Consilierul prezidențial Cosmin Marinescu prezintă un editorial cu titlul ”România Europeană: de unde am plecat, unde suntem, ce avem de făcut”. Observarea parcursului României în context european este, în primul rând, un proces de reconfirmare a identității noastre într-o Europă în rapidă schimbare, o introspecție a ceea ce suntem și o proiecție a ceea ce dorim să devenim, spune el.
În evoluția unei națiuni, este important să ne uităm în urmă, pentru a fi conștienți de progresele realizate dar și din convingerea că prezentul nu poate fi rupt de istorie, căci path-dependence este un factor imuabil în schimbările economice și sociale. În același timp, este important să ne uităm în jur, pentru a înțelege sensuri și trenduri de transformare curentă ori de schimbare evoluționistă, direcții care să fie decodate și exploatate anticipativ, în favoarea unei viziuni de dezvoltare optim necesare.
Observarea parcursului României în context european este, în primul rând, un proces de reconfirmare a identității noastre într-o Europă în rapidă schimbare, o introspecție a ceea ce suntem și o proiecție a ceea ce dorim să devenim. În acest cadru, schimbarea de paradigmă devine un imperativ colectiv, generat de noile realități economice și de nevoia de reafirmare a valorilor și principiilor care ne definesc ca europeni.
I. Evoluția Uniunii Europene: de la fundamente la o nouă paradigmă
Declarația lui Robert Schuman de la 9 mai 1950 este considerată primul pas către ceea ce înseamnă proiectul european astăzi – o Uniune de țări care aderă la principii comune, pacea și solidaritatea fiind pilonii esențiali ai construcției europene. Însă această pace de peste șapte decenii, de care noi, toți cetățenii Uniunii, beneficiem și azi, a pornit de la un obiectiv economic. Uniunea a două mari industrii la nivel continental, cea a oțelului și a cărbunelui, a oprit războiul în Europa acum 74 de ani.
Solidaritatea este principiul pe care statele aderate succesiv la Uniunea Europeană l-au supus provocărilor interne, cu precădere pe linia decalajelor sau chiar a clivajelor Est-Vest. Istoria ne amintește că, fără adaptări și revizuiri permanente ale premiselor, viziunea poate deveni limitată sau inadecvată față de provocările actuale și viitoare.
În prezent, Uniunea ca întreg se confruntă cu provocări economice globale, care amenință poziția blocului comunitar în economia mondială, dar și cu provocări politice interne, care zdruncină stabilitatea politică la nivelul Uniunii pe fondul ascensiunii curentelor politice radicaliste și extremiste, așa cum se întâmplă în aceste zile în Franța, dar nu numai.
Uniunea cuprinde astăzi 27 de țări, iar această diversitate i-a schimbat semnificativ dinamica internă. Fundamentele economice și deciziile ce conturează destinul UE sunt sau ar trebui să fie acum influențate de toate cele 27 de state membre. Iar acest aspect necesită, la nivelul construcției instituționale europene, noi reglaje fine pentru consolidarea coeziunii și a sustenabilității în cadrul familiei europene lărgite.
În contextul global actual, competitivitatea economică trebuie să devină imperativul unei noi viziuni de dezvoltare la nivelul Uniunii Europene. Afirmarea unei schimbări de direcție începe cu evaluarea atentă a resurselor existente și a oportunităților viitoare, în prelungirea ideii economice că prosperitatea unor națiuni oferă șanse de dezvoltare și altora. Obiectivele economice comune opresc războaie și aduc pacea.
Uniunea are nevoie de o adaptare de viziune la identitatea sa autentic europeană, ca set de valori și principii, pentru ca întregul rezultat să rezoneze cu ambițiile europene. Aderarea nu reprezintă un model de inducție, ci de cooperare bidirecțională pentru un întreg evoluat pe care statele aderate l-au experimentat, preluând politici publice și beneficiind de absorbția de fonduri. Trebuie însă să existe și un corolar. UE poate învăța din experiența modelelor de tranziție experimentate de est-europeni, marcate de transformări instituționale și instabilitate politică, pentru a crea un aranjament superior, capabil să răspundă ambițiilor Uniunii de actor relevant pe scena globală.
Această evoluție nu se limitează la consolidarea internă și coeziunea UE, ci vizează și o abordare anticipativă, matură, a diversității rezultatelor și a provocărilor viitoare. Particularitățile statelor din Europa Centrală și de Est par să antreneze în continuare proiectul european, arătând că Uniunea nu a anticipat pe deplin anvergura tuturor provocărilor rezultate din extindere. Prin înțelegerea adecvată a acestora, UE poate să-și întărească fundamentele și să-și maximizeze oportunitățile în plan strategic.
Avem nevoie de o schimbare de paradigmă, deopotrivă în plan european și național. Astăzi, Europa însăși trebuie să-și reevalueze prioritățile și ambițiile, pentru a evita capcana obiectivelor idealizate, care pot gripa „motorul” economic european – un activ esențial pentru menținerea relevanței și influenței UE pe scena globală.
Uniunea Europeană a creat un mecanism bazat pe cooperare și coeziune, care a evoluat astăzi la scara celor 27 de actori. Pentru a obține sincronizare în noul întreg, 27 de țări au acum o linie normativă comună, acces la piața unică, libera circulație a cetățenilor și economii naționale care progresează continuu, cantitativ și calitativ.
Sub presiunea de reconsolidare post-pandemie și cu un continent ale cărui granițe de răsărit fumegă, Uniunea trebuie să își îndrepte privirea, din nou, către propria esență și către cetățenii săi. Ne confruntăm cu provocări majore, dintre care unele stringente, cum ar fi îmbătrânirea demografică fără precedent și schimbările climatice, provocări asupra cărora trebuie să intervenim prin politici adecvate, care să ofere răspunsuri realiste și eficiente, altfel consecințele se vor resimți profund și pe termen lung.
Fără o viziune economică pragmatică și eficientă, Europa riscă să se stingă demografic, transformând sintagma „bătrânul continent” într-o realitate dură, greu de surmontat. Politicile actuale apasă pe umerii unei populații îmbătrânite, iar economia suferă pierderi de competitivitate. În plus, declinul treptat al liberalismului economic autentic riscă să încetinească progresul națiunilor europene sau chiar să îl inverseze.
II. România europeană: imperativul transformării, oportunități și viziune
Pentru România, aderarea la Uniunea Europeană a fost un pas crucial, aducând cu sine politici publice mult mai coerente, care au influențat considerabil traiectoria țării. România a navigat bine printre provocările și oportunitățile apartenenței la Uniune, demonstrând reziliență și obținând progrese importante în dezvoltarea sa economică, dar și consolidarea prestigiului său în regiune și pe scena globală. Însă progresele cantitative curente nu sunt suficiente pe termen lung, acestea necesită un suport substanțial pentru a deveni sustenabile, și pentru a contribui la dezvoltarea propriului “capital social” al țării, ca vector de modernizare și progres în continuare.
⇒ Schimbarea modelului de dezvoltare economică
Anterior pandemiei, politicile axate pe stimularea consumului au condus, în timp, la acumularea unor dezechilibre în planul finanțelor publice. Acestea au fost amplificate de măsurile cu caracter extraordinar din perioada pandemiei și, ulterior, de cele asociate crizei energiei și exploziei unor prețuri specifice. De aici și perpetuarea de deficite bugetare și dezechilibre majore în contul curent – un model economic ce a generat o dependență excesivă de importuri și a expus economia la riscuri crescute.
