„Tot mai mulți intelectuali din noile generații sunt sensibili la gravitatea crizelor de astăzi, observă cauze și caută rezolvări. Unul dintre scriitori observa că Europa a ajuns la aplicarea politicii ca delimitare între „amic” și „dușman”, concepută în anii treizeci de Carl Schmitt, adică tocmai la negarea democrației. „Motorul care duce înainte politica și mass media este mai ales afectul. Iar ceea ce răsplătește protagoniștii sunt titluri și remunerări în cadrul șanselor pe piață, de acces la putere și de carieră” (David Richard Precht Das Jahrhundert der Toleranz. Plädoyer fur eine wertegeleitete Aussenpolitik, Goldmann, München, 2024, p. 11). „Dușmanul” a devenit obsesie, în vreme ce neajunsurile înaintează”, scrie, pe rasunetul.ro, profesorul Andrei Marga.
„Există abordări economice, juridice, sociologice și filosofice închegate asupra stărilor actuale de lucruri. Scurtez însă, analiza, acceptând constatarea unor gânditori spanioli potrivit căreia, astăzi, destinul oamenilor este fasonat, vrând-nevrând, de politica ce se duce. Mulți decidenți înțeleg politica în mod rudimentar, ca promovare de sine cu orice mijloc și ca luptă nutrită de ură. În unele țări s-a și trecut de la înțelegerea clasică, matură a politicii, drept conlucrare competentă a cetățenilor liberi și emancipați, la decizii sectare și ideologizate. Astfel că politica ar fi cazul să redevină „capacitate de a gestiona posibilitățile, oportunitățile și compromisurile”, cu rol mediator, cu grija interesului comun și necesară autolimitare, în stare să genereze o „etică internă” (Daniel Innerarity, La democratie sans l’Etat. Essai sur le gouvernment des societes complexes, Climats, Paris, 2002). Politica ar trebui să înceapă chiar cu „demascarea” pervertirilor ei.
Desigur, este chestiune de stăpânire lucrurilor să le poți aduce la formulări simple și de necontestat. Precari, însă, sub aspectul pregătirii, decidenți de astăzi construiesc dileme vulgare, ce antrenează ilegalități, nedreptăți și rezolvări eronate pentru viețile din jur. Ei s-au și împotmolit, intern, în „dilema democrației (democracy dilemma)” și, pe plan extern, în „dilema securității (security dilemma)”. În România, decidenții se afundă acum și în „dilema deficitului bugetar”.
Ca să explicăm ceea ce se petrece, este de spus că dilema este un raționament disjunctiv cu două alternative care duc la aceeași concluzie. Un exemplu intuitiv: „Un tânăr care nu a reușit să fie competitiv în învățarea din liceu se poate instrui temeinic fie la o universitate selectivă, fie la una ușoară. Universitatea selectivă îi cere un nivel înalt de cunoștințe. O universitate ușoară îi este accesibilă. În ambele cazuri, însă, tânărul riscă să eșueze în pregătire. În prima alternativă, tânărul eșuează pentru că, nefiind bine pregătit, nu face față, în a doua, eșuează, pentru că nivelul studiilor este jos”. Într-o dilemă veritabilă, accentul cade pe stringența logică, nu pe dificultatea ce se creează cuiva prin deznodământ – cum scriu greșit unele dicționare. Iar atunci când se ignoră premise bine verificate, dilema trece în verbiaj.
Fiecare om sau comunitate înfruntă dileme. De pildă, atunci când într-o societate sunt alianțe exclusiviste sau când în lume sunt blocuri antagonice, când, altfel spus, o parte își concepe existența în funcție de lovirea, chiar anihilarea, celeilalte, se trăiesc dileme veritabile. Ceea ce este de făcut se stabilește, în acest caz, prin raționamente cu premise verificate și deducții corecte. Or, să împingi situații în dileme propagandistice nu este greu, dar nu procură vreun merit. Faptul ține mai degrabă de voința de putere.
Să revenim însă, de la logică, la factualitatea vieții. Să identificăm, așadar, dilemele în care este împinsă viața actuală de către decidenți, ideologii și propagandiștii lor, rămânând acum deliberat la primele două.
Se pot discuta la nesfârșit nefericirile celui de Al Doilea Război Mondial, ale „războiului rece” și ceea ce a urmat. Oricum, comunicatul de la Șanghai, din 1972, al acordului dintre președintele Nixon, președintele Mao Zedong, Ciu Enlai și Henry Kissinger, a pus lumea pe direcția unei reconcilieri istorice, iar înțelegerile Reagan – Gorbaciov, Gorbaciov – Bush și Gorbaciov – Kohl au pus bazele unei lumi a înțelegerii și cooperării. S-a intrat în anii nouăzeci cu această perspectivă a modernității, în care democrația căpăta susținere, iar națiunile beneficiau de regimuri democratice. Juridic, multe țări adoptau constituții în care „demnitatea umană” era luată ca temelie a libertăților și drepturilor. Chiar dacă în unele, din păcate și în România, „demnitatea umană” a rămas confuz reglementată, încât abuzurile „luptei cu corupția”, „falsificări ale voturilor” și „anularea alegerilor” au rămas posibile!
