„Memento mori – să-ți amintești că vei muri – este o înțelepciune străveche, din care unii deduc lipsa de sens a vieții. Se poate adăuga însă că între fiecare clipă și propria moarte este viața, căreia i se poate imprima un sens sau altul. Cum atestă istoria, această viață este expusă continuu riscurilor. În cazul extrem, ea poate fi curmată – de pildă, printr-un asasinat, accident, război, boală și multe altele. Sau poate fi compromisă de decidenți precari și abuzivi, din instituții și societate, de regimuri înapoiate și dictaturi. Viața însă poate fi dusă înainte. Dar și aici se despart alte căi. Ea poate să se realizeze pe sine, ca viață în libertate, responsabilitate, demnitate, proiecte, într-un cuvânt, ca „viață împlinită”. Dar poate fi și falsificată, din multe direcții”, scrie, in cotianulhd.ro, profesorul Andrei Marga.
„Unele falsificări au cauze în limitări de libertăți. Nedreptățile, oprimarea, privarea de libertate, sărăcia, lipsa medicamentelor, arestare abuzivă, condamnare absurdă și altele deturnează vieți.
Alte falsificări au cauze în excese, impostură, confuzii: parvenire cu orice chip, ambiții fără capacități, ajungerea la poziții pentru care insul nu are pregătire, fraude, subminarea altuia spre a-i lua locul, abuzuri instituționale, ideologii de provincie. Câți nu jubilează că au ajuns șefi peste alții, fără a avea vreo capacitate? Câți nu își închipuie că sensul înseamnă titluri și funcții peste nivelul lor? Câți nu iau confuzia valorilor, din comunitatea lor, ca ierarhie de merit, iar descurcarea ca împlinire?
Intuitiv, oamenii fac la tot pasul delimitarea între „viața falsă” și „viața reușită”. Nu o fac totdeauna după criterii elaborate, dar până și în comentarii cotidiene delimitarea funcționează.
Admițând că protejarea vieții este mai mare în zilele noastre, cu legi și mijloace în acest scop, încât curmarea arbitrară de vieți s-a redus, rămâne problema falsificării vieții. Admițând că falsificarea vieții prin limitări de posibilități este oarecum sub control, problema precisă rămâne falsificarea vieții de către subiectul însuși.
Încurajați de progresele psihologiei, ca urmare a expansiunii cercetării subiectivității și a psihanalizei, dar și a cunoașterii despre cunoaștere, mulți autori profilează „tipurile de personalitate” pentru a explica nu numai comportamente individuale, ci și fenomene sociale. Procedeul suscită, desigur, rezerve. Fenomenele sociale nu se lasă explicate doar psihologic. Bunăoară, nu poți explica astfel specificul popoarelor, sistemele sociale, luptele partidelor, revoluțiile și reformele. Comunitățile sunt mai mult decât suma indivizilor.
Astăzi, însă, mai plauzibil decât odinioară, se captează „structurile de personalitate”. Cu o cultură vastă, psihologică, dar și anatomo-fiziologică, economică, juridică, sociologică și filosofică, renumitul psihiatru Hans-Joachim Maaz și-a asumat că „tipurile de personalitate” condiționează comportamentele și că un anumit narcisism ține de „sinele (Selbst)” persoanei. În volumul Die narzisstische Gesellschaft. Ein Psychogramm (C. H. Beck, München, 2012) el a explorat faptul că nu există persoană fără raportare la sine și nu există societate performantă fără personalizarea indivizilor.
Raportarea la sine devine însă chestionabilă, argumentează renumitul psihiatru, atunci când intră în coliziune cu condițiile unei societăți care leagă personalizarea și respectarea de reguli generale. Azi s-ar petrece tocmai o asemenea coliziune, din care rezultă o „societate narcisistică” (detaliat în Andrei Marga, Societatea nesigură, Niculescu, București, 2016), cu care oameni au de luptat astăzi.
