„Există un moment în viața oricărui partid în care răbdarea încetează să mai fie o virtute și începe să semene cu resemnarea. Pentru PSD, acel moment pare să se apropie cu pași repezi sau deja a venit. Desemnarea lui Luca Niculescu nu este doar o nouă așa-pretinsă încercare de a scoate România din criza politică. Este și al cincilea premier non-PSD desemnat de actualul președinte, după demisia lui Marcel Ciolacu, iar social-democrații au motive serioase să se întrebe cît mai pot înghiți fără să pară că au renunțat definitiv la propriul rol politic”, scrie jurnalistul Bogdan Tiberiu Iacob pe inpolitics.ro.
„PSD este partidul care a obținut în 2024 cele mai multe mandate în Parlament, iar Sorin Grindeanu spune acum, după noua nominalizare, că Nicușor Dan „sfidează matematica parlamentară”. Numai că, dacă matematica este sfidată de cinci ori într-un an și ceva și partidul care se află pe primul loc continuă să se așeze (doar) la colțul mesei pentru negocieri, există riscul ca electoratul stîngist să înceapă să se întrebe dacă PSD mai are vreo problemă reală cu sfidarea sau i-au fost rupți demult dinții?
Aici se află adevărata dilemă a social-democraților.
În ședința de azi a partidului, potrivit stenogramelor Observator News, Grindeanu a vorbit despre pericolul ca PSD să fie „luat prizonier” într-un guvern pe care nu îl conduce și al cărui premier ar putea pleca ulterior ambasador, în timp ce PSD ar rămîne să deconteze nota de plată. Gabriel Zetea, liderul PSD Maramureș, a avertizat că partidul nu se potrivește cu profilul unui asemenea guvern, Vasile Dîncu a spus că „primul nostru răspuns este nu”, iar Alfred Simonis a reclamat că asocierea cu Nicușor Dan începe să dăuneze politic PSD.
Cu alte cuvinte, social-democrații au înțeles problema, au văzut capcana, au descris-o și chiar i-au pus un nume. Mai rămîne doar să nu intre în ea. Pentru că una este să spui că ești dispus să discuți cu Luca Niculescu și alta este să accepți indirect, prin comportamentul tău politic, regula potrivit căreia președintele poate ignora sistematic partidul de pe primul loc, poate desemna succesiv premieri care nu provin din PSD – și cu profiluri foarte slabe, pe deasupra – fără minime șanse de majorități și, după fiecare eșec, poate veni cu o nouă variantă, iar PSD să revină cumințel la masa negocierilor. Parcă Einstein spunea că repetarea identică a experimentelor mizînd pe rezultate diferite e definiția nebuniei, dar aici întrebarea e cine e mai ”nebun”, cel care propune, ori cel care nu se opune?
Dacă PSD acceptă acest mecanism fără să pună o limită clară, există riscul să valideze exact comportamentul de care se plînge. Mesajul care ar ajunge la alegător ar fi simplu: Nicușor Dan poate decide, PNL poate negocia, USR poate pune condiții, UDMR poate aștepta să vadă încotro bate vîntul, iar PSD, deși este primul partid din Parlament, poate fi convocat, cumințel, la urmă/urnă pentru a asigura voturile și pentru a prelua o parte din nota de plată. Or, pentru un partid care a dominat politica României în ultimii 36 de ani, nu e tocmai o poziție de invidiat.
Mai ales că PSD are o problemă care depășește Cotroceniul. Are nevoie să își recupereze electoratul tradițional. Iar alegătorului PSD îi poți explica multe, dar este greu să-i explici de ce partidul său este bun pentru a plăti facturile unui guvern pe care nu a avut voie să îl conducă. Grindeanu spune acum că PSD nu va da „voturi în alb” și că vrea să afle dacă Luca Niculescu este dispus să se desprindă de politicile lui Bolojan și dacă programul său economic și social este compatibil cu cel al PSD.
Este o poziție pragmatică, dar tocmai aici apare întrebarea politică mai grea: cîtă flexibilitate mai poate avea PSD înainte ca ea să fie percepută drept slăbiciune crasă, dacă nu chiar impotență?
Pentru că, dacă PSD intră într-un guvern condus de un premier desemnat de Nicușor Dan, fără ca partidul să fi primit anterior posibilitatea reală de a da premierul, va fi foarte greu să explice peste cîteva luni (de iarnă) că președintele i-a ignorat voința, dar că s-a sacrificat, totuși, ”pentru patrie”. Alegătorul are uneori o memorie mai bună decît speră politicienii. Va reține mai ales imaginea finală: PSD s-a plîns, a înjurat, a rupt o perdea și a spart o vază la nervi, ca o nevastă înșelată, apoi a intrat la guvernare sau doar a dat voturile.
