizei factuale, cultivarea de clișee infirmate și disoluția conștiinței. Optica abordării realităților se cere revizuită, încât, de exemplu, realitățile să nu fie desfigurate prin ochelarii trecutului. Nu din autarhia unor funcții ale statului se cuvine derivată suveranitatea națională, ci din procese democratice.
A doua este ieșirea din cursul actual al instaurării în Uniunea Europeană a unui centru în care se decide mai mult decât este nevoie, încurajat de globalism. Deviza „Europa națiunilor”, de pe frontispiciul procesului paneuropean, ținea firește și de un romantism firesc al începuturilor, dar miezul ei rămâne un adevăr fundamental. O Europă unită care să fie competitivă nu este posibilă fără națiuni viguroase în virtutea democrației lor.
Este indispensabilă revenirea la logică. Spus strâns, nu se poate trăi din aceea că se arată cu degetul spre altul, după ce s-a evitat analiza. Împrejurarea că pe lume este autoritarism nu justifică trecerea sub tăcere a răspunderilor fiecăruia. Iar din trăiri de imagini despre viitor nu se poate deduce cum stă prezentul.
Analizele de astăzi – dincolo de lirismul uzat al unora, de optimismul de serviciu al birocrației și de propaganda pentru naivi a activisticii – semnalează că Europa unită a apucat pe un drum închis. Sunt slabe preocupările de a lărgi spațiul de exprimare a cetățenilor. În fapt, „stânga” stă derutată în fața complicațiilor istoriei, iar vederile „dreptei” sunt aidoma unui container în care se forțează intrarea oamenilor (Armin Nasehi, Die letzte Stunde der Wahrheit, 2015), naturala lor controversă devenind astfel stearpă. Din nefericire, alternativele la acestea nu examinează deocamdată societatea ca întreg și cresc anevoios în relevanță.
Economistul britanic Roger Bootle nu a susținut Brexit-ul, dar a spus lucrurilor pe nume când a listat cauzele crizei Europei unite: „natura fundamental nedemocratică”, „structura instituțională inadecvată”, „decizii proaste”, „neînțelegerea a ceea ce este și a scopului” (The Trouble with Europe, 2016). Din păcate, enumerarea a rămas valabilă. Oricum, în opinia mea, patru probleme precise se cer abordate cu idei noi în Uniunea Europeană: relaționarea cu autoritățile bruxelleze, birocrația, calificarea decidenților și felul alegerilor.
În mod vădit, nici autarhismul, dar nici dirijismul bruxellez nu duc la democratizare. Democratizarea o pot face doar cetățenii țării respective – dincolo de activistica actuală, ce se reprezintă doar pe sine. Sunt de fapt nenumărate rațiuni să ne întrebăm: nu cumva dificultățile Europei unite le generează acum lacunele deciziilor, iar mari resurse ale Uniunii Europene sunt înghițite de o birocrație sufocantă? Care, între altele, pentru a-și masca incapacitatea, creează diversiuni – de pildă, insinuările de azi cu „extremismul” și „antieuropenismul” celor care cer schimbări.
Pentru prea mulți, servirea interesului public a pierdut în actualitate. Politica este înțeleasă mai curând ca luptă pentru funcții, iar politicianul se imaginează într-o societate darwiniană. Țările trimit la Bruxelles, cu puține excepții, personal de mâna a treia sau a șaptea (până la recordul carpatic ce constă în a trimite soții, fiice, prietene, palavragii care nu au ceva de spus). Nu cumva inși inadecvați adâncesc dificultățile Europei unite?
Apatia amenință într-o epocă în care de participarea cetățenilor depind competitivitatea și securitatea. Dacă socotești bine, de pildă, în România actuală președinția și întreaga putere executivă stă pe votul cam al unei treimi din electorat. Faptul explică multe. În definitiv, cu covârșitoarea majoritate a oamenilor rămași în afara deciziilor, nu numai că nu ai cum realiza proiecte, dar nu ai cum să ajungi la proiecte veritabile. Constatarea se și confirmă zdrobitor, proiectele ultimelor două decenii, de la „lupta anticorupție”, la „România educată”, dovedindu-se a fi doar vorbe goale, cu rezultate opuse promisiunilor din titlu.
În aceste condiții, nu cumva ar trebui pus în discuție felul în care se fac alegerile? Realitatea nudă este că, în continuarea derapajelor acestor decenii, nici măsurile de rară stupiditate adoptate de către autoritățile actualei Românii – „comasarea alegerilor”, „candidați comuni ai partidelor rivale”, „bariera celor 200.000 de semnături pentru candidatură”, numărarea voturilor la servicii secrete – nu au de a face cu Europa. În fapt, ele distrug și mai mult firava democrație carpatică.
Nepriceperea și lipsa culturii civice îi mână pe decidenți la măsuri pe care nici o țară nu le practică, ce vor fi blamate mai târziu. Dar cei care, pe bună dreptate, sunt nemulțumiți și se plâng că este multă discuție și puțină acțiune, nu ar fi cazul măcar să-și spună părerea? Căci altfel mulți, fie și de bună credință, se vor trezi, ca și altădată, prea târziu – se vor trezi când trenul istoriei va fi fost deja plecat din gară.
Dacă sunt luate în serios, alegerile nu se fac, cum se crede, doar pentru a stabili decidenții. Ele se fac pentru a prelua voința electoratului, încât să se fructifice șansa schimbărilor în bine. Numai astfel alegerile pot ieși dintr-un simplu ritual, iar cercul decidenților poate fi împrospătat, apatia putând astfel să scadă. Așa cum trăinicia Europei unite depinde de democrația ei, tot astfel democrație este abia atunci când alegătorul este încredințat că-și poate regăsi votul câtuși de puțin în decizii”, scrie Andrei Marga.