Hans-Joachim Maaz distinge un „sine adevărat (wahres Selbst)”, în care „omul trăiește în relația continuă cu lumea înconjurătoare”, de care „se lasă influențat, dar nu determinat, și asupra căreia exercită influență, fără iluzia că o poate crea”, și un „sine fals (falsches Selbst)”, în care „omul este de fapt trăit de împrejurări, destrămat de așteptări diferite, chinuit de sentimentul de a nu fi niciodată destul de bun” (p. 12). Corespunzător, el distinge un „narcisism sănătos” și un „narcisism patologic”, marcat de „boli sufletești”. „Omul narcisic normal este la sine și pendulează între retragerea și afirmarea propriilor trebuințe, pe care înțelege să le satisfacă, să le modifice sau să le amâne adecvat; dimpotrivă, omul deranjat narcisic rămâne în continuă neliniște, tensiune și nemulțumire, fiind pus în mișcare de dorința de împlinire efectivă, care este deja de multă vreme pierdută definitiv” (p. 21). Societățile actuale ar multiplica necontenit „narcisismul patologic”.
Incapabil de empatie (p. 27), „narcisiacul patologic” ia orice din afara sa ca „obiect”, inclusiv pe cei apropiați (p. 163). Deoarece nu este mulțumit cu ceea ce este, acesta „face totul pentru a obține confirmarea de care are nevoie pentru viața sa: străduință, silință, perfecționism, randament, prestigiu, manipulări, sugestii, cadouri, mituiri, promisiuni, participări, conducere – totul dintr-o nevoie: <să fie iubit> pentru aceasta” (p. 28). Destabilizat, acest narcisiac încearcă să se confirme.
Potrivit lui Hans-Joachim Maaz, „narcisismul patologic” se întruchipează în două feluri de indivizi. Acestea sunt „Sinele mare (Grossenselbst)”, caracterizat de „iubire de sine cu supramăsură”, și „Micul mare (Grossenklein)”, care se distinge prin abandonarea propriei vieți de fapt în mâinile altora. „Sinele mare se dezvoltă spre vampir, Micul mare spre lingușitor” (p. 28). Narcisiacul de felul „Sinele mare” poate fi mic de statură, dar crede că este „mare” prin ceea ce promite. El caută să le inducă celorlalți recunoașterea sa (p. 34) prin mijloace de fapt monologice. Narcisiacul de tipul „Micul mare” abordează lucrurile masochistic și este plin de reclamații, rugăminți, văicăreli, suspine (p. 37). In extremis, el perorează despre „propria învinovățire (Selbstbeschuldung)”, eventual despre vinovăția tuturor.
„Sinele mare” este, de obicei, mai în atenție. Deși adesea de statură mică și de anvergură mediocră, el ajunge, prin mecanisme obscure, să ocupe funcții în state. Insul proclamă „pericole” și își dă misiuni de a apăra ceva ce nu înțelege, împiedicând viața în democrație, bunăstare și performanțe a celorlalți. Dar atenție merită și „micul mare”, care se gudură spre a deveni util în compromisurile tipice orei.
Astfel, în societățile de astăzi se dezvoltă, ne spune Hans-Joachim Maaz, o „structură destructivă” în mentalități și în relații, care ar trebui să alarmeze. „Tragicul și periculozitatea atitudinii destructive, contra altora și contra propriei persoane, constă în aceea că ceea ce se petrece este socotit <normal> și <corect> căci <toți> fac astfel”(p. 49). Apoi totul, mai ales „atitudinile greșite și destrămarea realității”, este justificat cu considerente ce se cred „raționale”, impuse în fapt prin mass media și întreținute de educație.
În orice caz, istoricește s-a format o infrastructură a vieții psihice, care s-a sedimentat ca a doua natură a oamenilor. Ea ține de „inconștient” și comandă manifestări. Se poate spune că „inconștientul determină existența” (p. 52) pe calea „motivelor ascunse ale acțiunii”, ce devin și mai eficace pe fondul schimbării naturii politicii, ce face ca mai important pentru indivizi să devină succesul imediat. „Urmările târzii ale deciziilor și viziunile îngrijite cu privire la viitor nu mai au a juca vreun rol” (p. 190). Succesul momentan trece ca dispensă de la competență și înțelepciune și, în fond, de la răspundere.
Mai nou, „lăcomia” este noua formă pe care o ia narcisismul în societate. „Lăcomia este stimulatorul narcisic pentru a veni la putere, în vederea dobândirii de avantaje, privilegii și mai ales de avantaje materiale, sau pentru a participa la succesele din avanscenă” (p. 191) „Lăcomia” este mecanismul reproducerii de societăți actuale.