Însă România pare să fi pornit pe drumul corectării acestor vulnerabilități structurale. În prezent, chiar și în contextul unei dinamici de revenire a consumului, redresarea economică se bazează prioritar pe investiții, în special pe investițiile din fonduri europene în infrastructură, educație, energie și tehnologie, care au creat o bază solidă pentru creștere și au sporit rezistența la șocurile externe. Revenirea consumului poate fi văzută, astfel, ca parte a redresării economice, dacă va fi gestionată responsabil.
Fiecare etapă parcursă de România reprezintă un pas firesc în evoluția sa economică, subliniind necesitatea unei noi perspective, una adaptată provocărilor digitale ale noii economii, în care oportunitățile se creează și se recreează cu viziune strategică.
Viziunea pentru România este modelul economic bazat pe investiții. Schimbarea de paradigmă ține însă de redefinirea strategică a obiectivelor și de aprofundarea acestei viziuni. Trebuie să gândim în termeni de sustenabilitate și de eficiență, să înțelegem anticipativ provocările, după care să adaptăm modelul la ținte realiste pe termen lung.
⇒ Miza esențială a fondurilor europene
Accesarea și utilizarea fondurilor europene trebuie să rămână prioritatea cheie a României. În acest sens, este important să ne axăm pe identificarea și maximizarea impactului real al acestor fonduri asupra dezvoltării economice și sociale a țării.
România a reușit să atragă fonduri europene substanțiale, iar progresele în această privință au contribuit la dezvoltarea economică și socială a țării. De la aderarea la Uniunea Europeană în 2007 și până la sfârșitul anului 2023, România a absorbit fonduri europene în valoare de peste 90 miliarde de euro, la o contribuție națională de aproximativ 30 miliarde de euro. Aportul major al acestor fonduri la dezvoltarea economică a țării, prin finanțarea de proiecte și inițiative diverse, reforme structurale și investiții în infrastructură este unul vizibil și va fi în creștere în următorii ani.
Pentru perioada de programare 2014-2020, România a ajuns la o rată de absorbție de peste 93% din fondurile alocate pentru coeziune. De asemenea, din toate fondurile disponibile din cadrul financiar multianual 2014-2020, România a atras peste 47 de miliarde de euro, atingând o rată de absorbție de aproape 90%.
În cadrul financiar multianual 2021-2027, România are alocați 51,2 miliarde de euro, din care a absorbit până acum aproape 3%. Suplimentar, prin mecanismul NextGenEU și Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), România a primit fonduri nerambursabile de 5,6 miliarde de euro în perioada 2021-2023.
Este esențial ca România să continue să acceseze și să utilizeze eficient aceste fonduri, pentru a susține dezvoltarea sustenabilă a țării, și pentru a contribui astfel la întărirea poziției noastre în cadrul Uniunii. Sunt însă necesare îmbunătățirea managementului și a implementării proiectelor, creșterea susținută a capacității administrative în sfera fondurilor UE, dar și asigurarea unei transparențe sporite în utilizarea resurselor.
⇒ Consolidarea sectorului privat
În ultimii ani, România a trecut prin momente critice și provocări economice fără precedent, iar răspunsul la acestea a fost esențial pentru consolidarea rezilienței economice. În contextul pandemiei de COVID-19, colaborarea între stat și mediul de afaceri a fost esențială pentru gestionarea adecvată a provocărilor crizei.
Deși ne-am confruntat cu dificultăți, antreprenoriatul românesc a demonstrat că poate face față schimbărilor generate de situații extraordinare. Marile companii au demonstrat nu doar reziliență, ci și solidaritate. Startup-urile noastre au continuat să atragă investiții, iar companiile au continuat să înregistreze performanțe sporite.
Doar ca exemplu, cifra de afaceri a primelor zece companii din economia României a crescut în 2023 cu o treime față de anul precedent, ajungând la 280 miliarde de euro. Profitul acestor companii a însumat 27 miliarde euro, în creștere cu aproape 40%. Totodată, în ciuda estimărilor privind un posibil declin al pieței muncii, numărul total de salariați din companiile top 10 a crescut cu 3,8%, ajungând la circa 1,36 milioane.
Datele indică și creșterea numărului de companii private cu capital românesc. De exemplu, numărul companiilor românești cu o cifră de afaceri de peste 50 milioane de euro a cresc ut în ultimii ani la 342 companii, însă dinamica antreprenoriatului românesc poate fi mult mai robustă, cu efecte pozitive asupra rezilienței economice.
Pentru consolidarea este necesar să continuăm facilitarea accesului firmelor la finanțare, să extindem cât mai mult infrastructura fizică și cea digitală, și să asigurăm un cadru legal și fiscal competitiv pentru dezvoltarea sectorului privat.
⇒ Reziliență și adaptabilitate în fața schimbărilor
România a făcut pași importanți în transformarea economică și instituțională, progrese evidențiate prin tranziția către un model economic bazat pe investiții. Modernizarea infrastructurii cu ajutorul fondurilor europene a adus beneficii semnificative nu doar din perspectiva mobilității fizice, ci și în domenii precum securitatea cibernetică, interoperabilitatea și dezvoltarea cloud-ului guvernamental.
Aceste eforturi demonstrează angajamentul României de a deveni mai competitivă pe piața europeană. Diversificarea producției de energie din surse regenerabile, realizarea BRUA, sau avansarea proiectelor nucleare și pe bază de hidrogen, sporesc securitatea energetică a țării și consolidează conexiunile cu piețele regionale.
În contextul pandemiei COVID-19 și al crizelor ce au urmat, România a demonstrat reziliență și capacitate de adaptare, prin adoptarea unor măsuri prompte și eficiente. Este important să recunoaștem, însă, că aceste progrese au doar valențe corective, și că există încă provocări persistente. România trebuie să fie pregătită să facă față încercărilor viitoare, iar pentru a ne consolida reziliența trebuie să investim consistent în infrastructură critică, dar și în sectoare precum energia, transporturile, sănătatea.
Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) cuprinde o agendă ambițioasă de reforme și investiții, cu o finanțare totală revizuită de 28,5 miliarde euro. Totodată, România beneficiază de fonduri complementare prin Next Generation EU (NGEU) și de fonduri din cadrele financiare multianuale sau alte categorii de sprijin financiar extern. În total, România va avea la dispoziție aproximativ 100 miliarde EUR până în 2027, iar rezultatele în plan economic și social ar trebui să fie pe măsură.
Volumul fără precedent al finanțării europene pentru România ridică, totuși, problema fundamentală a capacității administrative de absorbție și implementare, care trebuie să fie un obiectiv strategic al guvernării României în următorii ani.
⇒ Rolul strategic al diplomației României în lume
Țara noastră a făcut progrese importante în diverse domenii, iar credibilitatea politicii externe este, probabil, una dintre aceste realizări, care necesită însă consolidare și viziune. Avem nevoie de un “standard de calitate” prin intermediul căruia să putem atinge și respecta și în continuare, în mod credibil, acel echilibru fin dintre interesele naționale, convergența comunitară în cadrul proiectului european și sustenabilitatea parteneriatelor strategice la care România este parte.
⇒ Priorități în apărarea națională în contextul alianțelor globale
Dată fiind importanța cheie a păcii și securității pentru economie, stabilitatea relațiilor strategice de apărare a fost și trebuie să rămână prioritară pentru noi, constituind totodată fundamentul ce stă la baza dezvoltării economice. Să luăm ca exemplu Dunărea, liantul fluvial al atâtor orașe și capitale europene. Un dat geografic izvorât din inima Europei, al cărui curs până la vărsare este o lecție despre apartenență și valori. Dezvoltări de succes putem vedea pe întreg cursul său, însă doar capătul nostru de traseu al Dunării poate deveni vulnerabil, așa că în locul rivierelor și porturilor comerciale, prioritară a fost amplasarea de scuturi, baze militare și structuri NATO de apărare, care să ne ofere garanția unui viitor sigur. Pe această bază și de acum înainte, securitatea militară trebuie să intre în consonanță și cu dezvoltarea economică.
