Atac furibund la adresa senatorului AUR Sorin Lavric pentru că a avut „îndrăzneala” să-l omagieze pe unul dintre supravieţuitorii „Fenomenului Piteşti”, cumplitul experiment de exterminare a dizidenţilor anticomunişti în închisorile bolşevice din România

Senatorul AUR Sorin Lavric a fost „pus la zid” de presa neo-marxistă pentru că a avut „tupeul” şi „îndrăzneala” să-l omagieze pe Constantin „Tache” Rodas, unul dintre miile de deţinuţi politici care au trecut prin temniţele comuniste în anii negri ai istoriei româneşti de după 1945, supus unor torturi inimaginabile în aşa-zisul „Fenomen Piteşti”, locul unde prin bătaie permanentă, înfometare, schingiuire, umilire toţi opozanţii regimului bolşevic trebuiau să-şi declare „iubirea neţărmuită” faţă de „dezideratele măreţe” ale partidului comunist.

Iată ce scrie g4media.ro:

„Senatorul AUR Sorin Lavric l-a omagiat pe Tache Rodas, lider al unei grupări legionare și deținut politic, în cadrul unei declarații politice din Parlamentul României, de pe 13 septembrie, după cum rezultă din intervenția senatorului publicată pe Youtube. Declarația a fost făcută la două săptămâni de la întâlnirea liderului George Simion cu ambasadorul Israelului în România. Atunci, într-un comunicat de presă, George Simion a condamnat antisemitismul și a recunoscut responsabilitatea României în privința Holocaustului.

Întrebat dacă partidul s-a răzgândit în privința poziționării cu privire la evrei, Sorin Lavric a explicat că l-a omagiat pe liderul unei unități din Ploiești a Frățiilor de Cruce, datorită substanței sale omenești, nu a apartenenței politice.

”Pe toți deținuții politici evocați în Senat nu i-am elogiat grație apartenenței politice, ci pentru faptele lor. L-am cunoscut în carne și oase, este un simbol de abnegație națională. Nimeni nu neagă Holocaustul, nimeni nu-l contestă. Nu a existat nicio legătură între Tache Rodas și Holocaust. Legionarii nu au săvârșit Holocaustul. Acești oameni sunt nedreptățiți, nu ne gândim la stofă, la rangul intelectual. Eu l-am omagiat pentru substanța lui omenească”, a declarat Sorin Lavric pentru G4Media.

În declarația sa politică, Sorin Lavric nu a folosit termenul legionar, ci a menționat doar de apartenența lui Tache Rodas la mișcarea naționalist-creștină. Totuși, biografia lui Tache Rodas arată că, în 1942, a devenit liderul unei unități a Frățiilor de Cruce, organizație de tineret a mișcării legionare (Garda de Fier), înființată de Corneliu Zelea Codreanu.

”Legionarismul este un episod încheiat în istoria României și nu ne propune să înviem legionarismul, ci să apărăm latura naționalist-creștină”, a adăugat Sorin Lavric.

Cu doar două săptămâni în urmă, pe 28 august, liderul AUR George Simion se întâlnea cu ambasadorul Israelului la București, Reuven Azar. Un comunicat de presă AUR transmis după întâlnire, menționa că ”domnul Simion a condamnat ferm antisemitismul, a declarat că Partidul AUR are toleranță zero față de acesta și a precizat că legislația penală românească pedepsește aspru orice manifestare de susținere și admirație pentru criminalii de război sau pentru membrii Gărzii de Fier care au participat la Holocaust, inclusiv pentru Ion Antonescu”.

Întrebat de G4Media dacă gestul senatorului AUR nu-i pune la îndoială recentele declarații prin care a condamnat ferm antisemitismul, George Simion a declarat:

”Nu știam despre aceasta evocare. Am cercetat pe internet cine este acest domn Rodas evocat de senatorul Sorin Lavric de la tribuna Senatului. Am găsit pe Wikipedia următoarele:

Rodas a fost arestat prima dată pentru apartenență la Frățiile de Cruce în 1942, când era elev la Liceul Comercial „Spiru Haret” din Ploiești. Condamnat la cincisprezece ani de muncă silnică, a fost eliberat în aprilie 1944 prin decret și rearestat după doar patru luni. Plimbat prin mai multe închisori, a reușit să evadeze din lagărul de la Slobozia în septembrie 1945 și a fost reîncarcerat abia pe 17 mai 1948.