Hans-Joachim Maaz folosește rezultatele cercetărilor de psihiatrie și cultura sa vastă pentru a lămuri situația democrației. Împrejurarea că slăbiciunile acesteia – majorități îndoielnice, pe de o parte, și apatia civică, de cealaltă (p.209-210) – trec drept normale, se cuvine interogată. Renumitul psihiatru consideră că în societățile moderne, în care politica ajunge să dirijeze evoluția, iar conducerea statelor are impact mai mare asupra vieții oamenilor, „am avea nevoie de o echipă de conducere liberă de problematica narcisistă /…/. Forțele de conducere care pot decide și acționa pe baza siguranței de sine stabile nu trebuie să-și servească continuu Ego-ul ; ele ar trebui să se asume ca personalități sociale, îndatorate fără nicio altă condiție întregului, binelui comun și, de asemenea, vecinului sărac și bolnav” (p. 67). Înlocuirea curajoasă a elitei politice și a atitudinilor ei este condiția ieșirii din „societatea narcisistă” și din crizele grave de azi.
Hans-Joachim Maaz a procedat la cercetarea mai îndeaproape a „vieții false”. Într-o carte, Das falsche Leben. Ursachen und Folgen unserer normopathischen Gesellschaft (C. H. Beck, München, 2017), el ia în seamă un fenomen ce nu poate trece neobservat de omul responsabil : daunele, chiar criza, provocate democrației de înșiși cei care se jură că o apără. „Disoluția structurilor democratice începe atunci când orice protest substanțial se încearcă a fi descalificat moralizator cu un lanț de lozinci (Schlagwortkeule) precum <populist>, <extremă dreaptă> sau <sexist> spre a fi redus la tăcere. Democrația trăiește din opoziție ! Opoziția trebuie cultivată, protejată și promovată, altfel moare chiar democrația. Protestul este <sarea> necesară pentru ca viața noastră să aibă gust. A da atenție opoziției și a o respecta este cea mai importantă datorie a puterii politice pentru a avea o oglindă și un regulativ pentru deciziile necesare” (p. 132).
Firește, se pun multe întrebări. Ce ar spune un psihiatru de anvergură văzând îngroșat în zilele noastre fenomenul descalificării opoziției prin primitiva acuzare de „antieuropenism” ? Sau observând pretenția fără acoperire de „proeuropean” și „prooccidental” la inși pe cât de săraci în cunoștințe, pe atât de abuzivi ?
În Das falsche Leben. Ursachen und Folgen unserer normopathischen Gesellschaft, Hans-Joachim Maaz duce mai departe analiza „societății narcisiste” monografiind „viața falsă” pe trei paliere : al psihologiei copilului, al cercetărilor neurologice și al relațiilor din societate. Teza sa se lasă rezumată astfel : „Viața falsă este urmarea relațiilor deranjate – de la începutul vieții. Calitatea relației timpurii își lasă amprenta asupra personalității și decide asupra <autenticei> sau <falsei> vieți. Dezvoltările anormale și comportamentele anormale ca urmare a relațiilor sunt greu sesizabile atunci când o majoritate a oamenilor este atinsă de ele. În acest fel, deranjamente, anormalitate și destructivitate pot să pară drept normale, corecte și necesare, așa cum așa ceva a trebuit să acceptăm în național-socialism și socialism, iar, astăzi, trebuie să observăm ca pericol al unei dezvoltări anormale amenințătoare într-o societate narcisică” (p. 16-17). Aceste aspecte sunt abordate de psihiatru sub aspectul vieții interioare, al efectelor comportamentale și în spațiul manifestărilor de personalitate.
