„Nu mai am nici o îndoială că ideea încălțată cu argumente tembele de a muta alegerile prezidențiale în luna septembrie este o formă de căciuleală a lui Ciolacu și Ciucă și, în același timp, o pretenție de închipuit măreț „conducateur” descoperit de sforarii români într-o primărie de provincie”, scrie, în Cotidianul, jurnalistul Cornel Nistorescu.
La nici douăzeci și patru de ore, mutarea alegerilor prezidențiale în septembrie s-a arătat a fi un șiretlic de chioșcar prost.
- Să-l ajutăm pe domnul președinte să nu rămînă șomer.
România a trimis un covrig la partenerii NATO, anunțînd că are un dulap de mutat în fruntea Alianței. Adicătelea, în septembrie, cînd va fi desemnat secretarul general NATO, Klaus Iohannis poate demisiona fericit de la Cotroceni și s-ar muta cu plăcere cartierul general. Ar sări dintr-un fotoliu în altul. Nici măcar nu și-ar mai căra calabalîcul la Sibiu. L-ar muta direct la Bruxelles.
Știrea i-a lăsat căscați și pe cei de la Bloomberg:
”România i-a notificat pe ceilalți membri NATO că intenționează să îl nominalizeze pe președintele țării, Klaus Iohannis, drept candidat pentru funcția de secretar general al NATO. Va complica efortul celorlalți aliați de a-l instala pe Mark Rutte ca viitor secretar general”.
Sincer să fiu, eu îmi imaginam că, în momentul în care, cu luni în urmă, a prins aripi zvonul cu Iohannis la NATO se va găsi un partid, un fost ministru, un parlamentar european, unu-doi generali în rezervă care să trimită o scrisoare sau să facă un memoriu sau să lanseze o petiție pe net care să-i avertizeze pe euro-atlantiști că n-are rost să-și facă iluzii.
Omul nu știe părțile componente ale puștii, n-a arătat nici un strop de respect pentru armată și soldați, n-a bătut la pas prin unități militare aflate în misiuni dificile și n-a empatizat cu familiile răniților. Și pe toate cele de care s-a „preocupat” în țara lui le-a „umplut de sînge”. Cum să conducă o Alianță militară cînd el n-a fost în stare să fircălească un proiect pentru educație? În țara sa, el a probat vocația conflictului și a băgat dihonia între partide, între oameni și între instituții. Cînd populația era încercată de nenorociri, el a reacționat retard sau deloc, fiind cel mai adesea în vacanță sau la nevastă. Experiența României cu președintele Iohannis a fost una nefericită. Cum să conducă o Alianță un modest profesor suplinitor de provincie, care, după un exercițiu prelung de putere, a ajuns să scadă sub 10% la capitolul încredere.
Iar cei care nu-l disprețuiesc nici nu prea știu cu ce se ocupă.
Klaus Iohannis în fruntea NATO (inclusiv comisar european pentru apărare) ar fi chiar semnul puternic de declin al Europei și al lumii contemporane. Ar marca o intrare hotărîtă într-o perioadă de amatorism, de improvizație și de figurație.
Iar cu această propunere lingușitoare, Ciolacu mai arată și înțelegerile făcute la Cotroceni. Înțelegem, în sfîrșit, căciuleala premierului, fomist și el de putere și un mare împiedicat pe tabla de șah a politicii. Dacă „parandărătul” la Klaus Iohannis nu iese, ce face România? Îl face de rîs și îl votează pe Mark Rutte, cel care a blocat accesul țării noastre în Spațiul Schengen?
Dacă România nu obține sprijin pentru Iohannis (adică unanimitate) ce face Marcel Ciolacu? Îi contrează pe americani sau îl acceptă pe Mark Rutte și înghite gălușca cu o propoziție ca a lui Tudor Postelnicu”, scrie Nistorescu.
