„Un institut românesc de cercetare a crimelor comunismului a solicitat nu demult eliminarea bustului poetului Adrian Păunescu din parcul Grădina Icoanei din Capitală. Un semnal clar. În România se întețește vînătoarea de personalități incomode, fie ele și decedate. Noii înțelepți și drepți ai statului nostru european vor să impună curățenia după alte reguli. E clar! Pe lîngă Institutul Național pentru Studierea Holocaustului în România, agățat pe lîngă Guvern, și institutul acesta vrea să fie un tribunal al memoriei. Nu să o cerceteze, nu să o interpreteze și să-i ajute pe oameni să înțeleagă erorile și abuzurile trecutului. Pur și simplu să măture, să facă ordine și curățenie morală în așa fel încît timpul din viața noastră și din istoria recentă să rămînă curat, populat numai de eroi pozitivi, de disidenți și martiri și de apostoli puri ai democrației. Să dispară toți pupincuriștii și limbiștii comunismului, ca să rămînă loc pentru operațiunea de promovare și recompensare a pupincuriștilor care roiesc în preajma forțelor democratice din zilele noastre. Devine aproape obligatoriu ca pupincurismul comunist să fie de condamnat, iar cel democratic, uneori la fel de scîrbos, să ajungă bun de iertat la aspectele sale morale și demn de stimă și recompense”, scrie în cotidianulhd.ro, Cornel Nistorescu.
„Revin la Adrian Păunescu și la anii petrecuți la revista Flacăra pînă la debarcarea sa în urma accidentului de la Ploiești, în urma unei furtuni declanșate în timpul unui spectacol al Cenaclului Flacăra, incident încheiat cu 5 sau 6 morți.
Revista Flacăra a fost un fenomen unic în istoria presei scrise din România. Un stil, un vîrf și o probă de măiestrie profesională. Pe la începuturile sale a fost chiar un mod surprinzător de a înțelege libertatea. Mai apoi, a evoluat spre un instrument de propagandă. Redacția destul de restrînsă, cu nume de rezonanță în epocă, alegea subiectele mai inteligent, redacta îngrijit și macheta spectaculos paginile săptămînalului care spunea destul de multe adevăruri despre viața în România acelor ani. Nu-i critica pe Nicolae și pe Elena Ceaușescu și nici Partidul Comunist Român. Și încă o interdicție. Nu scria nimic despre Securitate. Pur și simplu nu avea cum. Și, dacă ar fi făcut-o, ar fi dispărut înainte de a apărea. Criticii de acum pun în spatele jurnaliștilor vinovăția de a nu se fi opus unui tăvălug rostogolit peste o treime din planetă. Cum ați putut accepta, se întreabă ei. Cum ați trăit cu compromisul? Fără să înțeleagă că de la Praga la Vladivostok și pînă în vîrful peninsulei vietnameze, plus Africa și Orientul Mijlociu se zbăteau în aceeeași dramă. Ba și o armată de intelectuali din lumea vestică și liberă tînjea după acest soi de sistem?
Unii dintre acuzatorii de astăzi sunt parte din aceeași lume care a impus și consolidat regimul totalitar, iar acum, prin urmași și adepți, tot ei reproșează absența disidenței și a protestului, slujind un fel de supunere oarbă față de comenzile europene prăvălite cu o greutate de dogme.
Presupun că Adrian Păunescu a înțeles că nu putea traduce presa de tip occidental (descoperită în timpul bursei sale de tînăr scriitor în SUA) decît îmbinînd un anume nivel al libertății de exprimare cu concesiile impuse de sistemul din România. La începuturi, mai puțin și, pe măsură ce comandamentele s-au înăsprit, mai mult. Primele pagini ale revistei Flacăra arătau ca o cedare la propaganda socialistă redactată mai îngrijit și adeseori inteligent, oricum propagandă și concesie făcută sistemului. Abia spre miezul revistei, viața din România își făcea loc. Evident, nu în stil Europa Liberă, dar nici în cel al ziarului Scînteia sau Era socialistă.
Adrian Păunescu a jucat inclusiv actoricește între constrîngere și libertate, între propagandă și adevăr, între comandamente de partid și nevoi ale poporului, între ideologie și adevăruri dureroase, între polemică și spirit critic și pupincurism jenant. Așa au coabitat poeme grețoase cu demersuri critice, conducînd o Flacără socialistă presărată cu nevoile și nedreptățile cetățenilor. Uneori apuca să publice și despre coliziunea cetățeanului cu sistemul. Oricît ar părea de ciudat, unele conflicte au ajuns pînă la vîrful sistemului. Uneori omul simplu a și cîștigat. Repet, numai uneori. Sistemul funcționa ca un mormînt. Dar un mormînt din care se mai putea ieși. Rar de tot. Dar imposibil nu era.
Asta s-a putut pentru că Adrian Păunescu era o ființă duală. Dacă n-ar fi vorba despre un om, aș risca să spun poliedrică. Era un mare poet, dar și un meseriaș al cuvîntului. Și genial, și grafoman. În cinci-zece minute putea scrie o poezie pe orice temă. Versifica uluitor de rapid și de expresiv. Avea o memorie literară de computer. Era și sensibil, și curajos, și fricos, și dornic de putere, și mîndru, și patriot înfocat, și megaloman, și nesătul. Din opera lui se pot selecta sute de poezii pentru studiul literaturii române, dar și texte de propagandă ordinară. Despre prestația lui în sistem pot fi enumerate multe fapte de un curaj neobișnuit. Reacția lui după Tezele de la Mangalia sau demersurile făcute în apărarea unor scriitori ostracizați sunt antologice. În același timp, despre omul Adrian Păunescu s-ar putea relata reacții și comportamente descalificante. Unele sunt atît de jenante încît sunt de nepovestit.
Cît din cenaclul Flacăra (zis de la un moment dat și „al tineretului revoluționar” din momentul în care a fost agățat de UTC) a fost educație comunistă și cît sărbătoare muzicală și cultivare de patriotism? Pune Institutul în cauză microscopul și micrometrul pentru a face diferența și pentru a determina proporția și greutatea? Condamnă și șterge tot sau selectează, îngroapă și salvează? Nu cumva ar rezulta o utopie mai aproape de propaganda incriminată decît de libertatea de a gîndi pe cont propriu? Am asista la ceva mai complicat decît despărțirea cu penseta a tonelor de minereu prețios dintr-un steril masiv și contaminat.
N-ar fi mai simplu și mai cinstit și ne-propagandistic să-i lăsăm pe oameni să aleagă și să judece singuri? Și poezia veritabilă a lui Adrian Păunescu și cea ocazională, îngropată deja în acei ani împreună cu propaganda sa deja prăfuită și uitată? Ce a rămas din excesele sale? De ce să nu lăsăm libere și jurnalistica de ocazie alături de cea patriotică? Una se stinge singură, alta s-ar putea să supraviețuiască și să hrănească spirite și conștiințe. Și statuia din Parcul Ioanid, și muzica valabilă din cea amestecată a Cenaclului, și talentele lansate pe lîngă netalentele susținute.
Nu pot să coexiste în societate și disprețul unora cu admirația altora? Musai trebuie să trecem prin alt val de excese ca să înțelegem că nu am învățat nimic din celelalte greșeli ale istoriei? Vrem musai să fim europeni apelînd la odioase practici din cel mai cumplit comunism?
Urmează o epocă a interdicțiilor pe dos, născută dintr-o rescriere a dicționarului despre libertăți?”, scrie Nistorescu.
