Abuzul îl constituie declaraţiile oficiale şi prevederile Metodologiei de supraveghere a sindromului respirator acut cu noul coronavirus (COVID-19), actualizată în data de 02.07.2021 (p. 9). După ce de-a lungul întregii pandemii COVID-19 INSP-ul şi responsabilii de coordonarea acţiunilor împotriva pandemiei din Guvern au ratat evidenţa corectă a profesioniştilor din sănătate infectaţi, a celor decedaţi şi a celor vaccinaţi, acum aceste instituţii devin sursa unui abuz la adresa acestei categorii de lucrători. În discuţie sunt următoarele erori existente în documentul amintit anterior:
1. Nerecunoaşterea imunităţii dobândită de lucrătorii din sănătate în urma infectării cu SARS-CoV-2, dovedită de existenţa anticorpilor
2. Utilizarea testării periodice ca formă implicită de obligare la vaccinare
3. Tratamentul discriminatoriu al lucrătorilor din sănătate
4. Incertitudinea este utilizată împotriva lucrătorilor din sănătate
5. Sarcina probei şi costurile dovezilor sunt atribuite în mod greşit angajaţilor
6. Prevederile în discuţie vizează extinderea/menţinerea afacerilor privind testarea pe seama lucrătorilor din sectorul public de sănătate.
În Anexa la prezentul comunicat prezentăm argumentele care demonstrează fiecare dintre erori.
Analiza de ansamblu a situaţiei arată că autorităţile confundă mijloacele cu scopurile: principalul scop al acestei categorii de demersuri epidemiologice îl constituie obţinerea imunităţii împotriva SARS-CoV-2, vaccinarea fiind unul dintre mijloacele de atingere a acestui scop. Cu alte cuvinte, vaccinarea trebuie utilizată pentru a obţine imunitatea atunci când aceasta lipseşte, nu pentru a înlătura dubiile autorităţilor sau a utiliza cu orice preţ vaccinurile deja achiziţionate. Atunci când lucrătorii din sănătate care au deja imunitate ajung să fie obligaţi de facto la a se vaccina, cum se întâmplă prin aceste măsuri anunţate de autorităţi, costurile derivate din limitele cunoaşterii şi riscurile aferente lor sunt plasate în sarcina lucrătorilor din sănătate aflaţi în aceste situaţii.
Aşa cum a declarat continuu în mod public şi a dovedit prin acţiunile sale, Federaţia „Solidaritatea Sanitară” sprijină vaccinarea lucrătorilor din sănătate. Nu sprijinim însă utilizarea cu orice preţ a vaccinurilor. Vaccinarea este soluţia corectă pentru a obţine imunitatea atunci când aceasta lipseşte.
Federaţia „Solidaritatea Sanitară” a atras atenţia guvernanţilor în urmă cu mai multe luni asupra procentului real al lucrătorilor din sănătate vaccinaţi, asupra erorilor din campania de vaccinare, asupra soluţiilor de stimulare a vaccinării acestei categorii de profesionişti şi asupra necesităţii de a constata că lucrătorii care au trecut printr-un episod de infecţie cu SARS-CoV-2 trebuie consideraţi imunizaţi. Monitorizarea corectă a numărului de lucrători din sănătate infectaţi, făcută (doar de) Federaţia „Solidaritatea Sanitară” în cadrul Platformei de monitorizare a lucrătorilor din sănătate infectaţi, este un instrument util pentru a identifica situaţia reală a imunităţii lucrătorilor din sănătate împotriva SARS-CoV-
Principala cauză a ratării ţintelor U.E. de vaccinare a lucrătorilor din sănătate o constituie refuzul de a demara o campanie în rândul lucrătorilor din sănătate. O întrebare retorică poate evidenţia incoerenţa şi incompetenţa responsabililor de coordonarea vaccinării: Cum pot fi obligaţi la testare lucrătorii din sănătate nevaccinaţi dacă autorităţile din România declarau în urmă cu 5 săptămâni că 96,3% au fost vaccinaţi deja cu ambele doze, procentul celor vaccinaţi cu cel puţin o doză fiind de 102,6%?! Răspunsul la această întrebare este suficient de unul singur pentru a justifica necesitatea unor demisii: autorităţile din România au comunicat date eronate, din dorinţa de a raporta cu orice preţ atingerea obiectivelor. Eşecul atingerii ţintelor de vaccinare nu trebuie decontat de către lucrătorii din sănătate (prin obligarea la vaccinare a celor care au deja imunitate şi prin obligarea lucrătorilor din sănătate nevaccinaţi la plata unor teste inutile), ci de cei responsabili de coordonarea acestei campanii de vaccinare şi de garantarea reuşitei ei.
Federaţia „Solidaritatea Sanitară” le recomandă în continuare tuturor lucrătorilor din sănătate care nu au imunitate împotriva SARS-CoV-2 să se vaccineze.
