„Oamenii au, știm bine, interese – preocupări tenace, cu mobilizări de resurse diverse, pentru a satisface durabil nevoi și aspirații – care schimbă de multe ori ceea ce este în jur. Persoana este apreciată adesea pentru spectrul larg al intereselor. Nu se poate generaliza, desigur, dar ar trebui să dea de gândit că printre decidenții României actuale, de la primar de comună, trecând prin responsabili de instituții, la președinte, găsești rar persoane care să nu reducă interesele la propriul interes. Destul să pui întrebări, că descoperi tertipuri. Formatul decidenților a ajuns azi atât de jos, încât, dacă iei în seamă ce spun și ai cunoștințe economice, juridice, istorice, te poți îngrozi. Iar ceea ce iese din acest format se observă ușor. Fiecare cetățean plătește aventura cu nepricepuți la decizii”, scrie profesorul Andrei Marga pe site-ul rasunetul.ro.
„Nu este ceva nou. Asemenea stare a fost semnalată demult.
Virgil I. Bărbat scria că „la noi politicienii ajung specialiști: miniștri de industrie, de lucrări publice, de instrucție și așa mai încolo. În alte părți, specialiștii ajung miniștri și uneori șefi de stat. O diferență care spune multe, nu?” (Virgil Bărbat, Dinamism cultural, 1920, p.185). Constantin Brâncuși și-a dat seama de „fușăreala” ce se petrece inclusiv la deciziile statului și spunea că „în România sunt prea mulți <diștepți> în politică, în artă și în liberele profesii. Nu se poate face artă, politică și meserie intelectuală fără tenacitate și inteligență. <Diștepții> produc camelotă” (Pravila lui Brâncuși, în Petre Pandrea, Brâncuși. Amintiri și exegeze, 1976, p.117). Liviu Rebreanu scria că prea mulți neaveniți imprimă, ca decidenți, direcția. „În cei douăzeci de ani de Românie Mare ne-am purtat întocmai ca omul care a dobândit o bogăție nemuncită și neașteptată: am căutat să trăim bine, ușor, am fost mândri și țanțoși, ne-am îmbătat de mărimea noastră și n-am muncit, nu ne-am gândit la ziua de mâine, nu ne-am asigurat viitorul. …Ne-am bizuit pe inerția altora, fără să observăm că inerția era în noi înșine” (Liviu Rebreanu, Opere, 1998, vol. 17, p. 342). În corespondență, Tudor Arghezi deplângea puținătatea caracterelor.
Seton Watson avea dreptate să susțină că decidenții României au trădat. Referindu-se la epocă, el a scris: „Toate trăsăturile menționate /…/ – mizeria țăranilor, brutalitatea birocratică, educația falsă și o clasă privilegiată căreia îi lipsește orice simț al responsabilității sociale, ai cărei cei mai brilianți membri au fost gata să-și trădeze de la o zi la alta principiile în schimbul avantajelor și al zâmbetului celui de la vârf – au existat în România în mare măsură. Democrația nu poate înflori într-o astfel de atmosferă /../. Procesul decăderii a mers în România mai departe decât în alte părți ale Europei răsăritene” (Hugh Seton Watson, Eastern Europe between the wars 1918-1941, 1945). Evaluarea este a unui simpatizant al României!
Ce ar spune însă Virgil Bărbat, Constantin Brâncuși, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi azi, în țara cu cea mai extinsă sărăcie din Europa, văzând regimul unic pe continent al „indemnizațiilor” fără performanțe și al jafurilor din avuția publică, cu plasarea în demnități a inșilor mai slabi, care își însușesc orice? Ce ar spune Seton Watson văzând că la decizii nu sunt azi deloc „brilianții”, ci inși chinuiți de școală, cu licențe încropite, plagiatori și falsificatori? Ce ar spune fiecare văzând încălcarea din ultimele decenii a Constituției, începând de sus, mânuindu-se serviciile secrete și concentrându-se puterea în mâini pe cât de diletante pe atât de abuzive? Cu degradarea politicii, a pluralismului și cu desfigurarea democrației ce prinsese cheag.