Din a doua parte a anilor nouăzeci încoace, tocmai perspectiva în care democrația a fost asumată matur, iar cooperarea s-a instalat în relațiile internaționale, s-a deteriorat. În unele țări europene, s-a ajuns recent la „alianțe” ale „rivalilor istorici” pentru a nu se ceda puterea, nici măcar în urma voturilor cetățenilor. În loc de democrație și de cooperare, s-au improvizat dileme penibile.
„Dilema democrației” este azi una dintre acestea. Ea pleacă de la considerentul că am fi intrat într-o epocă cu două alternative: sau se acceptă că toți cetățenii sunt egali, dar aceștia vor cere schimbări la decizii, încât trebuie făcut ceva spre a-i opri; sau se adoptă „democrația cu restricții”, socotindu-i pe cei care vor schimbarea „extremiști” și excluzându-i de la guvernare. În ambele situații, susțin decidenții actuali, trebuie restrânsă exercitarea de drepturi cetățenești.
Ceea ce decidenți de astăzi și fac, pe față. Pretextele le formulează sub ipoteze hazardate, respinse până și de aliați strategici rămași cu capul pe umeri, precum „războiul hibrid”. După cum, etichetări de genul „extremism”, „extremă dreaptă” etc. atestă azi doar ruptura de politica înțeleasă la propriu și ignoranța în materie de civism.
În societățile actuale, este nevoie însă de schimbări de decidenți, iar democrațiile aduc schimbări prin natura lor – o știm prea bine din istorie. Așa stând lucrurile, unii dintre cei ajunși deja la decizii, inculți și debusolați, spre a păstra puterea, distrug vădit până și democrația agonisită. Pe drept, Richard Haass (The Bill of Obligations. The Ten Habits of Good Citizens, Penguin, New York, 2023) sublinia că „cel mai mare pericol la adresa libertăților și democrațiilor vine astăzi din interiorul democrațiilor, nu din afara lor” și că „obligațiile ar trebui să fie puse pe picior de egalitate cu drepturile”. Reputatul republican american adăuga observația că „ideea veritabilă a cetățeniei trebuie reactualizată pentru a revigora democrația”. Doar „obligații” precum „respingerea violenței”, „respectarea regulilor”, „promovarea binelui comun”, „respectarea serviciului guvernamental”, „susținerea educației civice”, „punerea țării proprii pe primul plan”, pot restaura civilitatea și, cu aceasta, democrația.
A doua este „dilema securității”. Adusă în formă intuitivă de maximă simplitate, ea sună astfel: dacă nu ne înarmăm în fața „dușmanului”, atunci ne riscăm securitatea; dacă ne înarmăm, „dușmanul” se înarmează și el și ne riscăm, de asemenea, securitatea. Ajungem pe ambele căi la același rezultat.
Din rațiuni de profit imediat, decidenții de azi apucă, totuși, calea sporirii propriei înarmări. Fie și cu riscul, în Uniunea Europeană, de a relua compromisa „suveranitate limitată”, pe care tratatele au exclus-o! Și cu riscul, confirmat recent de un profesor de la Cambridge (UK), de a genera impresia că europenii încep, de fapt, să se teamă unii de alții.
Discuția despre „dilema securității” nu este nouă. Se citează frecvent contribuțiile lui John H. Herz și Herbert Butterfield, care au abordat, într-adevăr, o chestiune ce ține de „realismul politic”. Numai că felul de a proceda al așa-zișilor „specialiști în relații internaționale” de astăzi a devenit tot mai diletant: se stabilește o sursă de pericol, adesea imaginată, apoi se închipuie „strategii” și se trece la „calcule de înarmare”. Punctul de plecare este caracterizarea stării inițiale ca „primejdie”, continuarea constând în evaluarea „amenințărilor la granițe”, pentru a încheia descriind, cât mai propagandistic, ce comite rivalul. În prelungire, se fac modelări de acțiune, dar nu se mai observă că există și alte premise. „Dilema securității”, așa cum este folosită acum de ideologii „războiului”, capătă plauzibilitate sub condiția îmbrățișării concepției demult clasate a lui Carl Schmitt despre politică.
Ieșirea din astfel de dileme este posibilă – doar că ea presupune schimbarea de premise. De pildă, asumarea priorității democrației în societatea modernă, în cazul „dilemei democrației”, și, respectiv, asumarea priorității cooperării țărilor, în cazul „dilemei securității”. Evident că aceste premise cer noi decidenți, desigur pregătiți și cultivați, și noi partide, reprezentative, firește, la guvernare. Iar nevoia schimbării este tot mai acut resimțită; schimbarea condiționează ieșirea din crizele actuale.
