„La Reuniunea Anuală a Diplomației române, Klaus Iohannis a ținut (pentru ultima oară) tradiționalul discurs. Singurul lucru reținut de români a fost nemulțumirea exprimată public de președinte, pentru că telefonul unui diplomat din sală a sunat, deoarece proprietarul uitase să-l pună pe silent”, scrie, pe site-ul canal33.ro, jurnalistul Ion Cristoiu.
„Peste tot în societatea modernă, atît în Democrații, cît și în Dictaturi, Discursul dedicat de șeful statului politicii externe e un eveniment deosebit în plan intern și în cazul marilor Puteri și în plan extern. Cetățenii țării respective află de la cel mai înalt nivel viziunea asupra Lumii de azi, asupra viitorului în mișcare, pozițiile în chestiunile controversate ale Planetei, liniile directoare ale Politicii externe. De aceea, Discursurile în genul celui ținut de Klaus Iohannis în fața corpului diplomatic român beneficiază de un larg ecou în presă, în opinia publică, în rîndurile politicienilor. Partidele politice reacționează la principalele puncte ale Discursului. Analiștii politici se întrec în a dezbate Spunerea Președintelui.
O simplă privire aruncată asupra ecoului stîrnit de Discursul lui Klaus Iohannis ne conduce la o concluzie stranie.
Dacă nu era incidentul cu telefonul acest Discurs n-ar fi existat pentru opinia publică.
Sau, mai bine zis, acest discurs n-ar fi existat dacă n-ar fi apărut iritarea lui Klaus Iohannis, atent pînă la exasperare la orice gest ce-ar putea fi interpretat ca lipsă de respect față de El, cu e mare.
Presa noastră de azi e faimoasă pentru incapacitatea de a vedea scena noastră politică și altceva decît o scenă de iarmaroc, pe care cîntă muzică din opera ” Femeia cu barbă”. În reducerea momentului de la Cotroceni la un incident de telefonie mobilă a funcționat această slăbiciune a presei?
Nici vorbă.
Și dacă ar fi fost o presă minim serioasă ea n-ar fi găsit în Discursul de la Cotroceni nici măcar o așchie din care să ardă o flăcăruie.
De la un capăt la altul Discursul lui Klaus Iohannis a fost de mediocritatea unei bucăți de tablă după ce-a fost ruptă dintr-un burlan. Lumea de azi oferă spectacolul unei realități în mișcare de proporții, pe cale de a deveni seism. Războiul din Ucraina, ascensiunea Dreptei Radicale în multe țări din Europa, trecerea de la economia de pace la economia de război, resursele în creștere ale unei conflagrații mondiale, afirmarea superputerii numite China, osificarea prin birocratizare a Uniunii Europene sînt doar cîteva dintre aspectele Lumii de azi față de care România trebuie să aibă poziții clare, hotărîte. Nu în ultimul rînd, noua realitate europeană și mondială cere schimbări spectaculoase în politica externă a României, încă dominată de Sindromul Noului Venit, de cumințenia de tip provincial. Nimic din această realitate nu s-a simțit nici măcar sub forma unei palide amintiri în Discursul lui Klaus Iohannis, un discurs a cărui mediocritate e cu atît mai ciudată cu cît e ultimul discurs de acest fel al lui Klaus Iohannis, care-și încheie mandatul la finele acestui an.
Ca și în alte situații în care Klaus Iohannis n-a ieșit din hotarele mediocrității ne punem întrebarea privind cauzele.
De fapt nu e vorba de cauze. E vorba de o Cauză, o singură Cauză:
Klaus Iohannis e un tip eminamente leneș.
Nimic n-a urît el mai tare în cei 10 ani de mandat decît situațiile în care a trebuit să-și bată capul. La finele mandatului, se vede clar că Klaus Iohannis a gîndit președinția drept o vacanță de lux de 10 ani pe banii noștri, ai cetățenilor, firește. Toate actele sale de politică internă și externă au stat sub semnul economiei drastice de energie fizică și intelectuală. De aici, evitarea oricărei îndrăzneli în politica internă și externă. Asemenea unui vagon de pe o linie de rezervă, Klaus Iohannis a fost bucuros să meargă pe șine o bucată scurtă, între două baraje. Și, evident, fericit că șinele îi dictează ce să facă”, scrie Cristoiu.