Ne putem imagina. Nu cumva interesele nu se înțeleg în țara în care se fac abuzuri, se fură și se falsifică tocmai de către cei în funcții, iar ierarhia de valori este răsturnată?
Că sunt și alte interese pe lume, afară de cel al fiecăruia, este ceva străin multor decidenți. Cu atât mai mult le este străin și faptul că de la interesul personal, trecând prin interesul de grup, la interesul public și apoi la interesul național este un drum, care cere efort, dedicare, competență. Destui iau ca interes public exortațiile unora care se dau drept public. O arată grotesc, de pildă, adoptarea de către parlamentari a legilor privind propriile pensii, dincolo de cele cuvenite oricărui cetățean.
Ca efect de primă instanță al neînțelegerii, cetățenii se solidarizează rar în fața abuzurilor. Ceea ce i se întâmplă cuiva se pune mai curând în seama lui. Se comit nedreptăți, dar se lasă rezolvarea chestiunii celui lovit. Reacția celorlalți este anemică.
Efectul mai amplu este o nesiguranță a vieții, care și explică cea mai mare emigrare dintr-o țară a lumii în condiții de pace. Iar, mai nou, România trăiește, cred eu, amenințarea distopiei – maladia ce constă în aceea că angajarea democratică a fost deturnată. Bunăoară, puterea politică este la caste („coterii”, „găști”, etc.) sesizabile. Cât mai este, pluralismul este covârșit de cartelul care vrea „stabilitate la guvernare” înainte de a întreba cetățenii. Democrația este înlocuită cu prostocrație și, la ocazii, de „experți” – care sting vocea cetățeanului. Exprimarea liberă este controlată, cunoașterea este sufocată de propagandă, iar rămânerea la precaritate a devenit ideologie. Cetățeanul este evaluat după cumințenie și blamat dacă are o altă opinie. Cete de trepăduși trăiesc din efortul de a convinge populația că se află în cea mai bună guvernare accesibilă și de a face plauzibili „dușmanul extern” și ”trădătorii”. În analogie cu anii 50 ai secolului trecut, s-a creat o nouă armată de propagandiști, cu aceeași redare trunchiată a faptelor, lipsă de profesionalism și grijă de a fi pe plac șefilor, doar că are altă culoare.
„Societatea distopică” este societatea care organizează alegeri, doar pentru a confirma decidenți și a le stabiliza rolul. Unii nu sunt în stare să-și imagineze viața decât în funcții în care, la drept vorbind, nu se pricep, dar încearcă pe orice cale. Este societatea unei viermuieli în care cei care au apucat la decizii au învățat că nu-i consult să afișezi autoritarism, dar obții destul mimând tehnici democratice.
Iar mimarea democrației are ca efect explozia radicalilor. În vreme ce decidenții se fac că discută cu cetățenii, radicalii mută vina degradărilor pe cauze închipuite. Precaritatea decidenților și izbucnirile radicalilor se susțin reciproc.
Sunt decidenți care nici nu știu că există pe lume altceva decât interesul particular. Îi vezi în manifestări publice, cu agramatisme și cu mentalitatea vulgară că liberalismul ar fi asta – nu inițiativă civică în beneficiul larg, ci manifestare de interese rudimentare. Alții confundă interesul public cu interesul de partid, ca și cum din adunări puse pe căpătuială, în care partidele au fost transformate în România de azi, ar ieși altceva decât lăcomia și fraudele. Cum se vede ușor, în sfada dintre aceste adunări prevalează ce izbutește fiecare să-și însușească, nu binele comun. De la interesul personal la cel public se inserează șmecheri grijulii nu de adevăr, ci ca nu cumva să se creeze impresia că nu au luptat destul pentru cauza grupului.
Nici cei care au pus mâna pe conducerea țării nu știu că în România actuală este nevoie de un telos împărtășit de cât mai mulți cetățeni, că interesul public nu este automat cel al persoanei lor, nici chiar al partidului pe care-l reprezintă. Că interesul unui public care aplaudă nu este neapărat interesul public și nici interesul național, așa cum, la alt pol, servitutea tâmpă nu are nimic civic.