III. România în Europa: analiză și proiecții pentru viitorul european
Destinul României este legat de Uniunea Europeană, nu doar ca ancoră seculară de geografie continentală, ci și ca atașament național asumat față de valorile occidentale și principiile de drept ale democrației și libertății individuale. În ecuația devenirii noastre, România europeană este realitate istorică, dar și deziderat politic, economic și cultural.
Abordarea actuală vine în continuarea metodologică a unei analize comparative publicată în 2021, sub titlul Tablou de bord macroeconomic: de la criza financiară la criza corona, analiză dedicată contextului pandemic, atunci când tabloul macroeconomic al țărilor lumii a suferit schimbări spontane și de anvergură.
Analiza de față transcede cadrul economic aferent pandemiei, cu scopul de a contura un tablou cât mai cuprinzător al evoluțiilor comparative, bazat pe diverși indicatori, de la cei macroeconomici la indicatori sociali și sectoriali, relevanți pentru perioada de post-aderare europeană a României.
Analiza României Europene este axată pe aceste două dimensiuni, cea istorică și cea comparativă, având preocuparea de a înțelege ”unde suntem”, în raport cu ”de unde am plecat”, dar și „ce avem de făcut” în continuare, ca repere ale unei stări de fapt și ca obiective de dezvoltare națională pe termen lung.
Economia reprezintă forța motrice definitorie pentru dezvoltarea unei națiuni. Toate obiectivele specifice, de la susținerea educației la protejarea mediului, sunt corelate direct cu performanțele economiei, atât ca factori de schimbări structurale, cât și din perspectiva resurselor financiare implicate, ca bani naționali și/sau fonduri europene.
România a înregistrat progrese economice remarcabile ca stat membru al UE, însă tabloul macroeconomic și sectorial surprinde deopotrivă vulnerabilități și întârzieri în ecuația convergenței europene, inclusiv în cazul Uniunii ca întreg.
Performanțele înregistrate în anumite privințe sunt urmate uneori, mai mult sau mai puțin previzibil, de acumularea unor vulnerabilități și presiuni în alte privințe. Acestea se adâncesc în timp și necesită măsuri corective, al căror impact se răsfrânge la scara întregului sistem economic și social. Uneori ciclic, alteori sub presiunea „lebedelor negre”, precum în cazul pandemiei, acest complex dinamic al interdependențelor se ajustează reglator, cu suișuri și coborâșuri, precum sistemul vaselor comunicante.
În toate cazurile, aceste ajustări se reflectă în dinamica unor indicatori cheie, precum creșterea economică, finanțele publice, datoriile suverane, dar și în alți markeri de direcție pentru politicile publice, precum migrația capitalului uman și demografia.
În continuare, analiza unor asemenea indicatori se bazează pe hărți specifice la scara Uniunii Europene. Am conceput, astfel, 15 diagrame ilustrative bazate pe clasamentele statelor membre, pentru fiecare indicator și an în parte, cu scopul de a surprinde dinamica relativă a statelor UE și poziția României în raport cu acestea.
1. Creșterea economică în statele membre ale Uniunii Europene
Harta creșterii economice în Uniunea Europeană evidențiază modul în care au evoluat economiile statelor membre în raport cu cele 2 borne de criză globală, și anume criza financiară din 2009 și criza pandemică din 2020. Evoluțiile post-criză și proiecțiile actuale arată că dimensiunea recesionistă este mult mai slabă în anii post-pandemie, în comparație cu perioada de după criza financiară din 2009. Chiar dacă economiile UE resimt încă presiunea anumitor ajustări structurale, există premisele unei consolidări a creșterii economice în întreaga Uniune, începând cu anul 2025.
Performanța României în context european este una notabilă, România înregistrând în ultimele două decenii o creștere medie anuală a PIB real de 3,8%, aproape triplă față de media UE. Această creștere susținută a accelerat convergența nivelului de trai, reflectată în creșterea PIB-ului real pe cap de locuitor.
Economia României a dovedit o reziliență remarcabilă în fața unor șocuri externe majore, cum ar fi pandemia COVID-19 sau invazia Ucrainei de către Rusia, care a adus războiul la granițele noastre. În timpul pandemiei, țara noastră a înregistrat una dintre cele mai reduse contracții economice din UE, urmată de o redresare rapidă și susținută în anii următori, avansul economic fiind și astăzi superior mediei europene.
Trendul post-aderare. În perioada analizată, economia României a înregistrat rate de creștere economică semnificative, creșterea depășind 3% anual în 10 din cei 17 ani ai analizei. Această evoluție subliniază un proces consistent de recuperare economică, prin reducerea accelerată a decalajelor față de alte state membre ale UE.
După aderarea la Uniunea Europeană în 2007, România a beneficiat de o creștere economică importantă, cu un avans mediu anual de aproximativ 4% în perioada 2007-2019. Acest trend economic a condus la depășirea, în prezent, a unor state precum Cehia, Finlanda, Portugalia, Ungaria și Grecia, în privința PIB-ului nominal.
Creșterea economică a condus la reducerea sărăciei în România, ponderea populației care trăiește sub pragul sărăciei scăzând semnificativ în ultimii ani. Persistă însă inegalități importante, prin diferențele considerabile dintre mediul rural și cel urban. De aici rezultă necesitatea unei atenții sporite privind dezvoltarea echilibrată în plan regional, fiind prioritară atragerea fondurilor europene și a investițiilor străine, cu precădere în regiunile defavorizate.
Impactul crizelor. Scăderi economice au fost înregistrate în perioada crizei financiare globale din 2008-2009, și în 2020, anul pandemiei COVID-19. De exemplu, în 2020, PIB real al României a scăzut cu doar 3,9% comparativ cu anul precedent, performanță ce contrastează cu deteriorarea situației bugetare printr-un deficit ESA de 9,2% din PIB în anul 2020, al șaselea cel mai mare deficit bugetar din UE.
Este semnificativă performanța economică a unor state membre, precum Polonia, care a reușit să evite dinamica negativă a PIB real în anul crizei financiare, înregistrând o creștere medie anuală de aproximativ 3% de-a lungul întregii perioade. De asemenea, Malta a înregistrat cea mai ridicată rată de creștere economică, de peste 3% anual în perioada de referință, depășind performanțele altor state membre.
Deși economiile europene păreau să-și revină rapid după anul 2021, începând cu 2022 se resimt efectele crizei energetice și ale inflației, vârful fiind atins anul trecut. Pentru 2025, Comisia Europeană preconizează o creștere economică pe scară largă, ci ritmuri de creștere între 1% și 3% pentru majoritatea țărilor UE, pe fondul unui climat investițional stabil, în care fondurile europene joacă în continuare un rol important.
2. Convergența economică reală în cadrul Uniunii Europene
Harta convergenței economice în Uniunea europeană indică, în perioada analizată, o tendință continuu ascendentă. Statele cu un PIB/loc. sub 60% din media UE27 au înregistrat o tranziție către categoria țărilor cu un PIB/loc. între 60% și 80% din media UE27. Numărul țărilor cu PIB/loc. situat între 80% și 100% din media UE27 a crescut de la 5 în 2007, la 9 în 2023, iar estimările arată o creștere până la 12 țări în 2025.
