„Am spus mereu după 2010 că are loc schimbarea lumii creată în anii nouăzeci (vezi Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, 2011). Într-un volum ulterior (Ordinea viitoare a lumii, Editura Niculescu, București, 2023) am reiterat că lumea a intrat sub deciziile supraputerilor – contează în față, economic: SUA, China, UE, politic: SUA, China, Rusia, militar: SUA, Rusia, China, cultural: SUA, China, UE, și am desfășurat implicații ale acestui fapt. Am spus recent că – grație pregătirii înalte a forței de muncă, inventivității și creativității, solidității instituționale și investițiilor – Germania începe urcarea la nivel de supraputere. Turcia și Polonia devin puteri continentale. Supraputerile caută să-și asigure centură de siguranță în jur. Puterile istoriei nu sunt îngeri, iar a interacționa cu profit cu ele presupune cultură și pricepere. Într-un interviu din aceste zile, cunoscuta jurnalistă Dana Chera (Metropola TV) mi-a solicitat opinia în trei chestiuni. Prima o formau relațiile României cu SUA și Rusia, în condițiile în care unii credeau că SUA s-au distanțat în chestiunea dronei căzute la Galați de ceea ce spun autorităților române (acestora lipsindu-le, de altfel, coerența). A doua viza evoluția României sub un președinte care nu face față funcției, încât țara, sub priviri înmărmurite, încearcă o „calificare la locul de muncă în cea mai înaltă funcție în stat”. A treia chestiune era perspectiva de țară”, scrie, pe rasunetul.ro, profesorul Andrei Marga.
„Redau și în scris opiniile. Mai ales că ele nu au nimic în comun cu vorbăria cu care decidenți improvizați și propagandiști cupizi întrețin cetățenii, fără a răspunde de ceva. Opiniile țin de o abordare sistematică a lumii actuale, prezentată în cărți și intervenții în țară și în afara ei.
Parteneriatul strategic cu Statele Unite ale Americii, care au preluat deja după Primul Război Mondial conducerea societății moderne, este o realizare de importanță crucială a istoriei României. La rândul meu, o știu din participare nemijlocită și din contacte în timp. Am făcut cercetări în America și am publicat cărți rezultate. Nu mă intimidează trepădușii care reiau tiparul propagandei anilor cincizeci: doar că atunci America era diavolul, acum, acesta este socotit Rusia, de către inși de același calibru.
Dar admirația mea pentru America (vezi și Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice, Editura Academiei Române, București, 2017; Filosofia prezentului, Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2025) nu mă împiedică să fac două afirmații: în România depinde pe ce mâini intră parteneriatul strategic, iar chestiunile de strategie sunt în mișcare în lumea în schimbare. Să detaliez.
Parteneriatele strategice sunt rău înțelese dacă se crede, precum în România de azi, că ele dau cecuri în alb cuiva. Mă și întreb: cum poți, ca autoritate a României, să pretinzi că ești cu America când nu ești în stare să denunți funestele opțiuni: fie se evită alegeri, fie se măsluiesc, fie se anulează. În nici o țară, autoritățile nu operează cu asemenea disjuncție. Ar merita luată în seamă previziunea istoricului englez Hugh Seton -Watson, din 1945, care, simpatetic cu românii, scria că, așa cum vârfurile din România înțeleg lucrurile, democrația va fi greu posibilă pe meleaguri carpatine. Și atunci, cum vrei să fii de partea Americii, încât aceasta să te recunoască? Când nici Constituția țării tale nu contează?
Cum vrei să fii recunoscut de o democrație când regimul din București nu respectă nici măcar ceea ce este elementar în democrație? De exemplu, aprobarea de către Parlament a ceva cu putere de lege. Să privim doar laturile bănoase ale programelor PNRR și SAFE, care îndatorează România pe generații: mai nimic nu trece măcar prin Parlament. Abuzul și privatizarea în folos propriu a resurselor publice de către inși nimeriți la decizie nu ține nicidecum de democrație.