Nu intrăm în amănuntele acestor analize, nici asupra ieșirii din „viața falsă” spre configurarea „vieții autentice”. Hans-Joachim Maaz corectează teza lui Theodor W. Adorno (Minima Moralia, 1951), potrivit căreia nu poate fi viață adevărată într-o situație dominată de „viața falsă”. El consideră că „relațiile normale” ale individului cu ceilalți poate să-i amelioreze viața, încât ideea „închiderii” complete a societății nu rezistă. Întreaga problemă el o plasează în „sinele (Selbst)” oamenilor. Teza lui Hans-Joachim Maaz este că „în percepția de sine și împărtășirea de sine sunt puse cele mai importante baze pentru o cultură a relațiilor” (p. 119). Formularea „tot ceea ce este orientat spre exterior – adică, bani, posesie, putere, renume – este adecvat să ducă la <viață falsă>. Dimpotrivă, tot ce este orientat spre percepție lăuntrică, rezonanță și autenticitate oferă șanse pentru clipe de <viață adevărată>” (p. 126) îi rezumă, într-un alt fel, concepția.
Hans-Joachim Maaz vorbește de maladiile diverse ale „falsului sine” și ale „vieții false”. El delimitează și descrie amănunțit „sinele amenințat” ; „sinele chinuit” ; „sinele neiubit” ; „sinele dependent” ; „sinele frânat” ; „sinele neglijat” ; „sinele suprasolicitat”. Aceste maladii se prelungesc în manifestări exterioare, din societate. De pildă, „sinele amenințat” recurge la imaginarea unui dușman, față de care nutrește ură, „sinele neiubit” se consideră nedreptățit și atribuie altora vinovăția, „sinele dependent” are nevoie de „șef” și de încadrarea în grupuri cu „șefi” energici, „sinele frânat” ascunde, sub masca moderației, o deplină agresivitate și așteaptă ocazia să o etaleze, „sinele neglijat” vădește resentimente față de cei care sunt performanți, „sinele supralicitat” se vede pe sine plin de merite, ce rămân inexistente, în comunitate. Toate aceste versiuni ale „vieții false” au potențial de agresivitate în societate (p. 135), pe care societatea îl ia adesea ca normal.
Această „normalitate” este, însă, la propriu, patologică, iar actuala criză din societățile europene ia chipul unei „normopatii”. Prin „normopatie”, Hans-Joachim Maaz are în vedere „adaptarea la opiniile și pozițiile majorității nu întrucât acestea sunt adevărate sau ar asigura cele mai bune posibilități pentru viață, ci deoarece viața falsă poate fi astfel cel mai bine ascunsă și tăgăduită. Ceea ce toți gândesc și fac nu poate fi în nici un caz fals și este sigur cea mai bună orientare” (p. 131) – este luat ca adevăr de neclintit. Teza cărții Das falsche Leben. Ursachen und Folgen unserer normopathischen Gesellschaft bate departe și privește cele mai dezvoltate societăți europene: „Viața noastră <paradisiacă> este o culisă a normopatiei, susținută în esență de nevoile compensatoare de înlocuire și valori ale unui sine fals. Ne aflăm în fața alegerii să trebuiască să apărăm tot mai crâncen succesele umflate ale vieții noastre false, care în nebunia narcisistică nu-i ia în considerare pe cei dezavantajați și mediul înconjurător, sau să aflăm forme de viață global mai naturale (mai autentice, mai drepte)” (p. 146-147).
Teza are, desigur, justificare contextuală. Nu vedem azi oameni luându-se după ceea ce cred mulți, în urma mediatizării manipulate și a carențelor educației? De pildă, că cineva este „vinovat”, pentru că a avut opinia sa, iar un complet de „judecători” fără cultură juridică l-a condamnat măsluind probe, ca să-l reducă la tăcere. Sau că cineva vrea să ocupe neapărat Europa! Sau că cineva reprezintă în ce face tot continentul! Ori că cine critică stări de lucruri ar fi automat „anti”!
Pentru ca normopatia să fie captată, eu nu aș acuza, însă, aspirația la bani, posesie, putere, renume, care țin, inevitabil, de viața în libertate. Dar aș face caz din impostură și inadecvare a decidenților, ca sursă de falsificare a vieții – mai ales când o democrație a divorțat de meritocrație și se prăbușește în ceea ce Carlo M. Cipolla numea „stupiditate”. De aceea, în prelungirea monografiei lui Hans-Joachim Maaz, ar mai trebui indicați agenții falsificării și avocații „vieții false”, care sunt de fapt contextuali, reperabili. Mai ales că însuși renumitul psihiatru nu ezită să vorbească de rezolvarea crizelor actuale”, spune Marga.