Anchetat mai bine de un an, a fost condamnat de Tribunalul Militar Brașov la cinci ani de închisoare corecțională și a fost închis la Ploiești, Târgșor, Poarta Albă, Peninsula, Pitești, Gherla. Fiind elev, a fost trimis la Târgșor, unde a fost considerat periculos de autorități, motiv pentru care a fost izolat într-o cameră alături de alte vârfuri. La sfârșitul lunii octombrie a fost transferat la Canal, dar nu a stat aici decât până pe 9 februarie 1951. La Pitești a fost torturat începând cu 25 martie într-un lot alături de alți elevi sosiți în cursul anului 1951 în închisoare și câțiva studenți. Comitetul de agresori era condus de Eugen Țurcanu, Constantin Juberian și Tudor Stănescu. A fost strâns de gât, sugrumat, lovit cu capul de paturi și cu frânghia udă la cap. Țurcanu se înfuria pe cei care rezistau bătăilor și l-a întrebat pe Mihai Buracu de ce nu vor să își facă demascarea: „Dacă Rodas Tache merge cu reeducarea, atunci merg și eu”. Rodas a fost iarăși bătut, dar s-a simțit întărit moral datorită răspunsului. A cunoscut și batjocurile din Săptămâna Mare, când au fost obligați să se dezbrace și să umble în cerc, în patru labe, lingând dosul celui dinainte, sub ciomegele și aplauzele agresorilor, ori să se „închine” unui organ genital confecționat din săpun.

Am mai găsit date pe siteul Memorialului Pitești și într-un reportaj făcut de Carmen Avram.

Nu am găsit vreo crimă comisă de Rodas și nici vreun act de participare la vreo acțiune antisemită sau în Holocaust. Am cerut istoricilor să caute și în arhive. În caz că există acest lucru, voi cere personal sancționarea dură a senatorului Lavric.”

Ziarul „Lumina” al Patriarhiei Române scria, în urmă cu 6 ani, despre „bădia” Tache Rodas, care-şi doarme somnul de veci la cimitirul mănăstirii „Înălţarea Sfintei Cruci” de la Aiud:

„Dacă aş povesti unui elev de liceu viaţa lui Tache Rodas, care între 17 şi 40 de ani a fost întemniţat la rând prin aproape toate penitenciarele ţării, ar crede că vorbesc despre un personaj himeric. Dar nu este aşa. Tache Rodas, astăzi, la cei 93 de ani ai săi este mărturia vie că România a trăit, odată cu venirea comunismului, o decapitare a elitei acestui neam. Crimele acelui regim nu trebuie uitate pentru ca ele să nu se mai repete niciodată nimănui.

Constantin „Tache” Rodas a fost arestat pentru prima dată în 1942, la doar 17 ani, fiind condamnat la 15 ani muncă silnică pentru activitate naţionalist-creştină. Eliberat în aprilie 1944, după doar patru luni a fost rearestat. A reușit să evadeze din lagărul de la Slobozia în 1945, dar a fost rearestat în 1948, și, după o lungă anchetă, a fost condamnat la cinci ani de închisoare corecțională. Mai întâi a fost trimis la Târgșor, închisoarea pentru elevi de lângă Ploiești, apoi transferat la Canal, coloniile Peninsula și Poarta Albă. La Târgșor a refuzat reeducarea și din acest motiv a fost izolat, fiind considerat un element periculos.

După câteva luni a fost transferat la penitenciarul Pitești și a ajuns inclusiv în Camera 4-spital, cea mai cunoscută cameră din penitenciarul piteștean, locul în care au fost torturați sute de studenți. Pe 25 martie, în seara de Buna Vestire, a intrat în chinul torturilor din „reeducare”. Pentru că a refuzat să-și facă demascarea, un tip de autodenunț și umilire publică, a fost bătut cumplit, inclusiv cu funia udă în cap.

Tache Rodas povestește că se întărea în timpul torturilor prin rugăciune continuă, mai ales la Maica Domnului, simțind un ajutor continuu de sus pe toată perioada detenției. În nenumăratele sale mărturii, cu ocazia interviurilor acordate, spune că exact în momentele în care simțea că se află la limita rezis­tenței și aproape de a ceda presiunilor „reeducării” din cauza torturilor interminabile, erau oprite bătăile și el trimis să-și reia poziția regulamentară pe pat. Această poziție regulamentară era una fixă pe tot parcursul zilei, de multe ori chinuitoare pentru deținuți pentru că orice mișcare era taxată cu bătaie. Deținutul trebuia să stea așezat pe pat sau pe prici (un pat de lemn), cu mâinile pe genunchi, nemișcat. Noaptea trebuia să doarmă pe spate, din nou fără să se miște, fiind pedepsit chiar pentru mișcările involuntare din timpul somnului. Așa-numita „poziție” devenea ea însăși un chin.