Erorile care demonstrează abuzul autorităţilor asupra lucrătorilor din sănătate
1. Nerecunoaşterea imunităţii dobândită în urma infectării cu SARS-CoV-2, dovedită de existenţa anticorpilor
Conform definiţiei dată de art. 3 pct. 6 al Regulamentului (UE) 2021/953, „test de anticorpi” înseamnă un test de laborator care urmăreşte să detecteze dacă o persoană a dezvoltat anticorpi împotriva SARS-CoV-2, ceea ce indică că titularul a fost expus la SARS-CoV-2 şi a dezvoltat anticorpi, indiferent dacă persoana respectivă a fost sau nu simptomatică.
Chiar dacă testul anticorpi nu a fost încă introdus în certificatul digital la nivelul întregii U.R., România are obligaţia morală de a recunoaşte această formă de dovedire a existenţei imunităţii în cazul lucrătorilor din sănătate. Pentru perspectiva de ansamblu este relevant faptul că unele state membre ale U.E. acceptă deja testele de anticorpi în dovedirea existenţei imunităţii chiar şi pentru cetăţenii străini, cel mai cunoscut exemplu fiind cazul Austriei.
Intenţia autorităţilor române de a obliga să se testeze prin test rapid antigen sau RT PCR pe costurile lui un lucrător din sănătate care a dobândit imunitate împotriva SARS-CoV-2 după ce s-a infectat făcându-şi datoria la locul de muncă, nerecunoscându-i testele care dovedesc existenţa anticorpilor, reprezintă un abuz. A lua în considerare doar existenţa unui test pozitiv SARS-CoV-2 în istoric ca dovadă a existenţei imunităţii dobândită prin infectare este o eroare. Unii lucrători din sănătate nu au fost testaţi RT PCR în timpul pandemiei din lipsa testelor necesare, absenţa testelor pozitive în cazul celor trecuţi printr-un episod de infectare nefiindu-le imputabilă. Alţi profesionişti au făcut forme asimptomatice ale infecţiei, nefiind identificată necesitatea testării. Existenţa imunităţii dobândită în baza infecţiei, respectiv trecerea printr-un episod de infectare SARS-CoV-2 poate fi dovedită în egală măsură cu existenţa anticorpilor. Atât din punctul de vedere al interesului social cât şi a celui individual esenţială este existenţa imunităţii, indiferent dacă ea poate fi prezumată în baza unui test pozitiv RT PCR anterior sau în baza dovezii privind existenţa anticorpilor.
2. Utilizarea testării periodice ca formă implicită de obligare la vaccinare
Frecventa testării indicată de documentul INSP (la 3 zile pentru test rapid antigenic, respectiv 7 zile pentru test RT PCR) nu are o justificare raţională/ştiinţifică, fiind introdusă mai curând cu scop şicanatoriu la adresa lucrătorilor din sănătate , adică având caracter abuziv. Având în vedere că ea este combinată cu obligarea lucrătorilor de a suporta costurile testării, putem constata existenţa unei concretizări de facto a obligaţiei la vaccinare.
În cazul lucrătorilor care au deja imunitate suntem deja în prezenţa unei flagrante încălcări a drepturilor omului.
În acest context este evident faptul că o metodologie menită să contribuie la controlul epidemiologic al pandemiei COVID-19 devine prin aceste prevederi un instrument de represiune la adresa lucrătorilor din sănătate.
3. Tratamentul discriminatoriu al lucrătorilor din sănătate
Dacă testarea obligatorie la 3 zile pentru test rapid antigenic, respectiv 7 zile pentru test RT PCR, ar fi o soluţie epidemiologică necesară atunci ea ar trebui aplicată în mod obligatoriu în toate unităţile care desfăşoară activităţi cu publicul, nu doar la cele sanitare. Introducerea acestei proceduri doar în cazul lucrătorilor din sănătate evidenţiază faptul că instituţiile statului persistă în atitudinea inadecvată faţă de lucrătorii din sănătate.
Reducerea la absurd evidenţiază riscul acestui demers: dat fiind faptul că riscul de infectare cu SARS-CoV-2 şi de transmitere a acestuia survine în cazul tuturor cetăţenilor, trebuie să ne imaginăm că următorul pas logic în continuarea acestei abordări a INSP îl constituie instituirea acestei obligaţii pentru toţi cetăţenii.
4. Incertitudinea este utilizată împotriva lucrătorilor din sănătate
Incertitudinea reclamă prudenţă, ea putând fi interpretată şi în favoarea lucrătorilor din sănătate. Procedura testării periodice este impusă ca şi cum aceasta ar surveni pe o zonă certă, ea introducând diferenţe radicale între lucrători în condiţiile în care aceste deosebiri sunt de fapt incerte. Indicarea câtorva dintre incertitudini este suficientă pentru a evidenţia problemele:
– Unii dintre lucrătorii vaccinaţi pot în continuare să contacteze infecţia (şi să o transmită).
