Caz dramatic: Preotul Dan Damaschin cere ajutorul pentru o mamă cu 11 copii, rămasă văduvă

„„AU DAT TOTUL PENTRU TATA!

NOI TOȚI PENTRU EI!

AU VÂNDUT APROAPE TOT CA SĂ-L SALVEZE PE TATA. ACUM, O MAMĂ A RĂMAS CU 11 COPII, CU DATORII ȘI CU O IARNĂ ÎNTREAGĂ ÎNAINTE!

Dragilor, sunt seri în care pleci dintr-o casă și simți că ți-ai lăsat acolo o bucată din inimă. Seri în care ai vrea să poți lua durerea unor oameni asupra ta, numai ca ei să mai poată respira puțin. Așa am plecat eu din casa mamei Petronela. Vă scriu de pe drum, cu chipurile copiilor ei înaintea ochilor și cu o întrebare care nu-mi dă pace: cum poate o singură mamă să ducă atâta durere și, în același timp, să găsească puterea de a-și crește copiii atât de frumos?

Petronela are 11 copii. Nouă dintre ei sunt încă la școală ori la vârsta la care au nevoie de brațele mamei. Eva are numai trei luni, Ilie un an și jumătate, Octavian trei ani, Parascheva cinci, Petru șapte, Daniela zece, Ștefan unsprezece, Gabriel treisprezece și Mădălin paisprezece ani. Andrei, de 19 ani, și Ionuț, de 17 ani, încearcă și ei să ajute familia muncind mai nou pe unde pot, prin sat. Dar, de câteva săptămâni, în casa lor lipsește omul de care aveau cu toții atâta nevoie: tata.

Și vreau să vă spun cine sunt acești oameni, pentru că familia aceasta nu a trăit așteptând ajutorul nimănui. Petronela și soțul ei au muncit din greu, au crescut animale și aveau o căsuță modestă, în care să-și crească pruncii. Aveau peste o sută de oi, trei vaci și un tractor. Aveau o gospodărie, aveau rostul lor și, chiar dacă viața nu le era ușoară, erau fericiți. Nu aveau bogății, dar aveau pâine pe masă, copii în jurul lor și bucuria că sunt împreună.

Apoi a venit cancerul de colon. O boală cumplită care a început să le ia, puțin câte puțin, tot ceea ce agonisiseră. Au urmat spitalele, operațiile, tratamentele, drumurile și cheltuielile. Au vândut cele peste o sută de oi și două dintre cele trei vaci, numai să-l mai poată ține pe tata în viață. Petronela nu s-a gândit la avere, nici la ce va face după aceea. Se gândea doar la omul ei, la tatăl celor unsprezece copii, și se ruga să i-l mai lase Dumnezeu măcar un an sau doi, să-și mai vadă pruncii crescând.

Dar, după numai trei luni de luptă cu boala, soțul ei s-a stins. „S-a stins ca o floare în mâinile mele”, mi-a spus Petronela, cu ochii plini de lacrimi. Și vă mărturisesc că nu am știut ce să-i răspund. În cei 30 de ani de când intru în casele oamenilor necăjiți am întâlnit multă suferință, dar să privești o mamă care și-a îngropat soțul, care are un prunc de trei luni în brațe și încă zece copii de crescut, este ceva care îți sfâșie inima.

Să-ți moară omul drag și a doua zi să trebuiască să te ridici, să pregătești mâncare, să îmbraci copiii, să-i trimiți la școală și să te prefaci că ești puternică, pentru că ei nu au pe nimeni altcineva! Când să plângă această femeie? Când să se odihnească? Cine să o ia și pe ea în brațe și să-i spună că totul va fi bine? Petronela nu mai are nici mamă, nici tată la care să alerge atunci când simte că nu mai poate.

Iar necazurile nu s-au sfârșit odată cu înmormântarea. Oile nu mai sunt, din trei vaci a mai rămas una, iar Petronela are de plătit și datorii de zeci de mii de lei pentru tractor. Tot ceea ce câștigă cu greu trebuie împărțit între mâncare, școală, nevoile celor mici și datorii. Cei doi băieți mai mari muncesc acum prin sat și ei cât pot, nemaiavând oițele lor, iar câțiva oameni cu suflet bun le sunt aproape. Dumnezeu să le răsplătească bunătatea!

Dar gândiți-vă cât de grea este povara acestei femei, care trebuie să țină în picioare o gospodărie și să crească nouă copii mici, în timp ce inima ei încă își plânge soțul.

În casa Petronelei am cunoscut-o și pe micuța Parascheva. E cea mai vorbăreață. Am întrebat-o unde este tata, iar ea mi-a răspuns cu glasul ei de copil: „S-o dus la Doamne-Doamne, în cer.” Câteva cuvinte care m-au cutremurat. M-am uitat la ea și m-am gândit câte seri va mai adormi așteptându-l, câte sărbători vor trece fără el și câte întrebări va avea pentru mama ei, care trebuie să găsească mereu puterea de a-i răspunde. Mi-a mai spus că, de Crăciun vrea două portocale și o banană, mai apoi și o păpușă pe care să o îngrijească, că doar vrea să fie doctorița, iar în final , arătându-mi papuceii de vară cu care merge acum la grădiniță ne-a rugat să vorbim cu Moș Crăciun sau cu Moș Nicolae pentru ghetuțe și gecuță.

　Și totuși, dragilor, în casa aceasta, în care lipsesc atât de multe lucruri, am găsit o bogăție sufletească rară. Nu am văzut jucării frumoase, dulapuri pline cu haine sau ghete pregătite pentru iarnă. Am văzut însă copii blânzi, respectuoși, iubitori, care se bucură de o vorbă bună și care se strâng lângă mama lor cu atâta dragoste, încât nu-ți mai vine să pleci de acolo. Mă uitam la ei și mă întrebam câtă iubire au pus acești doi părinți în sufletele lor, dacă, după atâta suferință, copiii au rămas atât de luminoși.

　În casa lor nu sunt multe jucării, dar este iubire. Nu sunt multe haine, dar este bunătate. Nu sunt bani puși deoparte, dar este o bogăție a inimii pe care nu o poți cumpăra cu nimic. Și tocmai de aceea mă doare să știu că vine iarna peste ei. Cei mici nu au ghetele și gecuțele de care au nevoie, iar mama trebuie să socotească fiecare leu și să aleagă mereu ce nevoie este mai urgentă. Eva, la numai trei luni, Ilie, de un an și jumătate, și Octavian, de trei ani, au nevoie și de scutece, lapte praf, hăinuțe și, mai presus de toate, aproape în fiecare clipă, de brațele mamei. Trei copilași care încă nu înțeleg ce înseamnă moartea și datoriile, dar care știu să o caute pe mama atunci când le este foame, când plâng sau când au nevoie de mângâiere. Iar în timp ce îi ține în brațe pe cei mici, Petronela trebuie să aibă grijă și de ceilalți șase copii, să-i îmbrace, să-i încalțe, să-i pregătească pentru școală și să le fie alături cu aceeași dragoste.

Mă gândesc la Moș Nicolae, care se apropie, și la copiii care își vor pregăti ghetuțele cu bucurie. Mă gândesc la Parascheva și la frații ei, care anul acesta nu-l vor mai avea pe tata lângă ei.

Da, nu putem să le aducem tatăl înapoi, dar putem să facem ca acești copii să nu simtă că au rămas singuri pe lume. Putem să le punem ghete călduroase în picioare, haine groase pe umeri și puțină bucurie în suflete, iar mamei lor putem să-i luăm măcar o parte din grijile care o apasă”, a scris părintele Damaschin.