Cristian Tudor Popescu și-a lansat la Iași cartea „Râsul dracului. Interceptări, informaţii desecretizate, autodenunţuri”, volum apărut la editura Polirom. Cât privește ultimele alegeri, gazetarul afirmă că PNL a ajuns să stea în marsupiul PSD, scrie rfi.ro.
„Referindu-se la războiul din Ucraina, Cristian Tudor Popescu susține că dacă ar veni acum un nou val de refugiați cei care ar sări să ajute ar fi foarte puțini, iar în tot acest timp politicienii doar au mimat preocuparea.
În anul 2016 afirmați că românii își doresc să fie bugetari. Au trecut de atunci opt ani. Ce își mai doresc să fie românii? RFI România i-a adresat această întrebare scriitorului Cristian Tudor Popescu:
Își doresc să fie străini. Păi ce își doresc copiii? Cei care au 18 ani acum, cei care termină liceul, nu mai punem problema de facultate. Își doresc să plece din țară. Cei mai mulți dintre ei, cei mai bun dintre ei, care au calități, care termină cu note ridicate vor să-și găsească un loc în străinătate, la o facultate în străinătate. Ăsta este idealul. Dacă nu, atunci, mă rog, este considerat un surogat, un soi de înfrângere acum, să rămâi pe aici, prin țară. Deci, iată ce își doresc românii cel mai mult acum. Unii dintre ei au și realizat lucrul ăsta, pentru că au plecat din România și sunt milioane. Nu pot să spun decât că românii își doresc să fie străini.
Are România eticheta „Lăsați orice speranță voi, cei care intrați aici.”?
Nu pot să vorbesc în numele întregii Românii. În ce mă privește, pot să spun că nu mai am speranțe. Eu, ca persoană față de acum câțiva ani, am încetat să mai cred că lucrurile se vor schimba într-un mod dramatic, semnificativ în România. Ieri, întuneric, azi lumină. Nu. Lucrurile vor continua să se târască așa cum s-a întâmplat și până acum. România nu e țara marilor catastrofe, deși am trecut și noi aici prin războaie, prin revoluție, prin catastrofe naturale. Trăirea catastrofelor în România nu e catastrofală. Și de aici poate și expresia asta cu râsul dracului.
Ați spus că stat cu capul în „dejecții”, referindu-vă la informații, la declarații, la un moment dat.
Așa e. În fiecare dimineață stau cu botul în dejecțiile României. Da, dar aș vrea să fie clar un lucru. Cartea asta nu e gazetărie. Eu scriu literatură. Nici nu prea mai are sens noțiunea de carte de gazetărie acum. E o contradicție în termeni acum. Acum 25-30-50 de ani, da. Existau cărți de reportaje, cărți de texte gazetărești făcute cu mijloacele gazetăriei, ale reportajului la zi și care erau un gen, chiar cartea de reportaje. În clipa de față nu mai are niciun sens așa ceva. Din pricina ecranelor. Nu mai are vreun sens să transmiți de pildă, să te duci undeva într-o țară sau chiar în România, undeva și să transmiți prin scris. Să încerci să echivalezi într-un reportaj în cuvinte ceea ce televizoarele și internetul, în primul rând, îți vor transmite în imagini. Fără să trebuiască să mai faci efortul de a citi.
A citi e un lucru greu, domnule! Mai e posibil acum un Geo Bogza, cu țările lui de foc, de pământ și piatră? Nu mai citește nimeni așa ceva. Nu mai există specia asta scrisă. Noțiunea de carte înseamnă totuși o audiență în România, cu mult mai mică decât o poate realiza un text pe net. Nu mai vorbesc de ziare tipărite pe hârtie, pentru că ele nu mai există, după părerea mea sau nu mai contează. Mai apar câteva. Un text pe una din rețelele sociale poate să aibă să ajungă la zeci, sute, milioane de view-uri. Cât înseamnă asta? Cititori, e foarte greu de știut. Da, unii dintre ei nu se uită decât la titlu. Foarte mulți. Alții citesc… timpul în care zăbovesc pe un astfel de text este de câteva secunde. Cartea se adresează, prin definiție, unui număr restrâns de cititori, de oameni care doresc să facă efortul de a citi.
Ne-am plictisit de războiul din Ucraina?
Ne-am plictisit? Nu vreau să mă includă și pe mine. Eu nu m-am plictisit de războiul din Ucraina. Aș vrea să înceteze, dar verbul ăsta nu cred că îl voi simți vreodată. Atitudinile morale la nivel colectiv în România sunt în prea mare măsură mimate. De aceea eu nu am fost extrem de mândru de comportamentul românilor în raport cu ucrainenii în prima parte a războiului. Când se refugiau în România și erau găzduiți, ajutați cu de toate, cu hrană, cu haine, cu cazare, de către români. Românii nu sunt sentimentali, sunt sentimentaliști. De pildă, când se duc să dea niște bani pentru un orfelinat sau să facă o faptă caritabilă. E multă imitație socială în asta, nu o convingere profundă. Așa a fost și atunci și astfel de atitudini se dizolvă repede, se destramă. Așa se întâmplă în clipa de față.
Dacă ar mai veni acum un val de refugiați ucraineni, vă asigur că n-ar mai fi primiți așa cum au fost primiți atunci. Sunt puțini oamenii care trăiesc moral în mod autentic în România. Printre politicieni, niciunul”, scrie rfi.ro.
