„Niall Ferguson a devenit cel mai prolific și mai respectat istoric al vremurilor noastre nu numai pentru că abordează subiecte vitale și pe o gamă largă, neobișnuită. El exploatează din plin arhivele și schimbă, impecabil documentat, interpretări ce păreau definitive. Din cercetările sale rezultă înnoiri sigure în scrisul istoric, dar și în alte domenii. De pildă, odată cu volumul The Pity of War: Explaining World War I (Alan Lane, London, 1998) se lansează rescrierea fidelă arhivelor a Primului Război Mondial. Niall Ferguson argumentează, după noi explorări, că Marea Britanie și Germania au ajuns să declanșeze Primul Război Mondial nu din vina Germaniei, ci din erori ale Foreign Office-ului. L-am redescoperit pe istoric într-o altă carte a sa, Civilization. The West and the Rest (Allen Lane, London, 2011), eu fiind interesat de abordarea preluării creștinismului în China – subiect cu vaste implicații în contemporaneitate. Având acces direct la arhiva conducerii chineze, Niall Ferguson a arătat, adesea împotriva clișeelor în circulație, că înșiși liderii Chinei au dezbătut aplicat și sobru perspectiva. I-am parcurs ampla reconstituire istorică din Doom. The Politics of Catastrophe (Allen Lane, London, 2021), în care circumscrie efectele pandemiilor în istorie, dar și lamentabila combatere a celei din secolul actual”, scrie, pe răsunetul.ro, profesorul Andrei Marga.
„L-am redescoperit încă o dată pe ilustrul istoric, stăpân suveran pe teoriile timpului, infirmând generalizări, la scara sensului istoriei, ale unor liberalizări din anii nouăzeci. Aducând în actualitate un diagnostic dat de Adam Smith altei societăți, Niall Ferguson a atras atenția, în cartea The Great Degeration. How Institutions Decay and Economies Die (Allen Lane, London, 2012), asupra intrării dinamicei civilizații moderne într-un „stat staționar (the stationary state)”, cu patru indicatori de regres. Este vorba despre: reducerea tendențială a valorii veniturilor marii părți a populației; scăderea „mobilității sociale în sus”, încât tot mai puțini dintre tineri ajung peste condiția socială a părinților lor; „abilitatea unei elite corupte și monopoliste de a exploata sistemul legilor și administrația în avantajul ei”: proliferarea falsificărilor în operarea administrativă. Teza lui Niall Ferguson este aici aceea că instituțiile specifice ale acestei civilizații – „democrația”, „capitalismul”, „domnia legii” și „societatea civilă”, întemeiate pe libertățile și drepturile omului consacrate și cunoscute, sunt atinse de „degradare” și, treptat, „degenerează”.
Evoluția este, în orice caz, inversă față de cea spre liberalitate și se datorează „crizei profunde a instituțiilor” și remediilor eronate. Niall Ferguson are în vedere: acumularea de uriașe datorii în democrațiile actuale și tratarea lor cu indiferență; desconsiderarea specificului economiei de piață în politici; „degenerarea” legilor care se adoptă „în legile celor care fac legile”; decăderea „societății civile”, nu din cauza tehnologiei, ci din cauza „pretențiilor excesive ale statului”.
Pe acest fundal, se apelează frecvent la explicații superficiale, cărora Niall Ferguson le opune: istoria instituțională pentru a înțelege „dinamica complexă a convergenței și divergenței din lume”; „deficitul democratic”; „fragilitatea regulatorie”; „domnia legiuitorului (the rule of the lawyer)”; trecerea la „societatea necivilă”. Istoricul aplică comparativismul nu numai trecutului, ci și prezentului.
Cum se explică „marea divergență a dezvoltării actuale” din lume? Rămâne cheie teza, recondiționată în vremurile noastre de Douglas North, după care instituțiile – în sensul larg – mai mult decât natura exterioară (clima, geografia, bolile etc.) determină cursul istoriei. Nu există superioritate înnăscută a vreunei populații, instituțiile fiind cele care decid diferențele dintre societăți (p. 24). Este însă de distins, propune Niall Ferguson, între „instituții inclusive” pentru cetățeni și „instituții extractive” (p. 28) de cetățeni – cele care-i favorizează pe unii cetățeni în detrimentul altora și împing, de altfel, societățile în stagnare și crize.
Azi, argumentează Niall Ferguson, ar trebui restaurat „contractul social” între generații, dar sunt piedici considerabile în acest sens. De pildă, tinerii votează în alegeri tocmai politici care sunt rele pentru ei, redistribuția în societate este deplin inechitabilă, economiile principale din lume au deficit structural, iar cine vrea să reducă acest deficit, pierde puterea. „Sistemul actual este, spus frust, fraudulos. Nu există bilanțuri oficiale acurate, publicate regulat” (p. 46), încât democrațiile existente se afundă în falsuri și ajung la declin.