Ar fi nevoie de o incursiune în economie, sociologie și drept pentru a lămuri detaliat aceste lucruri. Dar științele sunt disprețuite, crezându-se că vin din altă lume, sau sperie, socotindu-se că sunt împotriva intereselor.
Nu fac însă vreo incursiune. Aici caut doar să arăt că fără delimitarea interesului public nici o societate nu iese din crize.
Desigur, sunt neajunsuri deja în concepții clasice cu privire la interesul public. De pildă, Platon a promovat perspectiva întregului unei societăți, dar a făcut-o astfel încât individul își pierde realitatea de sine stătătoare. Adam Smith considera că din mulțimea intereselor personale, care sunt naturale, rezultă, sub o miraculoasă „mână invizibilă”, armonia. Numai că, azi, nu se observă o asemenea armonie. Milton Friedman a considerat că interesul public ar fi suma intereselor individuale. Putem admite, desigur, „paradoxul lui Arrow”, potrivit căruia nu există alegere rațională care să nu conțină ceva negeneralizabil, dar este realist să recunoaștem că fără asumarea interesului public nici o societate nu progresează.
Consecințe mai directe în viața de la noi au însă erorile de asumare a interesului public. Bunăoară, unii consideră că, în materie de interese, ar fi legitim tot ceea ce este legal. Eroare evidentă! Nu discutăm superficialitatea cu care se adoptă la noi și se schimbă legile. Este însă de subliniat că „interesul legitim” presupune reglementări ce trec examenul legitimării, asigurată prin anumite proceduri, care adesea rămân confuze. Ceva poate fi legal, dar fără legitimitate. În viața din țară este vorba de legi de mântuială care dezleagă litigii în interes particular, iar în viața internațională de luarea ca reper doar a unor acorduri și memorandumuri de circumstanță, în locul tratatelor care se bucură de legitimitate și reprezintă efectiv dreptul internațional.
Eronată este și confundarea interesului public cu orice are impact asupra vieții cetățenilor. Această concepere reduce interesul public, în cel mai bun caz, la interesul comun al membrilor societății. Or, pot exista măsuri în interes comun – cum ar fi, de pildă, justificata mărire a pensiilor din 2024, conform contribuției în timp a angajatului, care, însă, întrucât păstrează privilegieri, nu servesc până la capăt interesul public.
Unii confundă ceea ce este de interes public cu ceea ce debitează reprezentații de instituții. Desigur că deținătorii de roluri publice sunt obligați să ofere informații cetățenilor. În România, însă, este o altă situație fără seamăn în lumea civilizată: președintele nu dă seama nici de ceea ce angajează, nici de banii publici cheltuiți – toate fiind trecute, ca la nimeni, la „secrete de stat”. Exigența de a da informații publice este justificată, numai că ea este convertită pe nesimțite în pretenția că ceea ce fac sau nu instituțiile ar satisface interesul public.
În mod frecvent, caracterul de interes public al unei valori este trădat. Să luăm libertatea cuvântului. Aceasta este, desigur, valoare de interes public, dar felul în care este ea promovată azi – cu filtrarea opiniilor, falsificarea datelor și blocarea celui care vorbește – o anihilează. Tocmai împotriva unei asemenea situații, John Stuart Mill scria că „nu putem fi niciodată siguri că opinia pe care ne străduim să o înăbușim este greșită; iar dacă am fi siguri că este greșită, înăbușirea ei ar fi tot un rău.” Nu întâmplător, în tot mai multe țări europene se ridică obiecția că știrile din media sunt formatate de servicii, încât cititorul nu mai are acces la realitate. Până și unii „specialiști” nu au de a face cu realitatea – ei se mulțumesc să o măsluiască.