Convergența economică a României a înregistrat un avans semnificativ în ultimii 17 ani, țara noastră urcând 5 locuri în ierarhia UE27, de pe locul 26 pe 21. Saltul economic al României către categoria țărilor cu un PIB/loc. între 60% și 80% din media UE27 s-a concretizat în 2017, după 10 ani de la aderarea europeană.
România consemnează o convergență reală de 78% din media Uniunii la sfârșitul anului 2023, iar estimările actuale indică atingerea pragului de 80% din media UE la sfârșitul anului 2024. De asemenea, România împreună cu Polonia se vor alătura grupului de state cu un PIB/loc. între 80% și 100% din media UE27 până în 2025, evidențiind astfel consolidarea procesului de convergență economică.
Comparativ cu Bulgaria și alte state, România a avut un parcurs accelerat în materie de convergență economică, avansând mai rapid în ierarhia țărilor UE. Alte exemple de progres în materie de convergență economică includ țări precum Portugalia, Estonia și Lituania, care au reușit să facă saltul către categoria cu un PIB/loc. între 80% și 100% din media UE27 în ultimii 13 ani.
Provocări. În ciuda progreselor economice înregistrate, persistă provocările legate de sărăcie, inegalitate și decalaje între mediul rural și urban. Deși nivelul de trai a crescut semnificativ, rata sărăciei din România rămâne cea mai ridicată din UE, iar inegalitatea veniturilor se menține relativ ridicată. Aceste discrepanțe între diferite regiuni și segmente ale populației pot afecta convergența economică, necesitând intervenții specifice, pentru ca toate regiunile țării să beneficieze de creștere economică.
Constrângeri. Creșterea economică sustenabilă se confruntă cu anumite constrângeri, cum ar fi instituțiile insuficient dezvoltate, deficitul de capital uman și infrastructura subdezvoltată. Lipsa unor politici fiscale adecvate, incluzând prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, contribuie la insuficiența veniturilor bugetare și la dificultăți în finanțarea investițiilor în infrastructură și servicii publice esențiale. Aceste aspecte pot încetini procesul de convergență economică și pot afecta capacitatea țării noastre de a se alinia la UE în termeni economici și sociali.
Soluții. Pentru a menține trendul de convergență economică și pentru a aborda aceste provocări, este crucial să se adopte politici publice și investiții care să stimuleze creșterea economică sustenabilă și atenuarea disparităților regionale. Sunt esențiale îmbunătățirea colectării veniturilor bugetare, reducerea evaziunii fiscale și reformele structurale destinate creșterii calității instituționale în mediul de afaceri și a capacității administrative în implementarea fondurilor europene. De asemenea, este deosebit de importantă dezvoltarea infrastructurii de transport, dar și reformarea sistemului educațional, pentru crearea unui mediu propice inovării și creșterii competitivității.
3. Deficitul bugetar în statele membre ale UE
Situația finanțelor publice în cadrul UE arată că, în raport cu obiectivul de reducere a deficitelor bugetare sub 3% din PIB, soluțiile de consolidare fiscală s-au dovedit mai eficiente în primii ani de după pandemia COVID-19, comparativ cu perioada post criză financiară. Cu toate acestea, pe fondul creșterii poverii datoriilor publice, ajustarea bugetară la nivelul statelor membre necesită eforturi sporite în anii următori, pentru ca finanțele publice să revină pe calea sustenabilității fiscale.
Deficitele bugetare de amploare ale statelor UE, perpetuate de-a lungul anilor, indică persistența unor cauze structurale, manifestate prin presiunea severă a cheltuielilor bugetare permanente, care sunt rigide, de unde și dificultatea ajustării acestora.
Situația României indică necesitatea ajustărilor în planul finanțelor publice, în contextul în care deficitul bugetar în 2023 s-a ridicat la 6,6% din PIB în termeni ESA, acesta fiind unul dintre cele mai mari deficite din UE. În cazul României, deficitul bugetar ESA pare să se fi „blocat” la peste 6% din PIB de-a lungul ultimilor ani, ceea ce ridică provocări serioase în privința ajustărilor bugetare necesare pentru asigurarea sustenabilității finanțelor publice.
Cele mai bune rezultate ale României, înregistrate în anii 2014 – 2015, au fost urmate de o deteriorare rapidă a situației bugetare, pe fondul relaxării fiscale semnificative din anul 2015. Situația finanțelor publice a culminat cu deschiderea procedurii de deficit excesiv în legătură cu deficitul de 4,3% din PIB, în termeni ESA, aferent anului 2019. Astfel, din anul 2019, România înregistrează continuu deficite bugetare superioare pragului de 3% din PIB aferent criteriilor de convergență nominală.
Comparativ cu alte state, de-a lungul întregii perioade de analiză, România a avut rezultate relativ mai bune decât state membre precum Grecia, Franța sau Spania, care au înregistrat deficite bugetare sub 3% din PIB pentru un număr mai mare de ani, dar se confruntă în continuare cu provocări majore în gestionarea datoriei publice.
Statele nordice precum Suedia, Danemarca și Finlanda au fost cele mai performante, înregistrând deficite bugetare mai mici de 3% din PIB în majoritatea anilor din perioada analizată, indicând o disciplină fiscală solidă.
Estimările pentru 2024 și 2025 arată evoluții încurajatoare pentru statele membre, ceea ce indică un efort comun de consolidare a finanțelor publice în cadrul UE.
Pentru România, perpetuarea deficitelor bugetare de amploare și creșterea datoriei publice în 2024, peste pragul de 50% din PIB, ilustrează nevoia unei strategii coerente de consolidare fiscală. Este hotărâtor, în acest sens, ca România să îmbunătățească eficiența fiscală și să atenueze presiunea finanțării datoriei publice în anii următori. Adoptarea unor politici fiscale responsabile și a unor reforme structurale adecvate vor contribui la îmbunătățirea situației fiscale și a poziției noastre în clasamentul aferent.
4. Harta datoriilor publice pentru statele UE
Situația finanțelor publice și a datoriilor suverane în Uniunea Europeană s-a deteriorat după criza financiară din 2009, iar parcursul către sustenabilitate a fost recent afectat de criza pandemică din anul 2020. În acest context, numărul statelor UE ale căror datorii publice depășesc 60% din PIB a crescut din nou la 15. Astfel, sustenabilitatea datoriilor publice redevine una din provocările financiare majore la nivelul UE.
Situația României în planul datoriei publice evidențiază încadrarea, în continuare, în limitele de sustenabilitate, însă poziția României pe harta datoriilor publice la nivelul UE arată creșterea continuă a datoriei naționale. Datoria publică a României a crescut constant, de la aproximativ 12% din PIB în 2007 la peste 35% din PIB în 2019.
Ulterior, pe fondul crizei pandemice, datoria publică a României a explodat, în numai 2 ani, de la 35,1% din PIB în 2019 la 48,5% din PIB la sfârșitul anului 2021, una dintre cele mai rapide creșteri a datoriei publice din Uniunea Europeană. În prezent, potrivit estimărilor europene, datoria publică va depăși la sfârșitul anului curent pragul de 50%, ceea ce impune abordări prudente în legătură cu situația finanțelor publice.
Impactul datoriei publice în România. Creșterea constantă a datoriei publice în România, alături de tendința evidentă din proiecțiile pentru următorii ani, reflectă dificultățile întâmpinate în gestionarea crizelor economice și financiare, precum și a pandemiei COVID-19. Aceste aspecte indică necesitatea unei gestionări responsabile a finanțelor publice, prin politici fiscale sustenabile, pentru a reduce presiunea asupra datoriei publice și pentru a asigura stabilitatea economică pe termen lung.