În țări cu reflexivitate dezvoltată se schimbă strategiile. S-a intrat într-o „societate mondială integrativă”, în care nimeni nu se mai poate aventura împotriva altora fără consecințe. Foarte probabil, republicani americani au conștientizat cel mai clar acest fapt. Nu discut aici indicatorii schimbării lumii, am făcut-o în alte locuri, dar subliniez că, fără noi atitudini, nu va fi conviețuire pașnică. Fără ca oamenii să se ia reciproc ca oameni nu vor fi soluții.
Așa stând lucrurile, cum să culegi solidarități când o dronă, probabil trimisă de Rusia în războiul cu Ucraina, a fost redirecționată „kinetic”, cum spune ocupantul de la Cotroceni, spre un cartier din Galați și nu lămurești coerent ceea ce s-a întâmplat? Dacă rămâi cu capul pe umeri, nu poți cere nici administrației americane și nici NATO să susțină ceea ce nu intră într-o minte cu analiza și logica în regulă. În rest, nimeni nu a cerut vreunei țări să fie ostilă cuiva. Generali, decidenți și istorici americani și germani arată că Europa nu este sub amenințarea cuiva. Adaug doar că nici nu ar fi posibilă.
Jurnalista Dana Chera m-a întrebat cum aș fi procedat în cazul dronei dacă ar fi trebuit să iau decizii ca ministru de externe. Am răspuns că aș fi plecat de la prima reacție, care a fost a unui general român și care a arătat că drona nu a venit direct, aș fi luat legătura cu cei care se ocupă de observații satelitare, cu serviciile specializate ale NATO, cu serviciile de resort americane și aș fi telefonat la ministerul de externe rus. În fapt, țările sunt legate de tratate. Pe de altă parte, cu dronele a început, de fapt, o nouă eră în ducerea războiului, care se face de la mare distanță, în care răspunderile părților ridică noi probleme, iar informarea exactă sporește în importanță. Apoi, pe baza tuturor datelor culese, mi-aș fi format părerea proprie și aș fi făcut o declarație în consecință.
Ministrul de externe al unei țări demne și demn de respect nu ia opinia nimănui ca adevăr înainte de verificare, nu procedează sub imperiul urii propagandistice! Să fii oportunist este mai ușor decât mersul pe jos, dar rămâne sub demnitatea unui ministru de externe, ca și a unui cetățean conștient.
Nu vă temeți că veți fi socotit „pro-rus” sau altceva? – m-a întrebat cunoscuta jurnalistă. Am răspuns că nu trebuie să te obsedeze narativele zilei, că, în orice împrejurare, se cuvine ca omul să cugete cu mintea proprie și că adevărul nu este ceva etnic – nici românesc, nici rusesc, nici francez, nici altfel – ci adevăr pur și simplu. În orice situație, adevărul, demnitatea și integritatea sunt de apărat. Trebuie să rămâi om și dacă „diștepții” ce produc atâta „camelotă” (se poate traduce: „marfă proastă”!) la noi, ca să reiau reflecția cunoscută a lui Constantin Brâncuși, asaltează scena cu inepții! Iar, în ceea ce mă privește, ca profesor care am predat ce înseamnă a gândi și logica, nu am cum să cedez inșilor obișnuiți să li se spună ce și cum să cugete.
Că, pe traseul european – la care țin în mod firesc (între altele, ca ministru al educației naționale, am și condus închiderea primului capitol în negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană, deja în mai 2000) – apar inși de slabă calificare, care-și etalează demagogic fidelități, ba chiar mușchii mărginirii, ține de partea ridicolă a vieții. Și nici nu poți să iei erorile Ursulei von der Leyen ca ceva durabil. România are nevoie ca de oxigen de adevăruri stabilite factual și cu ajutorul logicii și de oameni integri.