Unii cred că „dereglementarea” este cauza crizei din zilele noastre. Criza din 2008 a fost, însă, una a „suprareglementării”, încât, scrie Niall Ferguson, „reglementarea excesiv de complexă este boala” (p. 59), iar fragilitatea vine din „suprareglementare”, începând cu sistemul bancar. Se și adoptă continuu noi legi, într-o goană nebunească după reglementări mereu noi.
În general, într-o situație pot exista legi, dar fără să fie acolo și „domnia legii (the rule of law)” (p. 78). De aceea, greșesc cei care astăzi vor să învețe mecanic din ceea ce se petrece în alte țări. Chiar în țări occidentale, patru aspecte amenință „domnia legii”: libertățile civile au fost erodate prin „statul securității naționale (national security state)”; în multe țări, intruziunea legislației europene nu a fost de bun augur; clasa politică conducătoare este dominată de mania reglementării legale pe măsura creșterii complexității; au sporit ponderea lobbiștilor la adoptarea de legi și costurile acestora (pp. 97-98). Ca efect general, legile au devenit mai mult ale legiuitorului, decât expresii ale dreptății și ale voinței cetățenilor.
Activismul local, spontan al cetățenilor s-ar cuveni cultivat. Altfel, se pun speranțe vane în posibilitățile digitalizării, care nu numai că nu creează societatea civilă ce se speră, dar contribuie la re-emergența unei „uncivil society” (p. 111).Suntem în fapt contemporani ai declinului civismului.
Concluzia generală a lui Niall Ferguson este aceea că „țările ajung la stat staționar, așa cum Adam Smith a argumentat, atunci când legile și instituțiile lor degenerează, încât elita căutătoare de rentă domină procesul economic și politic. Am căutat să sugerez că acesta este cazul într-o parte importantă a Lumii vestice astăzi. Datoria publică – afirmată și implicită – a devenit o cale pentru generația mai vârstnică de a trăi pe cheltuiala celei tinere și a celei nenăscute. Reglementarea a devenit disfuncțională, încât sporește fragilitatea sistemului. Legislatorii, care pot fi revoluționari într-o societate dinamică, au devenit paraziții într-una staționară. Iar societatea civilă se usucă într-un teren al nimănui între interese corporate și guvern mare. Luate împreună, acestea mă fac să mă refer la situație ca Marea Degenerare”(p. 151).
Între reușitele din cartea The Great Degeneration. How Institutions Decay and Economies die, se pot cita, desigur, dezvoltarea teoriei rolului cheie al instituțiilor în dezvoltare, infirmarea facilei teze a „sfârșitului istoriei” din superficiala lectură a lui Hegel din partea lui Francis Fukuyama, aplicarea inteligentă a istoriei economiei pentru trecut, dar și pentru prezent. Importantă rămâne însă semnalarea rolului crucial jucat de „elita” din zilele noastre la degradarea și apoi degenerarea din instituții și în societate. Să ne oprim asupra acestui aspect.
Niall Ferguson observă că valoarea elitei decide în zilele noastre destinul unei societăți. Atunci când elita are calibru dubios, luptă să-i excludă de la decizii pe alții și este mai preocupată de sine și de avantajele proprii decât de comunitate, începe degradarea. Observație care, de pildă, în România ultimelor decenii, se confirmă peste măsură, țara plătind din greu tocmai precaritatea „elitei” ei și stupidelor acțiuni ale acesteia.
Aceasta este, în cazul României, „elita” compusă din partea mai înfiptă a pretinsei „elite a vremii” – vădit diletantă și rămasă, cum constată acum chiar comentatorii ei, fără opere competitive, dar avidă și ajunsă la decizii prin cotitura din decembrie 1989 – și din profitori ai ocaziilor, amatori în administrarea societății. La aceștia s-au adăugat, cu timpul, inși de calibru îndoielnic recrutați securistic, liricoizi sfătoși, ajunși în funcții, tăcuți din oportunism atunci când au fost adoptate decizii oneroase pentru țară, pentru ca acum să dea lecții patriotarde.
Această încrengătură de inși nu numai că a ajuns la decizii, dar a eliminat cu tot felul de falsuri concetățeni competenți. Nici într-o țară a tranziției nu au fost eliminați de la decizii într-o asemenea măsură profesioniștii, de către simpli impostori, cu pretexte mărginite, precum în România. Economia, administrația, cercetarea științifică, viața culturală și alte sectoare au trecut astfel în mâini nepricepute. Destul să observăm, de pildă, împreună cu istoricii specializați, că cea mai mare eliminare de profesori universitari – începând cu cea „inspiratoare”, operată de Mussolini (câteva zeci), continuând cu cea făcută de legionari în anii treizeci (mai multe zeci) și cu cea operată în 1948 (câteva sute) – cea mai mare, așadar, eliminare de profesori universitari din sistem a avut loc în România, în 2011. După estimarea unui rector din București, au fost scoși atunci din roluri în jur de o mie de universitari. Iar aceasta, în aplauzele „elitei” care, așa cum se observă în documente de arhivă, credea, ca nicăieri, că eliminarea de profesioniști este performanță modernă!