– Unii dintre lucrătorii care au avut test RT PCR pozitiv pot de fapt să fi fost fals pozitivi.
– Unii dintre lucrătorii nevaccinaţi şi care nu au avut un test pozitiv SARS-CoV-2 anterior pot de fapt să fi fost infectaţi, respectiv să aibă imunitate.
– Unii dintre lucrătorii care nu sunt recunoscuţi ca având imunitate (deoarece nu au un test pozitiv SARS-CoV-2 în istoric) pot avea de fapt un nivel mai mare al imunităţii decât unii dintre lucrătorii vaccinaţi (în ipoteza în care există lucrători vaccinaţi cu Astra Zeneca această diferenţă ar putea fi chiar mai mare).
Este drept că cetăţenii vaccinaţi sau cei pentru care există un test RT PCR pozitiv în antecedente au o probabilitate mai mare de-a avea imunitate raportat la unul despre care nu există astfel de informaţii. Însă, dat fiind procentul mult mai mare al lucrătorilor din sănătate infectaţi SARS-CoV-2 decât restul cetăţenilor din aceeaşi categorie de vârstă (estimarea este cea a unui raport de cel puţin 5/1; ponderea este de cel puţin 3,1/1 raportat la totalul cetăţenilor infectaţi, din toate categoriile de vârstă), probabilitatea existenţei imunităţii în urma infectării este mult mai mare în cazul lucrătorilor din sănătate. Ceea ce justifică necesitatea utilizării testului anticorpi în procedurile de clasificare epidemiologică a lucrătorilor din sănătate.
5. Sarcina probei şi costurile dovezilor sunt atribuite în mod greşit angajaţilor.
Deoarece în discuţie este libertatea muncii, testarea obligatorie poate fi utilizată doar că măsură menită să dovedească existenţa infecţiei, nu absenţa acesteia. Cu alte cuvinte, obligativitatea testării este condiţionată de existenţa unui suspiciuni rezonabile privind prezenţa infecţiei, bazată pe contactul cu persoane infectate şi pe existenţa unor simptome care indică riscul prezenţei infecţiei.
Dacă instituţiile statului doresc să instituie testarea ca formă de precauţie universală atunci nu doar că au obligaţia de a se comporta în mod identic faţă de toţi cetăţenii aflaţi în situaţii similare (aşa cum aminteam la punctul 3), ci trebuie să suporte costurile aceste măsuri (justificând totodată necesitatea măsurii, inclusiv raportat la costuri). Este suficient să indicăm, cu caracter de exemplu, art. 7 alin. 6 din legea nr. 319/2006, care prevedere că toate cheltuielile privind măsurile de sănătate, securitate şi igienă revin angajatorului.
În cadrul acestei măsuri excesive de precauţie universală autorităţile trebuie să se asigure că elimină redundanţele, respectiv cheltuielile inutile, neincluzând în rândul celor testaţi cetăţenii are au deja imunitate. Cu alte cuvinte, obligativitatea testării în această formă extinsă la toţi lucrătorii nevaccinaţi poate fi pusă în discuţie abia după ce este dovedită absenţa imunităţii, raportat la testul standard: prezenţa anticorpilor.
6. Prevederile în discuţie vizează extinderea/menţinerea afacerilor privind testarea pe seama lucrătorilor din sectorul public de sănătate.
Să ne imaginăm scenariul (nedorit; dar cu probabilitate mare) în care varianta delta se răspândeşte în toată ţara. Scăderea numărului de teste RT PCR este de notorietate, principalele cauze ţinând de evoluţia pandemiei şi de accesarea vaccinării de cei care doresc să călătorească. Este uşor să ne imaginăm că toate firmele care au investit în aparte RT PCR sau în teste antigen înregistrează o scădere a afacerilor pe această zonă.
Conform estimărilor de până acum doar cca. 50% din lucrătorii din sectorul public sănătate sunt vaccinaţi. Asta înseamnă cca. 125.000 de lucrători nevaccinaţi. Calculele privind cifra de faceri potenţială sunt simple:
a) Testul RT PCR. La un număr minim de 4 teste RT PCR per fiecare salariat în fiecare lună rezultă cel puţin 500.000 de teste RT PCR. Dacă ne raportăm la un cost de 250 RON/test rezultatul final indică 125000000 RON/lună, adică 25.000.000 euro/lună.
sau
b) Testul antigen. La un număr de cca. 10 teste antigen per salariat în fiecare lună numărul total de teste ajunge la 1.250.000. Luând în considerare un preţ de 60 RON/test (atestat) ajungem la un total de 75000000 RON/lună, adică 15.000.000 euro/lună.
Faptul că cifra de afaceri potenţială generată de o astfel de măsură porneşte de la minim 15 mil. euro pe lună şi poate ajunge la 25 mil. euro lunar nu este lipsit de relevanţă în analiza acestei decizii politice.
