„Un film românesc care își propune o dezbatere morală de profunzime este boicotat fără rușine și fără teamă. Premierul și miniștri se vîntură pe la comedii și producții subculturale și se fac că nu știu nimic și n-au auzit de filmul preotului Ciprian Mega cu ai săi „21 de rubini””, scrie jurnalistul Cornel Nistorescu, în Cotidianul.
„Cum să le pese de caricatura propriei lor lumi și vieți. Am vrut să văd filmul în București,dar rulează undeva departe, pe la orele amiezii. Ori unde nu e de mers, ori spre miezul nopții sau deloc. Aflu că în zona Moldovei, unde în interiorul bisericii se derulează cele mai puternice scandaluri, afaceri și drame erotice între preoți, filmul a fost scos din proiecție fără nici o reținere.
Mai mulți preoți au protestat și au cerut interzicerea lui, semn că mesajul este precis și a lovit și în marile slăbiciuni ale preoțimii. Dacă ar fi vorba numai de păcatele preoților tot n-ar fi mare nenorocie. Cea mai mare parte a populației și a credincioșilor le cunoaște. Filmul este incomod pentru că bate în tot sistemul, de la primari, la procurori, de la justiție, la influența americană devenită ideologie oficială. Filmul lui Ciprian Mega izbutește portretul unei societăți cu toate slăbiciunile ei, pe domenii, pe profesii, pe perioade. Și, în același timp, este verosimil, este trist, este drept și îi bagă în sperieți și îi face pe toți cei care se regăsesc în el să se solidarizeze.
Pentru prima dată după 33 de ani, în țara noastră se produce o blocare pe față a unei opere artistice pentru că puterile din statul bolnav se simt vizate, terfelite și luate la refec. Se tem de răsturnarea din jilțuri și de pierderea linguroiului de privilegii. Ca pe vremea lui Ceausescu. Are soarta Reconstituirii și a Acțiunii „Autobuzul”. Poate mai rău. Atunci un film, o carte sau o piesă de teatru erau blocate după o vizionare sau o lectură la CC al PCR.
Acum filmul „24 rubini” este blocat șerpește, abil, aprope mafiot. Atunci bloca partidul. Acum blochează lumea păcătoșilor și a vinovaților. Așa se face că boicotul la adresa filmului este foarte aproape de a fi total, de a fi o cumplită și „nevinovată” operațiune de cenzură. Parcă cineva s-ar grăbi să acopere cu o pînză neagră o oglindă în care se văd cu insistență tote mizeriile zilelor noastre. Filmul nu poate fi văzut și toată România pare a se spăla pe mîini de parcă ar zice, noi românii nu știm nimic, nici usturoi n-am mîncat, nici gura nu ne miroase.
Cu un patriotism oficial găunos, contrafăcut și ticălos este blocată o dezbatere morală prilejuită de un demers cinematografic mai mult decît credibil.
O procuroare îndrăgostită (Corina Moise) trăiește sub imperiul unei drame de familie. Tatăl, om simplu, de la talpa țării, se zbate să-și sprijine fiul să intre la seminarul teologic. Face sacrificii, trece pe lîngă lege și morală pentru a-l ajuta să-și împlinească visul născut din întîlnirile cu părintele Alexei (Valer Dellakeza). Fratele ei s-a sinucis după ce s-a lovit de lumea stricată a sistemului (biserică-primării-influențe externe). Amintirile din copilărie legate de parcursul fratelui ei spre seminar și preoție sunt redate cu o mare putere de expresie. Emoționează de-a dreptul.
Procuroarea Nina Lucreția Ciofu, susținută de americani și de personaje de la Comisia Europeană se află la un pas de a fi numită procuror general. Și totuși, memoria și simțul datoriei sunt mai puternice. Refuză să închidă ochii la comenzile politice și este arestată la rîndu-i. Ca alți procurori care au refuzat obediența.
Filmul se termină trist. Copilul care se visa preot s-a sinucis,șoferul ajunge la spitalul de nebuni, iar procuroarea este cercetată în arest la domiciliu.
Fimul izbutește un lucru. Să exprime destul de clar cum merg lucurile în România”, scrie Nistorescu.