Iar dacă guvernul Niculescu va trebui să adopte măsuri nepopulare, să facă reduceri de cheltuieli, să gestioneze inflația, deficitul sau alte măsuri care vor lovi în diverse categorii sociale, PSD riscă să ajungă în situația absurdă de a nu conduce mașina, dar de a plăti benzina, RCA-ul, rovigneta, revizia și amenzile.
În schimb, o retragere clară în opoziție ar putea avea pentru PSD un avantaj pe care partidul pare să îl fi uitat în ultimii ani: posibilitatea de a spune nu. Nu unui om, nu unei alianțe, nu României europene sau direcției occidentale, ci unei guvernări pe care nu o controlează și ale cărei politici nu le poate asuma. Ar fi o poziție mult mai ușor de înțeles pentru nucleul dur al partidului. Dîncu vorbește deja despre un program de opoziție pînă în 2028 și despre revenirea la mesajele de stînga. Simonis spune că partidul nu ar trebui să se teamă nici de opoziție, nici de anticipate.
Iar aici apare un personaj care privește probabil toată povestea cu un zîmbet destul de larg: George Simion. AUR nu are nevoie să construiască o alternativă complicată. Are nevoie doar să spună că PSD se ceartă cu Nicușor Dan în fața camerelor și negociază cu el în spatele ușilor. Este o temă electorală aproape perfectă. ”V-au ignorat de patru ori, dar voi tot vreți ministere”. ”Spuneți că sunteți în opoziție, dar negociați guvernarea”. ”Vă plîngeți că președintele nu respectă Parlamentul, dar îi votați premierul”. În politică, asemenea formule nu au nevoie de 40 de pagini de explicații, intră direct în slogan.
Cine cîștigă, deci: AUR, în aproape orice scenariu
Dacă PSD intră singur într-un guvern de tehnocrați, AUR rămîne singura opoziție și își scrie campania pe un singur rînd: „aceiași, cu alt premier”. Dacă PSD refuză și dărîmă, AUR spune că blochează țara, dar nici nu are curajul unei alianțe împotriva liniilor roșii ale președintelui. Dacă PSD ezită, AUR îi arată oscilația ca dovadă că nu există diferențe între partidele din sistem. Iar dacă PSD trece în opoziție pînă în 2028, ajunge să concureze cu AUR pe același teren al nemulțumirii, unde AUR are un sensibil avans de credibilitate. Chiar Dîncu spune că AUR atacă tăios și că nucleul dur pesedist s-a strîns abia vara asta. Un nucleu strîns din reflex de apărare nu e, însă, același lucru cu unul care crește natural.
Calculul de fond al PSD pare să fie unul de supraviețuire ca „prim partid” fără costul guvernării. Numai că ratează logica simplă: atît timp cît partidul își numără decontul în public, AUR nu are nevoie să facă nimic.
Peste toate, pesediștii – poate și liberalii, dar mai puțin – ar trebui să ia aminte la un fenomen foarte recent din Europa.
În ultimii doi ani, Ungaria, Bulgaria ori Grecia au oferit trei variante ale aceluiași fenomen: lideri cu notorietate națională, proveniți sau sprijiniți de marile partide tradiționale, care s-au desprins de acestea, au reușit rapid să transforme popularitatea personală într-o nouă forță politică și să-și îngroape vechile partide. Magyar, plecat din Fidesz, a reușit să învingă spectaculos Fidesz, bulgarul Rumen Radev a transformat sprijinul primit odinioară de la socialiști într-un partid propriu făcut peste noapte care a cîștigat zdrobitor alegerile și a trimis vechii camarazi socialiști în afara parlamentului.
Iar grecul Alexis Tsipras, fostul lider al SYRIZA și premier al Greciei, a părăsit partidul după prăbușirea sa electorală și a lansat în luna mai ELAS – Greek Left Alliance. În doar cîteva luni, noua formațiune a ajuns al doilea partid al țării în sondaje, cu 18% și era cît pe aci să-l împingă pe premierul Mitsotakis să dizolve luna asta parlamentul, pentru că pînă la alegerile de la anul nu se știe cît mai urcă Tsipras. Iar vechea sa formațiune, SYRIZA, a coborît sub pragul parlamentar, la 1%.
În cazul PSD, deci, pericolul nu este doar ca AUR să-i ia bună parte din electorat, ci și ca un personaj cu bagaj pesedist, cu notorietate suficientă și cu o anume coloratură suveranistă, ca pe vremuri, să țîșnească în viitorul foarte apropiat din interiorul sau de la marginea bazinului PSD și să spună electoratului tradițional: „partidul vostru nu vă mai reprezintă””, scrie BTI.
