Cristian Popescu Piedone, președintele PNRR, mesaj emoționant, de Ziua Internațională a Persoanelor Vârstnice: Bătrânii noștri sunt istoria României spusă fără manual!
- ”Oameni buni, astăzi capul plecat! Nu pentru o funcție. Nu pentru cineva care ne poate da ceva. Astăzi, capul plecat în fața celor care ne-au dat nouă totul! În fața mamelor și taților noștri. În fața bunicilor. În fața oamenilor care au ridicat țara asta cu mâinile lor, care au crescut copii fără să citească manuale despre parenting, care au muncit fără să vorbească despre burnout, care au pus pâinea pe masă înainte să se așeze ei la masă și care au știut, într-un fel pe care noi parcă l-am uitat, că familia, cuvântul dat, rușinea și bunul-simț nu se negociază.
Astăzi este Ziua Internațională a Persoanelor Vârstnice. Dar eu nu vreau să le spun „persoane vârstnice”. Pentru mine sunt MAMA ȘI TATA! Sunt oamenii pe care, de multe ori, uităm să-i sunăm cu zilele, pentru că avem ședințe, telefoane, probleme, facturi, alergătură și câte un sfârșit de lume în fiecare dimineață. Iar când, în sfârșit, telefonul sună, de cele mai multe ori tot ei sunt cei care ne caută.
„Ce faci, mamă?” Atât. Nu te întreabă ce funcție ai. Nu îi interesează câți bani ai făcut. Nu știu și nici nu vor să știe câte lupte ai câștigat în ziua aceea. Vor doar să audă vocea copilului lor, chiar dacă acel copil are 40, 50 ori 60. Și poate că drama noastră începe exact aici: am ajuns atât de ocupați să ne construim viitorul, încât uităm să mai vorbim cu oamenii care ne cunosc trecutul.
Bătrânii noștri sunt istoria României spusă fără manual. Ei știu cum arată lipsa. Știu ce înseamnă să strângi cureaua fără să ți se explice la televizor că trebuie s-o strângi. Știu ce înseamnă să împarți puținul cu vecinul care are și mai puțin. Știu să aștepte. Știu să ierte. Știu să tacă atunci când tăcerea valorează mai mult decât o mie de vorbe. Și, mai ales, știu ceva ce generația noastră pare că apierdut pe drum: empatia pentru omul de lângă noi.
Noi ne certăm pentru orice. Ne grăbim. Judecăm înainte să ascultăm. Ne măsurăm unii pe alții în bani, succes, funcții, urmăritori și victorii de câte 24 de ore. Ei au măsurat omul altfel. După caracter. Poate tocmai de aceea tema unui Sfat al Bătrânilor, a unui loc real în care experiența lor să fie ascultată înaintea marilor decizii ale comunității, merită pusă serios pe masa societății. Nu ca decor, nu ca fotografie făcută de sărbători și nici ca diplomă împărțită o dată pe an, ci pentru că o societate care refuză experiența celor care au trăit înaintea ei își permite luxul prostesc de a învăța toate lecțiile de la zero.
Cei aflați astăzi în puterea vârstei credem că știm cum arată lumea. Poate chiar credem că o stăpânim. Dar nimeni dintre noi nu știe cum va privi lumea peste 25 sau 30 de ani, când pașii vor fi mai mici, când telefonul va suna mai rar, când prietenii vor începe să lipsească de la masă și când vom înțelege, poate prea târziu, că toate lucrurile după care am alergat o viață întreagă nu valorează cât o ușă deschisă și un om care spune: „Am venit să te văd”.
Noi priivim bătrânețea de la distanță și ni se pare că este foarte departe. Nu este. Este singurul drum pe care, dacă avem noroc, vom ajunge cu toții. De aceea mă înclin astăzi în fața bătrânilor-eroi ai României. Nu a eroilor din statui, ci a eroilor din apartamentele de bloc, din casele de la țară, din curțile unde încă se mătură dimineața, din bucătăriile în care o mamă pune deoparte ceva bun „poate vine copilul”.
Oameni care își duc bătrânețea cu o demnitate pe care mă tem că noi, după atâția ani de luptă pentru supraviețuire, de zgomot și de încrâncenare, nu vom mai ști s-o purtăm la fel.
Cât îi mai avem, de la ei avem încă enorm de învățat. Răbdarea de a nu răspunde răului cu rău. Demnitatea de a nu transforma fiecare necaz în spectacol. Puterea de a împărți. Și empatia aceea simplă, omenească, în care înainte să întrebi ce primești, te întrebi dacă omul de lângă tine are nevoie de tine. Iar dacă mama sau tata nu mai sunt și astăzi ai da orice să mai sune telefonul o singură dată, nu lăsa dorul să rămână doar durere.
Poate undeva, la două străzi de tine, există o mamă al cărei copil nu mai vine. Poate există un tată care stă la fereastră și nu mai are cui să-i povestească despre tinerețea lui. Poate există un bătrân care nu are nevoie de banii tăi, nici de cumpărături, și, cu siguranță, nici de milă. Are nevoie de o jumtate de oră. De o vorbă. De o mână pusă pe umăr. De sentimentul că încă este om între oameni, că experiența lui folosește cuiva și că lumea nu l-a dat la o parte doar pentru că a îmbătrânit.
Du-te. Ascultă-l. Și, dacă părinții tăi sunt încă aici, nu aștepta ziua de mâine. Sună-i astăzi. Sună-i și mâine. Sună-i cât mai poți! Pentru că va veni o zi în care ai da toate telefoanele din lume pentru încă un ”Alo, da mamă?!” Sărut mâna, mamă! Sărut mâna, tată! Iar celor care ne-au crescut, ne-au clădit casele, orașele și țara și care încă merg printre noi cu pași ceva mai înceți decât ai noștri le spun atât: Iertați-ne când mergem prea repede și vă lăsăm în urmă. Fără voi n-am fi avut de unde să plecăm. Și fără memoria voastră, n-o să știm niciodată cu adevărat încotro mergem. Cu smerenie, Cristian Popescu Piedone, fiu, tată și bunic”, scrie Cristian Popescu Piedone pe Facebook.