România are unul dintre cele mai scăzute niveluri ale ponderii datoriei publice în PIB din Uniunea Europeană, situându-se la aproape 49% la sfârșitul anului 2023. Astfel, în ciuda creșterii datoriei publice, România încă se menține sub media europeană în ceea ce privește îndatorarea guvernamentală, însă situația datoriei publice trebuie abordată prudent, deoarece pragul de sustenabilitate specific României este inferior criteriului european de 60% din PIB.
Comparativ cu alte state. Anii 2013 și 2020 au reprezentat momente critice în privința datoriei publice în unele state membre UE. State precum Grecia, Italia, Portugalia, Irlanda sau Spania au înregistrat niveluri de datorie publică de peste 120% din PIB.
Deși România a reușit să mențină niveluri scăzute de îndatorare în aceeași perioadă, se confruntă totuși cu provocări în gestionarea datoriei publice. De aceea, analizele de specialitate indică necesitatea abordărilor prudente, pentru a gestiona sustenabil datoria publică în contextul actual al economiei globale și al constrângerilor bugetare.
Perspective și implicații. Eșecul statelor membre de a reduce gradual nivelul datoriilor publice explică revizuirea regulilor bugetare din UE, care a avut loc recent, pentru a îmbunătăți eficiența acestora. Întrucât datoria publică rămâne o preocupare majoră pentru stabilitatea economică și financiară, este esențial ca statele membre să adopte politici fiscale responsabile și să implementeze reforme structurale.
5. Inflația în statele UE
Harta inflației în statele UE evidențiază perpetuarea unei inflații înalte în anii post-pandemie, pe fondul politicilor monetare relaxate, de tipul „whatever it takes”, pe care băncile centrale le-au promovat, în mod coordonat, începând de la jumătatea anului 2020, imediat după declanșarea pandemiei de COVID-19. Harta inflației în statele UE ilustrează faptul că rate ale inflației mai mari de 10% s-au înregistrat doar în 3 din ultimii 17 ani, respectiv în 2008 – pe fondul supraîncălzirii economice, dar și în anii 2022 și 2023 – pe fondul relaxării monetare începută în anul pandemiei.
Situația României arată o inflație situată în „zona roșie”, de peste 4% în 9 ani din ultimii 17, România fiind una dintre țările cu cel mai mare număr de ani în care rata inflației a atins un nivel ridicat. Persistența inflației în România de-a lungul ultimelor decenii reflectă politicile pro-ciclice de susținere a cererii agregate, prin măsuri axate pe creșterea consumului, care au generat inflație și deficite bugetare, în special în perioadele caracterizate prin expansiune economică susținută.
După inflația ridicată resimțită pre și post criza financiară din 2009, România a înregistrat dezinflație începând cu anul 2012, ajungând chiar la o ușoară deflație în anii 2015-2016. Totuși, politicile de stimulare a cererii au condus la revenirea inflației la cote ridicate, în special în contextul crizei COVID și al noilor provocări geopolitice.
Comparativ cu alte state. În anii 2015-2017, rata inflației din România s-a situat sub cea a zonei euro și UE, în timp ce multe state membre au înregistrat rate ale inflației între 0% și 2%, ceea ce indică un context de stabilitate macroeconomică și financiară.
Invadarea Ucrainei de către Federația Rusă a avut repercusiuni semnificative asupra ratei inflației în UE și în România. Această criză a condus la accelerarea inflației, din cauza presiunilor asupra bugetului și a încetinirii ritmului de creștere economică.
Înainte de această creștere a inflației, cele mai sărace 40% dintre gospodării deja cheltuiau mai mult de jumătate din veniturile lor pe energie, alimente și locuințe, ceea ce a amplificat vulnerabilitatea acestora la creșterea prețurilor.
Efecte colaterale. Guvernul a intervenit pentru a limita creșterea prețurilor la energie pentru gospodării și firme, însă nu toate măsurile au fost îndeajuns de bine țintite, ceea ce a suplimentat presiunea asupra bugetului, una deja ridicată, și ar putea descuraja comportamentele îndreptate către eficiența energetică și economisire.
Fluctuațiile semnificative ale inflației în România și în alte state membre UE subliniază necesitatea unei abordări echilibrate privind politicile monetare și fiscale, pentru a asigura stabilitatea prețurilor pe termen lung. Comparația cu alte state evidențiază importanța unor politici macroeconomice responsabile, care să atenueze presiunile inflaționiste înalte, în condițiile în care România continuă să înregistreze cea mai ridicată inflație din Uniunea Europeană.
6. Rata dobânzii pe termen lung în statele UE
Harta ratei dobânzii pe termen lung în statele UE evidențiază tranziția acestora de la dobânzi ridicate, situate integral, în anul 2007, între 4% și 8%, la dobânzi reduse, între 0% și 1% pentru majoritatea statelor, până în anul 2021. Această dinamică s-a inversat începând cu anul 2022, pe fondul schimbărilor contextului macroeconomic global și în politica monetară, date fiind inflația ridicată și tensiunile geopolitice care au impus băncilor centrale întărirea politicii monetare.
Situația României. În 11 din ultimii 16 ani, România s-a situat în categoria statelor cu rate ale dobânzii pe termen lung între 4% și 8%, nereușind să se mențină în marja de 2% – 4% atinsă în perioada 2015-2017 și, respectiv, în 2021. România a beneficiat totuși de o relativă stabilitate în politica monetară în raport cu alte state membre. Criza financiară din 2009 și pandemia din 2020 au generat fluctuații în dinamica ratei dobânzii, cu impact diferit. Criza COVID-19 a avut efecte mai moderate comparativ cu cele ale crizei financiare.
Cu excepția Greciei, toate statele membre ale UE au înregistrat îmbunătățiri în dinamica ratei dobânzii după anul 2012, evidențiind o stabilizare a piețelor financiare în acea perioadă. În perioada 2021 – 2023, niciun stat membru nu a înregistrat rate ale dobânzii de peste 8%, deciziile băncilor centrale naționale reflectând politica monetară a Băncii Centrale Europene și condițiile economice actuale.
Impactul dobânzilor asupra creșterii economice. Ratele dobânzilor pe termen lung au jucat un rol crucial în modelarea mediului economic al UE și al României în ultimii ani. Tranziția de la dobânzi ridicate la dobânzi reduse a avut un impact semnificativ asupra investițiilor și cheltuielilor de consum, prin stimularea ritmului de creștere economică. În același timp, politica „banilor ieftini” a accentuat trendul pro-ciclic și inflația.
Evoluțiile ratei dobânzii în România au fost influențate, în principal, de criza financiară din 2009 și de efectele economice ale pandemiei COVID-19 din 2020. În timp ce criza financiară a generat schimbări majore în dinamica dobânzilor, cu o perioadă de instabilitate urmată de o ușoară stabilizare, pandemia a avut un impact mai moderat, cel puțin în perioada imediat următoare anului 2020.
Tendința de scădere a dobânzilor în perioada post-criză financiară evidențiază eforturile de stabilizare a piețelor financiare în UE. Cu toate acestea, există o necesitate continuă de adaptare la schimbările condițiilor economice și financiare pentru a asigura o creștere economică sustenabilă și stabilitate financiară.