Nu se iese din „dilema democrației” fără a asuma democrația la propriu. Anume, „government of the people, by the people, for the people”, cum declara Abraham Lincoln. „Democrația cu restricții” (caragialeasca „democrație, dar nu pentru căței”) duce în înfundătură. Odată cu vulgara lor dilemă, decidenții devin în fapt „extremiștii” acestor ani.
Se poate ușor pricepe că decidenți de azi au devenit „extremiștii” orei revăzând ceea ce Hitler le-a spus judecătorilor, în vestita depoziție de la tribunalul din Berlin (1930): „conceptul de <revoluție națională> este mereu conceput ca unul pur politic” (Ernst Deuerlein, Hrsg., Der Aufstieg der NSDAP in Augenzeugenberichte, DTV München, 1974, p. 330). Numai că „politic” a fost înțeles de Führer ca distincție „amic”-„dușman”. De aceea, Hitler a continuat – „constituția prevede numai terenul luptei, nu însă scopul ei. Noi pătrundem în organizările legale și vom face astfel din partidul nostru factorul decisiv. Atunci când vom poseda drepturi potrivit constituției, vom turna, în orice caz, statul în forma pe care o socotim corectă” (p. 332) – iar judecătorii au luat act. La Hitler, „politica” era înțeleasă astfel încât să ducă unde voia el.
Și azi înțelegerea eronată a politicii și a democrației de către decidenți stă la baza „dilemelor” vulgare și duce tot în înfundătură. Doar că azi cei aflați la decizii duc în direcția funestă.
Nu se poate ieși din „dilema securității” fără a asuma o altă relație între state. Asumarea unei alte relații s-a părăsit odată cu războiul din Ucraina. În loc să se rezolve prin dreptul internațional – adică prin tratate elaborate de guverne legitime și validate de parlamente reprezentative – stările de lucruri și chestiunile rămase nedezlegate din dosarele celui de Al Doilea Război Mondial și ale „războiului rece”, s-a reluat politica antagonizării țărilor. În loc să se ia în serios dreptul internațional, acesta este confundat cu aranjamente de circumstanță.
Nu se va ieși din proliferarea de dileme vulgare fără o nouă viziune. Mai ales într-o epocă în care propaganda penetrează mințile pe scară mare. În orice caz, au dreptate cei care spun că nu dau rezultate doar generalizări și descrieri a ceea ce este și că este necesară deschiderea capetelor spre posibil și noi realități. Mai ales gândirea americană a ultimelor decenii a arătat că, sub orice aspect, neodarwinismul este fals (Thomas Nagel, Mind and Kosmos, 2012), că Hegel avea dreptate să vorbească despre „angoasa în fața adevărului” (Paul Boghossian, Fear of Knowledge: Against Relativism and Constructivism, 2006), că trebuie revenit de la erorile metafizicii, la realități cultivând raționalitatea, lămurită azi de pragmatica comunicării (Robert B. Brandom, Articulating Reasons: An Introduction to Inferentialism, 2000). În Italia și Germania, filosofi larg cultivați (Maurizio Ferraris, Agostino. Fare la verità, 2022; Markus Gabriel, An der Grenzen der Erkenntnistheorie, 2014), resping pe drept ceea ce mai circulă din metafizica moștenită – care a năzuit să capteze „realitatea” ca un fel de ființare ce transcende viața muritorilor – și deschid orizontul spre realități diversificate și posibilități.
Problema este în fond aceea de a elibera înțelegerea existenței (ontologia) de survivanțe ale trecutului, de a explora faptele și de a deschide mințile deja prin însăși această explorare. Observația lui John McDowell privind felul în care experiențele umane pasive cu obiectele devin active când este vorba de a le concepe (Mind and World, 1994) se dovedește a fi un punct de plecare fecund pentru „terapeutica” crizelor. Iar filosofia franceză, chineză, africană de acum pun, pe bună dreptate, problema stabilirii de realități fără prealabilul privilegierilor metodologiei.
Asigur, la rândul meu, pași în această direcție, printr-o ontologie a diferențierii acțiunilor și a recuperării reflexivității (Lumea ca acțiune, Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2026). O viziune asupra lumii axată pe considerarea întregului, recunoașterea primordialității acțiunii și a diferențierilor ei sub cupola reflexivității este, în opinia mea, soluția mai profundă. Iar alimentarea cu argumente a „democrației fără mesianism și paternalism” și a „cooperării fără uniformizare” și, înainte de orice, a „politicii ca proiect de umanitate”, este rezolvarea incomparabil superioară actualei proliferări de dileme vulgare”, spune Marga.
