Jurnalistul Ion Cristoiu spune, într-un editorial video, că în Occident, dacă o pisică e trasă de coadă toată lumea se indignează, făptașul e arestat.
„În schimb, în Gaza au murit 23.000 de oameni, dintre care 9.000 de copii, nimeni nu tresare!”, îşi exprimă indignarea Cristoiu.
Referitor la acelaşi subiect, fostul ministru Adrian Severin scrie, în Cotidianul:
„Din punctul meu de vedere dreptul la existență în siguranță al Israelului este în afara oricărei discuții, iar apărarea lui este legitimă și necesară.
Cu privire la această teză cineva mi-a replicat spunând că existența Israelului este reală și evidentă. Prin urmare nu despre dreptul la existență al statului israelian ar trebui vorbit, ci despre dreptul similar al unui stat palestinian care în prezent nu există.
Pornind de la o atare observație, mai multe precizări se impun.
A exista nu înseamnă și recunoașterea dreptului de a exista, iar când acest drept este pus în discuție existența devine nesigură. Or, tocmai despre această siguranță, respectiv despre dreptul la siguranță este vorba. Apărarea acestui drept nu justifică, însă, orice acțiune.
În ceea ce îi privește pe palestinieni, ei sunt populația care locuia (împreună cu o serie de comunități evreiești minoritare) pe teritoriul pe care în 1948 a fost creat, prin decizia ONU, statul Israel. Un edificiu politic suveran unde să poată trăi în siguranță poporul evreu, rămas fără statalitate odată cu cucerirea romană.
În 1948 decizia ONU nu a avut la bază Biblia, ci un raționament geopolitic și moral / umanitar. Era singura garanție că persecuțiile abominabile la care fuseseră supuși evreii răspândiți prin lume, de-a lungul secolelor, cu atingerea vârfului în Holocaust, vor înceta.
Pentru ca raționamentul acesta să fie dus până la capăt, ar fi trebuit să se ofere și palestinienilor trăitori pe teritoriul noului stat evreu, o soluție statală. Dacă evreii aveau și au dreptul la un stat, și palestinienii, locuitorii teritoriului numit până atunci Palestina, aveau și au dreptul la un stat. Cel puțin un stat comun cu cel evreiesc. (Deși statul comun riscă să fie strivit în cleștele unei duble evoluții demografice constând, pe de o parte, în creșterea mai rapidă a populației arabo-musulmane, iar pe de altă parte, într-o rată a natalității mai ridicată a familiilor evreiești fundamentalist religioase.)
Ce facem cu această populație palestiniană care, dobândind conștiința de sine și, pe o asemenea bază, adoptând o conștiință pentru sine, a devenit un popor îndreptățit la autodeterminare? Răspunsuri au fost mai multe, dar nici unul nu a fost pus în aplicare înainte ca bazele aplicării lui să fi fost aruncate în aer. (A se vedea înmulțirea așezărilor evreiești pe teritoriul Cisiordaniei, pe care urma să se stabilească statul palestinian, separat de cel israelian.)
Unii au crezut că problema poporului evreu rămas fără statalitate și împrăștiat în lume se poate rezolva prin “soluția finală” a exterminării lui. Știm ce a ieșit. O crimă care apasă și azi conștiința întregii umanități. Indiferent de dimensiunile ei statistice, pe care unii le tot măsoară, ea trebuie să creeze un sentiment de rușine tuturor celor care aparțin speciei umane. Dacă oameni ca noi au fost în stare de așa ceva, trebuie să ne fie rușine, căci asta înseamnă că, teoretic, instinctul care a dus la crimă genocidară există în fiecare dintre noi. Numai dacă ne rușinăm de existența lui, chiar și atunci când actul criminal s-a consumat înaintea nașterii noastre biologice, vom avea șansa de a nu-l mai activa.
Pe deasupra, crima a fost și inutilă (din perspectiva celor care au plănuit-o și comis-o). Poporul evreu nu a dispărut, ci s-a întărit în capacitatea de a-și construi un destin demn în propria sa organizare politică.
Crede cineva că ceea ce nu s-a reușit cu evreii se va reuși cu palestinienii și că genocidul este “soluția” problemei palestiniene? Crede cineva că un fapt calificat drept crimă, devine un fapt de laudă atunci când victima este alta? Crede cineva că repetarea aceleiași crime va duce la alt rezultat decât la copleșirea omenirii cu sentimentul impardonabilei și imprescriptibilei vinovății a complicității la crimă, cel puțin prin tăcere? Se pare că da. Și culmea, cei care se pare că gândesc astfel (vreau să sper că este numai o aparență) fac parte tocmai din rândul urmașilor celor care au suferit și care, victime fiind, erau singurii excluși de la acuzația de vinovăție.
Pentru ca atunci când istoria acestor timpuri se va scrie și când vom ajunge la judecata ei să nu se poată spune că toți am fost complici și că omul este rău prin însăși esența lui, inclusiv și mai ales cei care prețuim, respectăm și, poate, chiar iubim Israelul trebuie să vorbim azi rostind adevărul că pacea obținută exclusiv cu sabia nu este trainică și că cel ce scoate sabia pentru uciderea unui neam, chiar dacă are alibiul unei cauze juste, de sabie va pieri. (Nu o fi scris așa în Vechiul Testament, dar eu sunt copil al Noului Testament și, în orice caz, asta ne-o dovedește istoria.)
România a susținut mereu cauza Israelului. Ea nu poate susține, însă, și acele metode aplicate în apărarea acestei cauze care sunt inumane. Chiar dacă prietenește și politicește ne doare, trebuie să ne delimităm de ele. Aceasta cu atât mai mult cu cât ele sunt încurajate (fie și numai în fapt, dacă nu și în discursul public) de către partenerul strategic al României, SUA. Ceea ce am și făcut în aceste rânduri.
Păzește Doamne poporul lui Israel! Păzește Doamne poporul lui Ismael!
Dă Doamne pacea tuturor urmașilor lui Abraham!
Pacea să fie cu voi! Shalom alehem! As-Salamu Alaykum!”, scrie Severin.