7. Rata șomajului în statele Uniunii Europene
Harta șomajului în statele UE arată faptul că, în ciuda îngrijorărilor și estimărilor inițiale, pandemia din 2020 nu a condus la o creștere generalizată a șomajului, situație datorată, însă, și măsurilor excepționale luate la nivel european și al statelor membre pentru susținerea economiilor. Harta de mai jos evidențiază sugestiv că ratele înalte ale șomajului s-au concentrat în anii de după criza financiară, când a fost înregistrat cel mai mare număr de state cu rate ale șomajului de peste 10%, Grecia și Spania figurând printre cele mai afectate țări.
Situația României în privința șomajului a fost, de-a lungul întregii perioade de analiză, mult mai favorabilă în comparație cu alte state membre, ratele șomajului fiind mai mari de 6% înainte de 2018. Începând cu anul 2018, România a înregistrat scăderea șomajului, revenind în categoria statelor cu rate ale șomajului mai mici de 6%. De altfel, perioada post-pandemie se remarcă prin creșterea numărului de state membre care se caracterizează prin rate reduse ale șomajului.
Doar în 2020, anul pandemiei, rata șomajului în România a făcut un salt episodic peste 6%, ulterior revenind la niveluri inferioare. Pentru anii următori, estimările arată că șomajul din România se menține pe același culoar favorabil, cu rate între 3% și 6%, ceea ce reflectă o situație de stabilitate în comparație cu presiunea piețelor muncii din alte state membre.
Impactul șomajului. Ratele înalte ale șomajului pot avea un impact semnificativ asupra creșterii economice și coeziunii sociale în UE. Un șomaj ridicat marchează scăderea veniturilor și creșterea sărăciei în rândul populației, ceea ce amplifică efortul redistributiv al politicilor sociale, cu implicații în planul stimulentelor pentru muncă.
Deși pandemia din 2020 nu a generat o creștere semnificativă a șomajului în UE, nu trebuie neglijate riscurile pe termen lung și posibile efecte întârziate asupra pieței muncii. Este posibil ca unele sectoare să se confrunte și acum cu dificultăți de ajustare și redresare, iar anumite segmente sociale să fie în continuare afectate.
În cazul României, ratele scăzute ale șomajului sunt, totodată, reflectarea unui exod important al forței de muncă, în mare parte calificată, ceea ce perpetuează tensiunile cantitative și calitative ale pieței muncii. În acest sens, este esențial ca politicile privind ocuparea forței de muncă să fie adaptate la schimbările din mediul economic și să vizeze în mod special grupurile vulnerabile și regiunile cu rate ridicate ale șomajului.
8. Rata șomajului în rândul tinerilor în statele Uniunii Europene
În linie cu situația generală a pieței muncii, șomajul în rândul tinerilor s-a acutizat în anii de după criza financiară din 2009, însă, începând din 2013, presiunile șomajului în rândul tinerilor s-au redus treptat, până la minime aproape istorice pentru statele UE. În ultimii ani, zona „albastră” a devenit tot mai proeminentă iar harta șomajului în rândul tinerilor arată că un număr considerabil de țări se caracterizează prin rate ale șomajului tinerilor mai mici de 15%, la fel și media statelor UE.
Statele din submodelul sudic de dezvoltare, precum și România, dar și Suedia, surprinzător, resimt cel mai presant provocările șomajului în rândul tinerilor. În cazul Suediei, stat cu beneficii sociale avantajoase, dificultățile în recrutarea tinerilor fără experiență în muncă își au cauza, în principal, în specificul legislației în domeniu.
Situația României. În anii 2010-2016, rata șomajului în rândul tinerilor în România a variat între 25% și 30%, fiind urmată de o repoziționare în intervalul 15% – 25% în anii următori. Această evoluție este una puternic contrastantă în raport cu rata generală a șomajului, ceea ce indică deficiențe structurale în funcționarea pieței muncii, dar și eventuale „scăpări” de conformitate statistică în raport cu situația muncii informale.
Comparativ cu alte state. După o ușoară contracție în anul pandemiei, categoria statelor cu rate ale șomajului în rândul tinerilor între 5% și 10% s-a extins, însă per ansamblu progresele sunt insuficiente. State precum Grecia și Spania continuă să înregistreze rate ale șomajului tinerilor de peste 30%, dar cu tendințe de scădere.
Principalele vulnerabilități sunt deficitul de forță de muncă calificată, pe de o parte, și îmbătrânirea populației, pe de altă parte. Ineficiențele din sistemul de învățământ și formare profesională conduc la un deficit de competențe și la dezechilibre structurale pe piața muncii. În același timp, îmbătrânirea populației și sporul demografic negativ constituie o provocare serioasă pentru viitorul economic al Uniunii Europene.
9. Formarea brută de capital fix (FBCF) în statele UE
Spre deosebire de criza economică și financiară, care a determinat o reducere severă a formării brute de capital fix în multe state membre, criza pandemică nu a generat efecte majore de repoziționare a statelor membre din perspectiva investițiilor, iar numărul statelor membre cu rate ale FBCF de peste 20% a crescut considerabil.
În cazul României, FBCF s-a aliniat tendințelor globale. Înainte de criza financiară, România se situa în categoria statelor pentru care ponderea FBCF în PIB era de peste 30%, ceea ce indica o puternică poziție investițională. Cu toate acestea, în urma crizei, România a înregistrat o scădere semnificativă și îndelungată în intervalul 20% – 25%.
Dinamica oscilantă de după 2015 arată efectele unor măsuri punctuale, care au orientat pe consum modelul de creștere economică a României. Estimările pentru 2024 și 2025 indică revenirea României în categoria statelor cu ponderi ale FBCF în PIB între 25% și 30%, pe fondul politicilor axate pe investiții, similar altor state, precum Cehia și Suedia.
Comparativ cu alte state, România a ocupat poziții care au variat în perioada analizată, cu cel mai scăzut nivel al FBCF în 2018, dar cu valori situate întotdeauna peste media Uniunii Europene. Evoluția subliniază atât reziliența, cât și necesitatea de a întări investițiile de capital fix pentru a susține creșterea economică pe termen lung.
Tendințe și vulnerabilități. Lipsa predictibilității la nivelul mediului politic și de afaceri, alături de deficitul de forță de muncă calificată, au avut un impact negativ asupra investițiilor sectorului privat, FBCF fiind afectată de incertitudinile și constrângerile structurale din economie.
Comparativ cu media UE. Deși ponderea FBCF în cazul României este net superioară mediei UE de-a lungul întregii perioade analizate, dinamica investițiilor pare a fi încă suboptimală din perspectiva obiectivelor de catching up față de statele dezvoltate, pentru a dinamiza convergența reală și pentru a depăși capcana veniturilor medii.
10. Ponderea salariului minim în câștigul salarial lunar în statele UE
Ultimii 15 ani au însemnat o schimbare semnificativă în structura ponderii salariului minim în câștigul salarial lunar în statele UE. Numărul statelor cu ponderi ale salariului minim brut peste 40% s-a redus treptat, acestea coborând în general în intervalul 30% – 40% din salariul mediu brut. Evoluțiile din ultima perioadă indică adaptarea politicii salariului minim la situația de rigiditate ce caracterizează piața muncii din UE.
România a parcurs un drum similar, trecând de-a lungul timpului prin aproape toate intervalele definite în cadrul analizei, în legătură cu ponderea salariului minim în salariul mediu brut. Astfel, în anii post-pandemie, România a înregistrat o ușoară scădere în categoria salariilor minime brute, situație contrabalansată recent prin creșterea mai consistentă a salariului minim pe economie în 2023 și 2024.