Uneori se susține că interesul public trebuie să țină seama și de interesul personal și se dă ca exemplu dreptul penal. Desigur că sunt specificări ale interesului public, dar nu se pot face orice circumstanțieri fără a-l afecta. În dreptul penal, legea a prevăzut, într-adevăr, „interesul public aparte” – constând în aceea că în aplicarea acestui drept se are în vedere nu numai generalitatea penalizării, ci și nevoia de a descuraja alte fapte, aidoma celor incriminate. Dar interesul public, înțeles până la capăt, nu are de a face cu satisfacerea de interese particulare ale cuiva, fără riscul desfigurării.
Delimitarea interesului public nefiind ușoară, unii consideră că fiecare dintre cei care intră în atingere cu interesul public ar fi cazul să spună ce înțeleg prin acesta. Este normal, de exemplu, ca un program care pretinde că servește „interesul public”, să conțină accepțiunea termenului. Măcar pentru a preciza ce anume se intenționează. Nu este nimic rău în această pretenție, sub condiția ca ea să nu relativizeze interesul public.
Cum putem caracteriza interesul public? Limbile europene de referință l-au echivalat în mod profund cu „binele comun (common good, Gemeinwohl, bien commun, bene comune)”. Interesul public este interesul la bunul mers al societății în care trăiești, plecând de la premisa simplă că ție însuți poate să-ți meargă așa cum dorești, dar în absența binelui ansamblului nu este nimic consistent și durabil. Este interesul ce te face să-ți pui întrebarea: cum și cât folosește acțiunea respectivă comunității din care fac parte?
Poate că nu este un exemplu mai intuitiv la această înțelegere a interesului public decât un fapt prin care din nefericire România de azi se distinge. Trec peste împrejurarea că multe investiții venite din exterior se fac în țara noastră cu sprijin financiar guvernamental. Trec și peste negocierile păguboase duse de „diplomații” țării – ele fiind tot mai sesizabile. Mă opresc doar asupra încheierii lanțului financiar: seara, profiturile firmelor pleacă din țară. Pleacă din țară și altele. Ca în nici o altă țară, unii români își duc repede afară resursele, nu cumva să aibă atingere cu țara în care le-au produs.
Or, nicio țară nu se poate dezvolta cu asemenea mecanisme, puse în mișcare în cele din urmă de reprezentanți ai statului român, care ignoră evident interesul public al țării. Nicio țară nu operează cu aranjamente atât de oneroase.
Interesul public este altceva decât interesul general – care presupune doar că un bun anumit este în interesul fiecăruia. Dar drepturile omului sunt în interes public nu pentru că fiecare om se bucură de drepturi – ceea ce este esențial, firește, ci fiindcă este în interesul societății să fructifice participarea fiecărui om la viața ei.
Interesul public este mai mult decât suma intereselor membrilor societății. El include componente morale și civice și are ca premisă cetățenia. El poate fi decantat prin procedeele democrației – dacă cetățenia și democrația sunt luate la propriu. Or, tratarea funcțiilor deținute în stat ca „proprietăți”, care începe în zilele noastre iarăși de la vârful administrativ al țării, promovarea pe canalul „desemnărilor personale” a pilelor și nepregătiților – pentru toate România plătind astăzi din greu – sunt din capul locului contrare interesului public.
Interesul public nu scutește de examinări. De pildă, acțiunea statului pentru atingerea unor obiective este prezentată adesea ca fiind de „interes general”. Numai că uneori nici măcar generalitatea satisfacerii intereselor nu se asigură. Alt exemplu, acțiunea procurorului și a magistratului ar trebui, conform menirii, să întruchipeze interesul public. Dar din acest concept nu se poate nicidecum deriva realitatea. În definitiv, câți procurori și magistrați acționează în interes public?
„Nu discut hotărârile justiției”, spun unii, temători, probabil. Desigur, poți să nu discuți hotărârile justiției dacă nu vrei să ți se știe părerea, dar afirmația este lașă și stupidă. Mai ales când vezi cum funcționează justiția. Chiar pe cazul recent, de ridicol fără seamăn, al Curții Constituționale, care nu știe ce are de făcut, încurcă petiții cu rezoluții și iese din terenul justiției, se poate spune invers: sunt hotărâri ale justiției ce se cer discutate, căci sunt contrare interesului public!
