Site-ul inpolitics.ro scrie, sub semnătura lui Bogdan Tiberiu Iacob: „Nicușor lansează un concept periculos: supravegherea felului în care cetățenii își formează opiniile”: „Există o diferență fundamentală între a proteja dreptul cetățenilor de a fi informați și a transforma modul în care aceștia își formează opiniile într-un obiect de supraveghere instituțională. O diferență pe care Nicușor Dan pare să o trateze cu o lejeritate îngrijorătoare. Azi, la o dezbatere organizată de CCR, el a făcut o afirmație care merită multă atenție: „Nu mai suntem în situația în care legitimitatea unor alegeri să se rezume la numărarea corectă a voturilor. Trebuie să ne uităm la cum se desfășoară campania și, mai ales, la modul în care cetățenii pot să-și formeze opiniile”.
La prima vedere, pare un discurs despre pericolele epocii digitale. Președintele a vorbit despre manipularea algoritmică, publicitatea politică direcționată, campaniile inautentice de influență și folosirea inteligenței artificiale pentru producerea de materiale false. Toate sunt probleme reale, care pot afecta corectitudinea alegerilor și care trebuie abordate. Numai că, dincolo de aceste vulnerabilități, discursul prezidențial introduce o idee mult mai sensibilă: instituțiile statului trebuie să se preocupe nu doar de corectitudinea campaniilor electorale, ci și de felul în care cetățenii își formează opiniile.
Iar aici începe o problemă serioasă. Cine verifică dacă românii gîndesc ”corect”?
Să presupunem că statul constată existența unor conturi false care distribuie masiv mesaje politice, a unor finanțări ilegale sau a unor operațiuni coordonate de manipulare. Este absolut legitim să intervină, să investigheze și să sancționeze încălcarea legii. Dar ce se întîmplă cînd discuția se mută de la comportamentul celor care manipulează la felul în care cetățenii ajung să creadă anumite lucruri?
Cine stabilește dacă o opinie este rezultatul unei informări corecte sau al manipulării? Cine decide dacă un cetățean a fost influențat nelegitim? Cine stabilește limita dintre o campanie politică agresivă, dar legală, și o campanie de dezinformare? Și, mai ales, cine verifică instituțiile care vor primi competența de a interveni?
Un cetățean are dreptul să creadă că un partid este incompetent ori ba, că un președinte greșește ori ba, că UE adoptă politici proaste sau că o anumită orientare geopolitică nu servește intereselor României. Are dreptul să fie convins de argumente greșite, să se răzgîndească, să fie influențat de prieteni, de presă, de rețele sociale sau chiar de propriile prejudecăți. Democrația nu presupune că toți alegătorii ajung la concluziile corecte. Presupune că sunt liberi să ajungă la propriile concluzii.
A transforma această libertate într-un proces care trebuie supravegheat și evaluat de instituții ar însemna să trecem într-un teritoriu cu totul diferit.
De la combaterea manipulării la controlul informațional
Președintele a vorbit și despre necesitatea adaptării cadrului instituțional, inclusiv prin legislație și prin funcționarea în timp real a instituțiilor, astfel încît procesul de informare între cetățeni să fie echitabil. ”Și aici prima întrebare este cum reușim să adaptăm cadrul instituțional – asta înseamnă legislație, pe de o parte, și, pe de altă parte, funcționarea în timp real a instituțiilor, astfel încît procesul de informare între cetățeni în cadrul unei democrații să fie echitabil” a spus el.
Formularea ridică o întrebare legitimă: ce înseamnă concret această intervenție în timp real?
Dacă vorbim despre identificarea rețelelor de conturi false, transparența finanțării publicității politice sau combaterea operațiunilor informatice străine, lucrurile sunt relativ clare. Dar dacă instituțiile ajung să monitorizeze felul în care se formează opiniile, să evalueze circulația ideilor și să decidă ce influențe sunt legitime și care nu, riscul de abuz devine considerabil.
Există o diferență între a împiedica falsificarea dezbaterii publice și a încerca să reglementezi rezultatul ei. Prima protejează libertatea de exprimare. A doua riscă să o transforme într-o libertate condiționată de criteriile stabilite de autorități. În România, această discuție nu poate fi purtată în abstract. Anularea alegerilor prezidențiale din 2024 a demonstrat cît de delicată este relația dintre instituțiile statului, informațiile din campaniile electorale și legitimitatea votului.
Tocmai de aceea, orice extindere a rolului instituțiilor în supravegherea procesului electoral trebuie explicată în cele mai mici detalii. Ce instituții vor interveni? Ministerul Adevărului? Pe baza căror probe? Cine verifică dacă informațiile sunt false? Ce posibilități de contestare au persoanele vizate? Cum este împiedicată transformarea unei opinii politice incomode într-o presupusă operațiune de manipulare?
Și, poate cel mai important, cum ne asigurăm că instituțiile nu ajung să protejeze puterea politică de criticile cetățenilor, sub pretextul protejării cetățenilor de manipulare?
Acestea nu sunt întrebări teoretice. Sunt garanții elementare într-un stat democratic. Într-o democrație, alegătorul nu trebuie să treacă un examen de informare înainte de a avea dreptul să voteze. Nu trebuie să demonstreze că și-a format opinia din sursele potrivite și nici să obțină un certificat instituțional de discernămînt politic. Libertatea de a greși face parte din libertatea de a alege. Iar președintele României ar trebui să explice foarte limpede de ce consideră că acest nou teritoriu trebuie să devină o preocupare a instituțiilor statului. Democrația are nevoie de cetățeni liberi să gîndească, nu de cetățeni al căror mod de gîndire trebuie verificat de autorități”.