Tranziția către o pondere mai mică a salariului minim în câștigul salarial lunar a fost un proces îndelungat pentru România. Această evoluție reflectă, în principal, tendința generală de creștere a salariilor, dar și o anumită normalizare a piramidei salariale în sectorul competitiv al economiei, în acord cu dinamica productivității muncii.
Pe plan european, doar câteva state au reușit să se mențină în primele două categorii de ponderi ale salariului minim în întreaga perioadă analizată. State precum Malta, Luxemburg, Franța și Slovenia au demonstrat o anumită stabilitate în ceea ce privește structura salariului minim în raport cu salariul mediu brut.
Este important de menționat că majorarea salariului minim trebuie gestionată cu atenție, prin raportare la factori cheie precum productivitatea muncii și rata inflației. O creștere prea rapidă a salariului minim poate genera presiuni asupra angajatorilor, cu efecte negative asupra competitivității economice. De aceea, este esențială o abordare echilibrată și sustenabilă în stabilirea politicilor salariale.
11. Deficitul de cont curent (% în PIB) în statele Uniunii Europene
Harta contului curent al balanței de plăți indică poziții de excedent al contului curent în marea majoritate a statelor Uniunii, cu o ușoară deteriorare în anii post-pandemie, pe fondul blocajelor în lanțurile comerciale, situație cu atât mai evidentă în anul 2022, pe fondul izbucnirii războiului de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei.
În perioada de supraîncălzire economică de dinaintea crizei din anul 2009, majoritatea statelor UE au înregistrat deficite de cont curent mai mari de 5% din PIB, context în care România a avut deficite de cont curent de 14% și 12% din PIB. Perioada respectivă a fost marcată de un boom economic care a generat creșterea puternică a consumului și a importurilor, fără corelarea adecvată cu exporturile și intrările de capital.
Situația României în anii post-pandemie arată revenirea în categoria statelor cu deficite de cont curent ridicate, între 5% și 10% din PIB, pe fondul creșterii consumului și importurilor, dar și al impactului pandemiei asupra exporturilor și turismului.
La nivel european, între 2015 și 2018, numărul statelor cu excedente de cont curent de peste 5% din PIB a crescut de la 3 la 7. Această perioadă a fost marcată de o îmbunătățire generală a balanțelor comerciale și de o creștere a exporturilor, reflectând eforturile de ajustare structurală și creșterea competitivității în unele țări.
În anul 2022, multe state cu excedente de cont curent au înregistrat deteriorări pe fondul crizei energetice, ceea ce evidențiază importanța diversificării aprovizionării economiilor și a creării de rezerve pentru a face față șocurilor externe.
România se confruntă cu provocări severe datorate deficitelor gemene, care includ deficitul bugetar și deficitul de cont curent, ceea ce face dificilă ajustarea contului curent și menținerea stabilității macroeconomice. Aceste provocări pot fi amplificate de volatilitatea fluxurilor de capital și dependența consistentă de finanțarea externă.
Deciziile de politică economică ar trebui să vizeze, cu prioritate, consolidarea situației finanțelor publice, pentru a reduce dependența de împrumuturi externe și pentru a tempera deficitul contului curent al balanței de plăți.
12. Veniturile fiscale (inclusiv contribuțiile sociale) – pondere în PIB
Harta veniturilor fiscale în UE arată, de-a lungul perioadei de analiză, o creștere considerabilă, de la 14 la 20, a numărului de state ale căror venituri fiscale totale depășesc 35% din PIB. Această evoluție reflectă eforturile de consolidare a finanțelor publice prin creșterea veniturilor bugetare, date fiind deficitele și cheltuielile publice sporite, inclusiv pe fondul crizelor multiple din perioada post-pandemie.
În prezent, doar 8 state membre ale Uniunii se caracterizează prin venituri fiscale totale mai mici de 35% din PIB, din care 3 state membre, respectiv Irlanda, Malta și România, dețin venituri fiscale totale mai mici de 30% din PIB.
La nivelul Uniunii Europene, primele locuri în clasamentul veniturilor fiscale revin unor țări precum Danemarca, Belgia, Franța, Suedia și Austria, țări recunoscute pentru sistemele sociale puternic redistributive, care necesită niveluri ridicate de impozitare. Media UE în privința veniturilor fiscale se situează în intervalul 35-40% din PIB, interval ce caracterizează situația fiscală din cele mai multe state membre.
Situația României în privința veniturilor fiscale este aproape neschimbată de-a lungul întregii perioade de analiză, interval care coincide cu statutul de membru al UE. Poziționarea României în categoria țărilor cu venituri fiscale mai mici de 30% din PIB face evidentă nevoia de îmbunătățire a capacității de colectare fiscală, prin reforme și măsuri care să conducă la reducerea evaziunii fiscale și creșterea gradului de conformare fiscală.
Este incontestabil faptul că România nu poate merge mai departe, pe măsura ambițiilor de dezvoltare și modernizare, în condițiile în care ponderea veniturilor fiscale în PIB ne plasează constant în coada clasamentului european.
În acest sens, dincolo de nevoia imperativă a reglajelor administrative în sistemul de colectare fiscală, România trebuie să recurgă la o altfel de politică fiscală, care să repare eficient toate inechitățile acumulate prin măsuri discreționare, care au generat favoruri, scutiri sau tratamente fiscale preferențiale.
În același timp, contextul economic actual deschide pentru România și oportunitatea unui restart de filozofie fiscală, prin care să exploatăm mai bine atuurile existente iar situația finanțelor publice să revină pe culoarul sustenabilității fiscale. Înainte de a gândi măsuri de consolidare bugetară, este important să înțelegem ce sistem fiscal dorim să promovăm, pe ce principii să se bazeze acesta și ce obiective să urmărească.
13. Dependența populației vârstnice de populația activă de muncă
Statisticile de la nivel european indică situații mult diferite în ratele de dependență privind populația vârstnică. Cele mai mici rate de dependență sunt raportate în Cipru și Malta, în timp ce state precum Franța, Croația, Slovacia, Luxemburg și Slovenia înregistrează ponderi ale pensionarilor în populația activă de peste 65%.
Evoluțiile indică o presiune crescândă asupra sustenabilității sistemelor publice de pensii. Ponderea populației vârstnice în raport cu populația activă este în continuă creștere, ceea ce solicită tot mai puternic sistemele de pensii și de asistență socială.
Situația României evidențiază presiunea semnificativă a factorului demografic asupra sistemului de pensii și a finanțelor publice. Se remarcă tendința de creștere a ratelor de dependență a populației vârstnice în raport cu populația activă, de la niveluri aflate între 50 și 60% către niveluri de peste 60%.
În plus, România se confruntă cu provocări legate de creșterea numărului de persoane vârstnice în raport cu populația activă, inclusiv pe fondul emigrației și a ratei scăzute de participare pe piața muncii, cu impact asupra sustenabilității sistemului de pensii și a bugetului public în ansamblu.
Tendințe globale: creșterea ratei de dependență a populației vârstnice față de cea activă este un fenomen global, cu proiecții alarmante pentru viitor, de unde rezultă necesitatea unor politici publice orientate strategic asupra factorului demografic, atât la nivel național, cât și la nivelul Uniunii Europene.
Reducerea populației active și creșterea dependenței populației vârstnice conduc la necesitatea regândirii politicilor de imigrare a forței de muncă, mai ales acolo unde piața muncii se confruntă cu deficite de mână de lucru. Investițiile în formarea profesională devin și ele esențiale, pentru a susține creșterea productivității muncii, în paralel cu măsuri de îmbunătățire a condițiilor de muncă.