„Elita” nu numai că a încălcat frecvent libertăți și drepturi cetățenești cu criteriile ei abuzive, dar a scindat prostește societatea – scindare din care ea trăiește și acum. Că din România ultimelor decenii a plecat cea mai mare emigrație dintr-o țară a lumii în timp de pace, că universitățile și academiile ei sunt acum nerelevante, nu miră decât naivii.
Situația creată în România ultimelor decenii se datorează în fond egoismului funciar și slabei calități profesionale și civice a „elitei”, înțelegerii sumare a economiei de piață și a lumii concurențiale și perceperii „liberalizării” ca șansă de fraudă, dar și toleranței față de escrocherii subtile. Ceea ce s-a petrecut se observă azi ușor de aproape fiecare cetățean: o țară cu posibilități s-a lăsat scufundată în neajunsuri și crize.
În primul rând, a fost dezindustrializarea produsă în România odată cu o privatizare rău înțeleasă economic, începând cu economiștii care au decis atunci. Nu s-a priceput că economia nu este ceva subsumabil politicii curente și că o astfel de politică mai curând distruge economia. Florin Georgescu a documentat temeinic dezindustrializarea în cele trei volume ale opusului său Capitalul în România postcomunistă (Editura Academiei Române, București, 2019), iar importanți contemporaniști (Florin Constantiniu, Ion Scurtu) o consideră unul dintre marile jafuri din istoria țării.
Apoi, a fost subminarea sistemului energetic – subminare care are nevoie încă de completă reconstituire istorică. Țară cu capacități recunoscute în lume de export de energie și combustibili, România a ajuns recent, ca efect al deciziilor „elitei” ei, să nu-și mai asigure minimul de consum. Nu numai că se contează mai departe pe mijloacele de producere a energiei create cu decenii în urmă, dar, comparativ cu alte țări, s-au închis centrale, iar capitolul stocării energiei nici nu s-a deschis cu adevărat. Intrată pe mâna unor samsari indigeni de energie, care au profitat de „liberalizarea pieței” făcută după ureche, aceștia preiau energie produsă în țară la prețuri mici și o revând țării, evident, cu prețuri mult mai mari. Ca în nici o altă țară!
În România deceniilor recente, a avut loc ruinarea până și a reformelor care s-au făcut în anii postdecembriști, însoțită de continua căutare de „cai verzi pe pereți”, doar pentru ca „elita” să aibă profituri. S-au distrus astfel reforme în agricultură, în abordarea mediului, în educație, iar, în prezent, domeniile acestea plătesc cu plasarea României la coda Europei.
Se observă tot mai clar cât de destructive au fost efectele unor cercuri care, sub aparența că reprezintă idei ale timpului, au comis abuzuri sau au acoperit, prin acțiuni țintite sau doar diletante, afaceri respingătoare ale militanților lor. Ideile timpului nu au presupus în nicio țară, și nu presupun nicidecum, în principiu, fraudele care s-au făcut în România postdecembristă.
Cei mai mulți cetățeni voiau categoric și în Romania anilor optzeci înlocuirea dictaturii și a regimului ei voievodal, începând cu schimbarea puterii politice și a economiei. Problema era dacă schimbarea o face o coterie sau se discută și se elaborează cu cetățenii. Precara „elită” carpatică a preferat „lovituri de sus” – și acum exponenții ei cred că doar „de sus” poate veni „tabla cu porunci”. Și azi ei se consideră un fel de „proprietari” ai funcțiilor, ai instituțiilor și, în cele din urmă, ai democrației și sensului istoriei. Este, așadar, de mirare că s-a ajuns la o democrație stâlcită, rebotezată de mulți, ironic, dar justificat, drept „democratură”, sau, mai recent, „democrativă”?
Nu cumva avem de a face aici nu cu o elită a performanțelor, ci cu „elita ideologiei și a propagandei de circumstanță”? Așadar, nu cu elita în stare să fie locomotiva unei societăți, ci cu „o elită nepregătită și preocupată meschin de propria căpătuială”.
De ce este aceasta o „elită a degradării”? Deoarece din acțiunea ei a rezultat degradarea, pe care indicatorii obiectivi o atestă! Să reluăm, ca răspuns mai detaliat la întrebare, trei constatări explicative ale lui Niall Ferguson în privința declinului unor societăți: „abilitatea unei elite corupte și monopoliste de a exploata sistemul legilor și administrația în avantajul ei” (p. 9); incapacitatea ei de a distinge între „instituții inclusive” și „instituții extractive” (p. 28) de persoane, cu eliminarea de cetățeni de la decizii; lărgirea continuă a minciunii și falsificării în sistem – „sistemul actual este, spus frust, fraudulos. Nu există bilanțuri oficiale acurate, publicate regulat”(p. 46). Sunt fapte și explicații de necontestat”, spune Marga.