Liviu Rebreanu se întreba de ce decidenții României nu reglează diplomatic relațiile cu Rusia, încât să nu mai fie atâtea suspiciuni. În 1999, în delegația primului ministru al României de atunci, am avut discuții cu proaspătul premier al Rusiei și miniștrii guvernului său și ne-am dat seama cât de mult ar putea profita exportatorii români de mobilă, porțelan, sticlă, fructe, vinuri și alte produse de enorma piață a Rusiei. În declarația făcută la Parlament, în 2012, la preluarea Ministerului Afacerilor Externe, am apărat, la rândul meu, „normalizarea” relațiilor cu Rusia, China, Turcia (vezi Romeo Couți, România într-o lume în schimbare. Interviuri cu Andrei Marga). Iar ceea ce am spus s-a confirmat, direct și indirect. Mi-am dat seama din inițiative concrete că, în condițiile în care se acționează cultivat și priceput, reglarea raporturilor istorice (de pildă, mult solicitata chestiune a Tezaurului), cum au și consemnat istorici bucureșteni, cooperarea înțeleaptă între guverne și țări sunt posibile.
Toate țările s-au schimbat din anii optzeci încoace. Din păcate, nu există o analiză și o teorie a sistemelor sociale de astăzi, dar nu este deloc exclusă surpriza de a constata că țări din lume blamate de propagandiști carpatici sunt mai modernizate decât debitează ei. La drept vorbind, România nu câștigă mai nimic din întreținerea de către tot felul de căutători de căpătuială a ostilității față de Rusia. „Chestiunea Basarabiei” este doar o parte a dosarului istoric, care acum este oricum în mâna moldovenilor. Alt dosar, „chestiunea Bucovinei”, are nevoie de verificarea în arhivele celui de Al Doilea Război Mondial – verificare a compensărilor pe care Stalin le-a dat aliaților săi.
Conform oricărei argumentări lucide, cooperarea economică, comercială, științifico-tehnică cu Rusia poate fi avantajoasă pentru o Românie care are nevoie de teren de export de produse și de importuri de materii prime și alte articole. Tot mai multe țări europene revin, de altfel, la asemenea abordare. Cooperările cu vecinii pot fi înlocuite de o țară doar dacă vrea să plătească mai mult – uneori cu subdezvoltarea și chinuirea cetățenilor.
A doua temă este situația în care a fost adusă România din 2024 încoace. Respect oricare concetățean care concurează la funcția supremă în stat, dar nu sunt dintre cei care-și fac icoane. În România actuală, să o spunem cu franchețe, este mică priceperea de a evalua persoane, încât ajung la decizii prea mulți diletanți. Așa cum am spus-o la timp, bănuiam că partidele din România anului 2024 sunt gata, după falsificarea alegerilor (locale, europene, parlamentare), să recurgă la orice mijloc pentru a împiedica minți cunoscătoare și devotate să pună în mișcare o țară lovită de necazuri în lanț. Regret însă că s-a ajuns la ceea ce era mai rău: prostocrația, pe care prietenii mei, Cornel Nistorescu și Octavian Știreanu și numeroși specialiști, au documentat-o pe larg (Trecerea la prostocrație, București, 2021). Sincer, nu bănuiam că diagnoza mea se va confirma atât de copios cum se vede azi cu ochiul liber.
A treia temă a interviului a fost planul de țară. Am detaliat tema și felul în care văd lucrurile în volumul lui Karen Panyan, Ieșirea din crize. Noi dialoguri cu Andrei Marga (2023) și, cel mai recent, în volumul meu Emanciparea României(2024). Subliniez doar câteva aspecte.
Crizele care lovesc România actuală se înmulțesc pe zi ce trece. Amatorismul deciziilor, ieșirea de sub control a folosirii resurselor, abstinența intelectualilor, declinul profesional, emigrația record internațional, îndatorarea fără precedent, demotivarea cetățenilor sunt părți ale unei situații grave.
