„De-a lungul secolului XX, regimurile autoritare au recurs constant la un simbol simplu, dar extrem de eficient: lumina. Fie că era vorba despre electricitate, soare sau fascicule spectaculoase proiectate pe cer, „aprinderea luminii” a devenit o metaforă centrală pentru ideea de progres, ordine și salvare – toate atribuite, desigur, puterii politice. Cu atît mai ciudată este propaganda de dată recentă a useriștilor și a premierului Ilie Bolojan care pune mare accent pe aprinderea luminii, trimițînd cu gîndul la fascism, nazism, comunism concomitent. Sunt informații chiar că apropiați ai premierului au înregistrat la OSIM marca ”România Luminată” care ar putea fi numele unui viitor partid bolojenist”, scrie, pe inpolitics.ro, jurnalistul Bogdan Tiberiu Iacob.
„Lumina reprezintă, bunăoară, unul dintre cele mai studiate elemente de propaganda vizuală din perioada fascismului italian. Mussolini a transformat lumina dintr-o utilitate publică într-un instrument de cult al personalității. „Lumina care nu se stinge niciodată”, spre exemplu. În biroul său din Palazzo Venezia, Mussolini lăsa lumina aprinsă în biroul său toată noaptea, chiar și atunci cnd nu era acolo. Mesajul: „Il Duce” veghează neîncetat asupra Italiei. În timp ce poporul doarme, liderul lucrează pentru binele națiunii. Se crea imaginea unui supraom, care nu are nevoie de odihnă și a cărui singură pasiune este datoria față de stat.
La fel și Palazzo della Civiltà Italiana, unde arhitectura impusă de fasciști a fost folosită pentru a amplifica acest efect. Clădirile fasciste erau proiectate cu spații largi și fațade monumentale care, pe timp de noapte, erau iluminate strategic pentru a părea impunătoare. Cel mai radical exemplu a fost Palazzo Braschi în 1934, unde un imens chip stilizat al lui Mussolini realizat dintr-o sculptură modernă era montat pe fațadă și puternic iluminat, dominînd vizual întreaga zonă.
În anii ’20 și ’30, electricitatea era încă un simbol al viitorului și al progresului. Mussolini s-a folosit de inaugurarea centralelor electrice sau de extinderea rețelei de iluminat public ca de un triumf personal. Aprinderea luminilor într-un sat sau oraș nou (cum au fost cele din zonele mlaștinilor Pontine) era un eveniment de o teatralitate extremă, prezentat în jurnalele cinematografice ca un miracol săvîrșit de fascism.
În discursurile sale din piețe, Mussolini folosea adesea reflectoare de mare putere care îl izolau pe el, lăsînd mulțimea într-un semi-întuneric. Această tehnică (împrumutată ulterior și de alți dictatori) crea o barieră psihologică între liderul „iluminat” și masele care trebuiau să îl urmeze.
De ce a funcționat?
Propaganda fascistă s-a bazat enorm pe estetică. Într-o epocă în care televiziunea nu exista, controlul asupra a ceea ce vedea cetățeanul pe stradă era total. Lumina lăsată aprinsă la fereastra biroului din Palazzo Venezia a devenit un mit urban, transformîndu-l pe Mussolini dintr-un simplu politician într-o figură mesianică, mereu prezentă în viața cetățenilor.
Idem în Uniunea Sovietică, unde propaganda a transformat electrificarea într-un adevărat mit fondator. Sub influența ideilor promovate de Vladimir Lenin, afișele epocii prezentau sate cufundate în întuneric, brusc transformate de apariția rețelelor electrice. Stîlpii de curent și becurile aprinse deveneau simboluri ale victoriei socialismului asupra „înapoierii”, iar lumina nu mai era doar un fenomen fizic, ci dovada vizibilă a unui viitor promis.
În China lui Mao Zedong, aceeași idee a fost reinterpretată într-o cheie aproape mistică. Afișele de propagandă prezentau raze de lumină emanînd din figura liderului sau din celebra „carte roșie”, luminînd chipurile țăranilor și transformînd peisaje întunecate în scene idilice. Lumina devenea astfel sinonimă cu conștiința revoluționară, o forță capabilă să schimbe nu doar societatea, ci și oamenii înșiși. Propaganda vorbea despre „luminarea maselor” prin ideologia comunistă.
Germania nazistă a folosit un alt tip de simbolism, mai puțin legat de tehnologie și mai mult de spectacol. Sub conducerea lui Adolf Hitler, lumina era orchestrată în adevărate demonstrații de forță colectivă. Paradele nocturne cu torțe și impresionantele jocuri de reflectoare concepute de arhitectul Albert Speer creau așa-numitele „catedrale de lumină”, menite să inducă un sentiment de ordine, unitate și inevitabilitate a regimului. Filmul nazist Triumph des Willens rămîne una dintre cele mai clare expresii ale acestei estetici.
Sub Francisco Franco, în Spania propaganda vorbea despre „lumina ordinii” după „întunericul” războiului civil, iar religia era combinată cu ideea de lumină ca salvare morală și națională.
În Coreea de Nord, simbolul a fost dus și mai departe. Liderii regimului, începînd cu Kim Il Sung, sunt prezentați ca surse directe de lumină și viață, adesea asociați cu imaginea soarelui. Propaganda oficială construiește un contrast puternic între „lumina” adusă de conducător și „întunericul” lumii exterioare, consolidînd ideea dependenței totale a societății de lider. La Phenian poate fi pană de curent – și se întîmplă des – dar lumina portretelor gigant ale Marelui Conducător rămîn merue luminate. Întunericul este asociat cu lumea externă sau trecutul pre-revoluționar.
Dincolo de diferențele ideologice și culturale, toate aceste exemple împărtășesc un mecanism comun. Lumina este prezentată ca venind „de sus”, de la lider sau de la stat, în timp ce populația apare ca beneficiar pasiv. În opoziție, întunericul este asociat cu trecutul, haosul sau dușmanii regimului. Această dihotomie simplă — lumină versus întuneric — a permis regimurilor autoritare să transmită mesaje complexe într-o formă ușor de înțeles și de interiorizat.
Astfel, „aprinderea luminii” nu a fost în dictaturi doar un detaliu de decor în propaganda politică, ci un instrument central prin care puterea și-a construit legitimitatea și a modelat percepțiile colective.
Cu atît mai ciudată, cum spuneam, e noua campanie a useriștilor și a lui Bolojan, demarată de celebra afirmație ”Cînd am deschis cămara statului, am găsit niște șobolani care rod proviziile și am pus lumina pe ei”. Mai ales că respectiva campanie s-a împletit cu cea a prezentării oamenilor PSD drept șobolani, după modelul ”evreilor-șobolani” zugrăviți propagandistic de regimul lui Hitler.
Un joc de imagine extrem de riscant, am spune, gîndindu-ne că fostul candidat Călin Georgescu e judecat și riscă închisoare doar pentru că ar fi citat din Corneliu Zelea Codreanu”, scrie BTI.