Și acțiunea profesorului universitar de oriunde este în interes public, sub asumpția că el stăpânește domeniul și își valorifică în interes larg competența. Ce te faci însă cu mulțimea de „prof. dr.” din România de azi, care, profesional, sunt la nivelul unor lectori de odinioară? Ce te faci cu titlurile academice pompoase, dar fără acoperire?
Deciziile care afectează viața cetățenilor țin de interesul public. Ce ține de viața personală nu ar trebui, însă, atins. Altfel, în loc să se examineze dacă prestația publică a decidentului este pe măsura funcției și să se ia în seamă consecințele pentru interesul public, ca, de pildă, recuperarea pagubelor după infracțiuni, se intră în viața personală. Mai nou se aruncă în dezbatere cât a câștigat cineva la nuntă sau cu cine a schimbat saluturi!
Nu stărui aici asupra interesului național (am făcut-o în cartea Identitatea națională și modernitatea, 2018). Aș sublinia doar că interesul național este interesul public dublat de conștiința unor particularități ce merită apărate în competițiile timpului. Ceea ce este în interes public, este îndeobște în interes național.
Evident, multe acțiuni publice nu sunt în interes public și nici național. De exemplu, felul mai nou în care se fac alegerile în România, cu candidați selectați fără competiții, cu prefabricarea de rezultate prin comasări și cu îngreunarea înscrierii în cursă. Evident că alegerile sunt rău înțelese dacă sunt reduse la a depune în cabina de vot buletine pe care s-a încercuit ceva și nu au cum rezolva mare lucru.
Prea multe legi existente azi în România favorizează încălecarea lor de către interesele private ale unora sau ale unor grupuri care se dau drept public. Or, așa cum am mai arătat (vezi Karen Panyan, Ieșirea din crize. Altfel de convorbiri cu Andrei Marga, 2023) nici România nu se poate pune în mișcare fără a lămuri interesul public, într-o lege (poate un fel de „metalege”, ce poate fi cadrul pentru alte legi), după care să se curețe legislația de confuzii, abuzuri și amatorisme.
Dacă se vrea reconstrucția, vor fi necesare și legi de sprijin, în aceeași optică. De pildă, o lege a abordării bunurilor naționale, care să pună capăt jafului și să restaureze controlul statului asupra resurselor în condițiile democrației. Aceasta nu este nici etatizare, nici socializare a proprietății, nici izolare de piața internațională, ci o acțiune firească, ce se practică în democrațiile avansate de azi. Apoi, o lege a meritocrației și a concursurilor curate, în care să conteze pregătirea și meritul – democrația fără meritocrație fiind sortită eșecului. Și o lege a valorificării în interesul public a calităților țării de parte a Uniunii Europene și a Alianței Nord-Atlantice. În acest moment, datorită nepriceperii autorităților, România nu are capacitatea de a-și valorifica poziția și încasează pierderi.
După decepțiile ultimelor decenii, mulți concetățeni sunt sceptici, dar pun întrebarea: „Da, de acord, dar cu cine?”. Se poate răspunde punând câteva întrebări. Câți cetățeni ai României au votat actuala președinție și guvernările ei? Dacă privim scrupulos, au fost în jur de 35% dintre cetățeni, fie și după măsluiri și numărarea voturilor la STS. Cetățenii, în majoritate, aspiră, se poate spune, la altceva. Câți parlamentari au fost consultați la redactarea de legi, la adoptarea de împrumuturi externe, coduri fiscale, angajamente de război? Câți specialiști reali au participat la elaborarea de proiecte naționale? Se poate stabili.
Peste toate, rămâne o chemare simplă adresată fiecăruia dintre cetățenii țării: să privim maimuța prin prisma omului! Nu invers, cum procedează eronata înțelegere a democrației, întreținută de persoane nimerite la decizii în România de azi”, scrie Andrei Marga.