România are acum nevoie de reconstrucție legislativă și instituțională, înainte de orice. Cum am mai arătat, țara nu se poate pune în mișcare fără a lămuri interesul public, printr-o lege (poate „meta-lege”) care să curețe legislația de confuzii, abuzuri și amatorisme. Dacă se vrea reconstrucție, vor fi necesare și legi de sprijin, în aceeași optică. De pildă, o lege a abordării bunurilor naționale, care să pună capăt jafului și să restaureze controlul statului asupra resurselor în condițiile democrației. Aceasta nu este nici etatizare, nici socializare a proprietății, nici izolare de piața internațională, ci o acțiune firească, care se practică în democrațiile avansate. Apoi, o lege a meritocrației și a concursurilor curate, în care să conteze pregătirea și meritul – democrația fără meritocrație fiind sortită eșecului. Și o lege a valorificării în interesul public a calităților țării de parte a Uniunii Europene și a Alianței Nord-Atlantice. Datorită amatorismului autorităților, România nu are acum capacitatea de a-și valorifica poziția și încasează pierderi.
În politica internă, rezultatele guvernării din România sunt mult sub nivelul dificultăților cetățenilor și al posibilităților obiective. Ar fi cazul să se revină, după multe și lungi rătăciri, la ceea ce s-a scris în Proclamația de la Alba Iulia (1919), adică la ținta „înfăptuirii desăvârșite a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieții publice”, cu „desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire”. În plan extern, guvernările actuale urmează, cu rare excepții, tot o premisă fatală pentru interesele României: fie rămân fără idei în fața situațiilor, fie au fixații ostile, fie recurg la cleptocrație pentru a se aranja pe sine (cum fac pe față acum). Și aici, Proclamația de la Alba Iulia are dreptate când îi stabilește statului român obiectivul unei „comuniuni a națiunilor libere în așa chip, ca dreptatea și libertatea să fie asigurate pentru toate națiunile mari și mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaționale”.
Cum nu dă rezultate distrugerea democrației (în definitiv, ce democrație mai poate fi când alegerile nu mai contează și ajung să decidă, sub numele luat în deșert al „tehnocrației”, tot felul de incompetenți și iresponsabili?) care se petrece în România de astăzi, nu dă rezultate pentru țara noastră nici oportunismul. Se cuvine astfel ca, în raport cu reperele fondatoare de la Alba Iulia din 1918, să evaluăm acțiunile.
Problema securității devine problema acută a țărilor – începând cu cele europene. Cinci premise ar trebui să conteze: integrarea propriei populații prin dezvoltare internă competitivă; alianțe asiguratoare; politică externă înțeleaptă și inteligentă; diplomație calificată; un nou tratat de securitate europeană.
Înarmarea, oricât de amplă, nu mai este garanție a securității în epoca războaielor de la mare distanță, chiar dacă destui vor să facă carieră și bani angajând cumpărări de arme. În general, înarmarea Europei ar trebui discutată mai temeinic și realist. Helmut Schmidt avea dreptate când spunea că nu este cazul ca cineva să se amestece în relațiile din Răsărit și că se cuvine învățat că istoria nu se încheie cu cei care iau decizii la un moment dat – nici chiar cu cei care trăiesc. Abia politica internațională bazată pe integritate și profesionalism duce la rezultate.
În zilele noastre, una dintre teoremele noi care se conturează este dependența țărilor de calibrul decidenților și al procedurilor. Este evident că țări cu decidenți nepregătiți, care nu și-au putut justifica nici măcar diplomele pe care le pretind, cu alegeri trucate sau chiar anulate și în care se pilotează inși de mâna a patra la decizii, evoluează în neajunsuri. România se poate pune în mișcare în câțiva ani cu politici chibzuite, dar ea nu va putea ieși din crizele, lipsurile și debusolarea actuală fără vasta înlocuire a decidenților ei de acum. Așa cum arată cultura și pregătirea acestora, țara va stagna în inadecvare și irosiri de șanse”, spune Marga.