„De atâtea ori mi-am pus întrebarea: oare de ce Dumnezeu ne-a ajutat doar la câţiva să rezistăm până la capăt și să supraviețuim (că mulți au rezistat, dar au murit în torturi), iar altora, mult mai bravi decât noi, nu le-a ajutat?

Întrebarea e foarte veche și nimeni nu a putut da un răspuns mulțumitor. Planurile lui Dumnezeu sunt altele decât cele ale oamenilor și ele nu pot fi pătrunse.”

În Săptămâna Patimilor din anul 1951, Tache Rodas a fost obligat să ia parte la procesiunile blasfemiatoare ce se petreceau în Camera 4-spital. Deținuții trebuiau să desfășoare ritualuri scabroase, în care credința era batjocorită în cele mai josnice moduri. De altfel, zilele de sărbători religioase erau întotdeauna „prăznuite” cu torturi mai aspre sau cu astfel de blasfemii, tocmai pentru a-i umili pe deținuți și a le distruge ultima fărâmă de rezistență.

În mai 1951, deținuții au fost anunțați că obiectivul propus de partid a fost atins prin zdrobirea fizică și psihică a studenților.

„Într-o duminică, șeful comitetului de reeducare ne-a zis nouă celor care stăteam în «poziție» următoarele: Acum încetează statul în «poziție» și vom avea un moment de destindere. Vom face o șezătoare. Fiecare să se gândească la un cântec pe care îl va cânta… Încurajat și entuziasmat, îmi veni și mie poftă să cânt. Tocmai mie care nu aveam voce de cântat și care n-am cântat niciodată ceva de unul singur. Ridic două degete și cer încu­viințarea de la comitet să cânt. «Gata, Rodas. Poți să cânți.»

Ca tu să înțelegi că n-am uitat!» Aaa, vasăzică tu n-ai «uitat» și pe deasupra mergi pe-același «drum»?!! Pe el! Toți reeducații au sărit pe mine trăgându-mi o bătaie bună ca să uit totul.
Cam aceasta a fost ultima amintire de la camera 4 spital.

De câte ori îmi aduc aminte de această întâmplare, mă amuz din cale afară de bine şi râd cu toată pofta”.

Pe 15 august 1951 Tache Rodas a fost transferat la penitenciarul din Gherla, unde a atenționat câțiva deținuți să se ferească de studenții reeducați de la Pitești, care încercau să îi tragă de limbă. Pentru că punea astfel în pericol desfășurarea reeducării la Gherla, a fost bătut cumplit de către cei din comitetul de reeducare, aflați sub coordonarea lui Țurcanu și sub supravegherea Securității. Într-o stare deplorabilă, desfigurat, Tache Rodas a fost plimbat prin celulele penitenciarului ca avertisment pentru cei care s-ar gândi să trădeze secretul acțiunii violente.

După încheierea celor cinci ani de închisoare corecțională, Tache Rodas a primit alte 12 luni de internare administrativă, fiind considerat nereeducat. Securitatea a încercat să-l implice în „Procesul Țurcanu”, însă Tache Rodas a refuzat orice colaborare. Procesul presupunea mărturia deținuților în favoarea Securității, spre acuzarea deținuților ca făptuitori ai reeducării. Din acest motiv, a rămas închis încă o perioadă. A fost eliberat în 1956, dar rearestat în 1958. A trecut prin mai multe închisori, iar în 1962 a ajuns la penitenciarul Aiud, unde se desfășura reeducarea, de data aceasta ideologică, prin care se încerca compromiterea deținu­ților. A refuzat reeducarea, sfidându-l pe colonelul Crăciun, directorul închisorii Aiud, motiv pentru care a fost trimis la Zarcă, zona de izolare în condiții-limită.

Gheorghe Andreica, în volumul său despre închisoarea de la Târgșor, vorbește despre Tache Rodas ca singurul care a trecut prin patru reeducări și a ieșit cu sufletul curat: „Nu știu dacă au mai existat persoane trecând prin toate cele patru «reeducări», Târgșor, Pitești, Gherla și Aiud, să fi rezistat la toate încercările și să iasă cu fața curată. Rodas Tache a atins această perfor­manță”.