14. Ocuparea forței de muncă în sectorul serviciilor
Statisticile de profil reflectă o realitate îngrijorătoare în ceea ce privește ocuparea forței de muncă în sectorul serviciilor, în special în ceea ce privește România.
La nivel european, în ultimele decenii, ocuparea forței de muncă în sectorul serviciilor a cunoscut o creștere continuă și progresivă. Olanda, Malta și Belgia s-au menținut constant printre cele mai bine poziționate state membre, cu o pondere de peste 80% a forței de muncă în sectorul serviciilor, în raport cu populația ocupată totală.
Situația României este una deosebit de precară în ceea ce privește ocuparea forței de muncă în sectorul serviciilor. Cu o rată de ocupare în acest sector de sub 50% în raport cu populația ocupată totală, România se clasează pe ultimul loc în UE, de-a lungul întregii perioade analizate, ceea ce este îngrijorător în perspectivă dinamică.
O situație similară se manifestă și în cazul altor țări din regiune, cum ar fi Bulgaria și Polonia, care nu au înregistrat de-a lungul timpului progrese semnificative, deși se află în categorii mai favorabile. Însă Polonia a depășit pragul de 60% în ultimii ani.
Datele evidențiază nevoia urgentă de a aborda acest „blocaj” structural în privința ocupării forței de muncă în sectorul serviciilor în România. O pondere scăzută a forței de muncă în servicii este direct corelată cu nivelul de trai și calitatea vieții, și poate avea consecințe negative asupra creșterii economice și stabilității sociale.
Investițiile în educație și formare profesională, promovarea antreprenoriatului pe scară largă și îmbunătățirea climatului de afaceri pot fi câteva direcții de acțiune cu efecte benefice asupra creșterii ocupării în sectorul serviciilor, și nu numai. Calea către o economie antreprenorială, dinamică și flexibilă, este corelată cu dezvoltarea solidă a sectorului serviciilor, care contribuie semnificativ și la creșterea nivelului de trai.
15. Balanța energiei regenerabile în statele UE
La nivel european, harta energiei regenerabile arată că, începând cu precădere din 2007, toate statele UE au înregistrat îmbunătățiri semnificative în ceea ce privește ponderea energiei regenerabile în producția totală de energie electrică.
Este ilustrativ faptul că, în ciuda zonei „roșii” consistente din prima parte a intervalului de analiză, începând din 2020, niciun stat membru nu mai are o pondere a energiei regenerabile mai mică de 10% în total resurse de energie electrică. În perioada de analiză, toate statele UE au făcut salturi cu cel puțin o categorie a încadrării privind ponderea energiei regenerabile.
Numărul statelor cu o pondere a energiei regenerabile mai mare de 30% în producția totală de energie electrică a crescut semnificativ, de la doar 2 țări în 2004, la 8 țări în 2021, confirmând un trend ascendent observabil de la începutul perioadei de analiză.
Situația României este una considerabil favorabilă, prin tranziția de la o pondere a energiei regenerabile între 10% și 20% din producția totală de energie, la o pondere între 20% și 30%, în linie cu obiectivele europene aferente Green Deal.
Schimbările climatice și tranziția către o economie verde reprezintă provocări majore și pentru România, de unde și nevoia de investiții sporite în eficiența energetică și în infrastructura de energie verde. Tranziția către transporturi mai verzi și o agricultură mai sustenabilă sunt necesare pentru a reduce emisiile de gaze cu efect de seră și pentru a răspunde echilibrat obiectivelor de mediu asumate la nivelul Uniunii, demers care să fie însă subordonat dezideratelor economice de competitivitate europeană.
* * *
2024 este un moment crucial pentru viitorul Uniunii Europene și al României. După ani de crize suprapuse, care au necesitat măsuri contextuale și intervenții cu caracter extraordinar, este momentul deciziilor cu viziune, de consolidare și construcție.
O viziune ambițioasă pentru România este ancorată în realizările prezentului, fiind menită să furnizeze o fundație solidă pentru viitor, investind în oameni și în dezvoltarea unui mediu de afaceri competitiv. Pe calea coeziunii și a consensului în planul eforturilor economice și sociale, prin consolidarea integrării noastre strategice în spațiul occidental și prin valorificarea potențialului național și regional, viziunea pentru România conturează o cale pragmatică spre o nouă etapă de prosperitate incluzivă și securitate sporită. Elementele-cheie vizează dezvoltarea capitalului uman, consolidarea clasei de mijloc, modernizarea țării prin investiții masive în sectoare-cheie și punerea în valoare a poziției geostrategice a României.
Însă modernizarea unei economii necesită nu doar politici guvernamentale, ci și o schimbare fundamentală de mentalități, sens în care trebuie să explorăm mai profund rădăcinile problemelor actuale, pentru ca viziunea de dezvoltare să funcționeze. Altfel, progresele cantitative deja înregistrate se vor atenua în timp. Tocmai de aceea avem nevoie de un salt la un nivel evoluat de convergență și integrare, care să facă loc progreselor calitative, într-o paradigmă nouă, definitorie pentru economia viitorului.
România va beneficia semnificativ aplicând consecvent o viziune integraționistă aprofundată, axată pe valorificarea avantajelor geopolitice și economice ale celor mai importante formate de integrare actuale, cu focus pe aderarea la OCDE, Zona Euro, aderarea completă la spațiul Schengen și consolidarea poziției în cadrul NATO.
Aderarea României la OCDE va marca o altă etapă semnificativă în parcursul nostru ca țară. OCDE promovează bune practici și standarde ridicate în materie de guvernanță economică și socială, iar prin adoptarea acestor standarde, România va oferi transparență sporită, bună guvernare și o luptă mai eficientă împotriva corupției. România a făcut deja o opțiune serioasă în raport cu agenda OCDE, iar reformele așteptate în următorii ani vor consolida șansele unei aderări rapide.
Aderarea României la Zona Euro nu este doar un obiectiv monetar, asumat prin Tratatul de aderare europeană, ci un pilon esențial pentru asigurarea stabilității economice pe termen lung. Însă pentru a atinge acest obiectiv, trebuie să depășim provocările bugetare actuale și să îndeplinim criteriile de convergență reală stabilite prin Tratatul de la Maastricht. Adoptarea euro va aduce avantaje economice certe și predictibilitate: riscurile de fluctuații valutare vor fi diminuate iar perspectivele pe termen lung pentru afaceri și investitori vor deveni mai sigure și mai atrăgătoare.
Consolidarea și extinderea parteneriatelor internaționale reprezintă un alt factor deosebit de important în dinamica dezvoltării naționale. Deja sunt deschise noi piețe și oportunități comerciale, cum sunt cele axate pe spațiul Asia – Pacific, iar colaborările strategice în domenii precum energia nucleară și tehnologia avansată vor aduce beneficii importante în planul dezvoltării industriale și al cercetării aplicate. România poate să capitalizeze considerabil avantajele geostrategice, devenind un hub logistic și energetic în regiune, prin abordarea strategică a diplomației economice.
În contextul geopolitic actual, România are oportunitatea de a deveni cel mai autentic pilon de stabilitate și securitate în regiune. Dezvoltarea în România a celei mai mari baze NATO de apărare din Europa, va consolida securitatea națională și va atrage investiții strategice. Valorificarea potențialului nostru de a reprezenta un pilon al securității în regiune este deja un atu important, care este deja valorificat, în acord cu valorile occidentale și spre beneficiul tuturor partenerilor euroatlantici. În continuare, dimensiunea de securitate va trebui să genereze efecte certe de antrenare în industria de apărare și pentru economia națională în ansamblul său.
