„Multe ne-au fost date să trăim despre politică și democrație pînă la prima victorie electorală pentru care merita să rîzi și să plîngi. Și prin mult mai multe ne-a fost dat să trecem crezînd că idealul nostru este aproape. Și din care am înțeles că se depărtează mereu”, scrie, în cotidianulhd.ro, Cornel Nistorescu.
„Pe 17 noiembrie se împlinesc trei decenii de la victoria lui Emil Constantinescu la alegerile prezidențiale din România. A fost schimbarea de care aveam nevoie, a fost prima confirmare importantă a libertății care ne-a fluturat de aproape. Celelalte n-au mirosit decît a păreri și a iluzii. Atunci am văzut foști deținuți zîmbind în lacrimi, atunci am văzut bucuria pe chipul celor care așteptau schimbarea. Atunci i-am văzut pe țărăniștii și pe liberalii din lumea României de altădată rugîndu-se la Dumnezeu și vorbind despre dreptatea pe care o așteptau. Una care ține de împlinirea destinului, dar și de o răzbunare a sorții.
Am trăit seara de 17 noiembrie prin București, pe străzi și la secțiile de votare. Se simțea că se schimbă ceva. În voci, în priviri, pe fețele oamenilor. Am reperat pe străzi și curajoși noi, necunoscuți care tăcuseră, pitiți de frică pe cine știe unde. Culmea, am dat și peste doi-trei feseniști care își ziceau în barbă, „gata, s-a dus!”. Seara, am trăit-o la etajul 17, în blocul din intersecția de la Lujerului, în studioul știrilor de la Radio Total, împreună cu Carmen Bendovski. Nu aveam nici o idee și nici o schemă de emisiune. Pur și simplu am intrat amîndoi în direct și, după prezentare, dintr-un elan acumulat de peste zi sau dintr-o inspirație izbucnită din subconștient m-am trezit zicînd:
– Punem pariu că iese cel cu care am votat eu?
Carmen Bendovski a făcut ochii mari și a ridicat discret din umeri cu un fel de „ce vrei?” nerostit.
– Ca să nu încălcăm legea, nu vă spun decît după miezul nopții!
Și a început un joc, o ploaie de telefoane, cu oameni care își spuneau părerile, se hazardau în tot felul de răspunsuri, de presupuneri, de explicații. Le-am cerut și ascultătorilor să nu pronunțe un nume. Era o obligație legală ce trebuia respectată pînă la închiderea urnelor. Felul în care își ascundeau simpatia, optimismul, opțiunea politică sau speranța era spectaculos, emoționant și în același timp limpede. Toți credeau în schimbare, în victoria lui Emil Constantinescu. Unul dintre ascultători ne-a sunat din mașină, de pe curbele de după Sinaia. Zicea că vine spre București.
– Dau o șampanie dacă-i adevărat! Dacă nu, vin și vă demolez studioul!
N-a mai venit. Cu șampanie au venit însă oamenii din cartierul Militari și din Drumul Taberei, ascultătorii noștri din apropiere care ne recepționau și fără antene.
După miezul nopții, am plecat spre Piața Universității unde am trăit o altă poveste de reprodus mai rar.
Marți, la prînz, Biblioteca Academiei Române, Fundația Română pentru Democrație și Institutul Levant condus de Emil Constantinescu (cel vînat de useriști pentru sediu), în amfiteatrul „Ion Heliade Rădulescu” au marcat 17 noiembrie 1996 ca fiind „Ziua rupturii de neocomunism și a transformării democratice a României”.
„Atunci, 7 milioane de oameni au votat pentru schimbare: tineri care votau pentru prima dată, dar și oameni din orașe și sate care trecuseră prin comunism și prin primii anii tulburi ai tranziției”.
Și ce-a urmat? Toate demersurile pentru NATO, bombardarea Belgradului, Bill Clinton în Piața Universității, ultima Mineriadă, Jacques Chirac ca scump plătitul „avocat al aderării României”, prințul Charles prin România, vizita președintelui la Washington și toate valurile de propagandă meschină pe seama lui Emil Constantinescu.
Cine-ar fi crezut că românii vor renunța la lectură, că ziarele tipărite vor muri, că difuzarea presei se va face praf, că PNȚ dispare din parlament, că toți foștii deținuți politici vor pleca prea repede, că sorosiștii mari susținători ai schimbării vor alcătui o forță ne-românească, că hahalerele cîștigă alegerile aproape peste tot, că libertatea începe să fie administrată de la Bruxelles, că învîrtelile iau proporții, că studenții se depărtează alarmant de identitatea părinților, că familia Biden face afaceri în numele spiritului american și înfundă sau eliberează oameni după cum plătesc, că o „televiziune liberă” pentru care luptaserăm pe vremea apariției SOTI va fi urmată de o ploaie de canale pe care curge mereu flecăreala politică și diversiunea… Mai pe scurt spus pentru că ar urma un lung șir de erori,
dezamăgiri și diversiuni care s-ar ascunde sub un simplu „etc”.
Cine ar fi crezut că atîtea lucruri logice, obligatorii și de natura evidenței nu ne stau în putere sau pot fi întoarse după cum decide altcineva din afara României!”, spune Nistorescu.





