DNA a reacționat pentru prima dată de la modificarea Codurilor Penale de către majoritatea parlamentară și atrage atenția asupra unor aspecte.
Redăm mai jos comunicatul DNA:
A. Exemple de modificări ce vor îngreuna anchetele penale
1. Modificarea art. 139 Cod procedură penală conduce la eliminarea, dintre mijloacele de probă, a înregistrărilor realizate cu respectarea legii, ceea ce va îngreuna dovedirea infracţiunilor
Articolul 139, alineatul (3) stabileşte că ”înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părţi şi de subiecţii procesuali principali, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii” eliminându-se astfel posibilitatea de a folosi ca probe orice alte înregistrări dacă nu sunt interzise de lege.
Prin această modalitate se elimină un mijloc de probă important, fiind încălcat art. 131 alin. (1) Constituţie privind ordinea de drept şi interesele generale ale societăţii. Prin limitarea înregistrărilor efectuate doar de părţi şi subiecţi procesuali principali sunt excluse înregistrările efectuate de alte persoane decât cele expres şi limitativ prevăzute de lege. Spre exemplu, dacă o persoană filmează un viol sau momentul în care o persoană primeşte mita, acea filmare nu va putea fi folosită ca probă pentru că filmarea nu este realizată de una din părţile din dosar.
2. Modificarea art. 83 Cod procedură penală în sensul de a da drept suspectului şi inculpatului să asiste la audierile martorilor va îngreuna efectuarea urmăririi penale, având în vedere că, în numeroase situaţii, martorii vor fi intimidaţi de prezenţa autorului infracţiunii, mai ales în situaţiile în care se află în relaţie de subordonare faţă de acesta, cum se întâmplă în situaţia infracţiunilor de abuz în serviciu şi corupţie.
În prezent, legea dă dreptul avocatului să asiste la aceste audieri, garanţie absolut suficientă pentru dreptul la apărare al persoanei cercetate;
Articolul 83 litera b1), prevede că inculpatul are ”dreptul de a fi încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi.”
Astfel, toată urmărirea penală se va efectua în prezenţa inculpatului, inclusiv audierea părţilor vătămate, părţilor civile, efectuarea unor percheziţii sau alte acte.
Sunt contrazise orice principii elementare ale investigaţiei penale prealabile judecaţii, transformându-se activitatea de investigaţie penală într-o activitate publică şi lipsită de orice confidenţialitate. Spre exemplu, procurorul va trebui să încunoştinţeze inculpatul despre faptul că va efectua o percheziţie domiciliară la un alt inculpat sau o altă persoană fără a exista nici o garanţie de păstrare a confidenţialităţii.
În acelaşi timp este încălcat art. 21 alin. (3) din Constituţia României referitor la dreptul la un proces echitabil, în condiţiile în care persoana vătămată sau partea civilă nu beneficiază de un drept similar.
Prevederea nu era necesară, în condiţiile în care în reglementarea actuală avocatul suspectului/inculpatului poate participa la toate actele de urmărire penală, la fel ca avocatul părţii civile, iar prin această reglementare se face mai dificilă obţinerea de mărturii corespunzătoare adevărului din partea unor persoane care, deşi nu se află în situaţiile strict prevăzute de lege pentru acordarea unor măsuri de protecţie, pot fi intimidate de prezenţa suspectului/inculpatului.
Această consecinţă poate aduce atingere art. 131 alin. (1) din Constituţia României potrivit căruia, în activitatea judiciară, Ministerul Public apără ordinea de drept, întrucât face mai dificilă sarcina procurorilor de a apăra ordinea de drept prin investigarea infracţiunilor comise.
3. Modificarea art. 61 alineatul (1) referitor la actele încheiate de unele organe de constatare prevede că ”ori de câte ori există probe sau indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, aceste organe sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate”.
Astfel, organele de control şi cele ale autorităţii publice (inspectorii A.N.A.F. sau controlorii financiari ai Curţii de Conturi) sunt organe de constatare care vor administra probe înaintea începerii urmăririi penale, deci în afara procesului penal, deşi acest atribut al administrării probelor aparţine organelor judiciare.
4. Articolul 305 impune clasarea cauzei dacă, în termen de un an, procurorul nu începe urmărirea penală faţă de persoană
Articolul 305 alineatul 11 prevede că: ”În termen de maximum un an de la data începerii urmăririi penale cu privire la faptă organul de urmărire penală este obligat să procedeze fie la începerea urmăririi penale cu privire la persoană, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a dispune aceasta măsură, fie la clasarea cauzei.”
Aceste dispoziţii sunt de natură să încalce prevederile constituţionale referitoare la legalitatea procesului penal.
Introducerea unei limite maxime de un an, în care organele de urmărire penală sunt obligate fie să dispună începerea urmăririi penale cu privire la persoană, fie să claseze cauza, aduce o atingere gravă posibilităţii de a investiga infracţiunile grave, a căror complexitate nu permite strângerea tuturor probelor necesare pentru dovedirea vinovăţiei în acest interval.
În practica organelor judiciare există numeroase situaţii în care autorii unor infracţiuni extrem de grave (omor, viol, evaziune fiscală) nu au fost identificaţi în termen de un an de la începerea cercetărilor.
Clasarea cauzei într-o asemenea situaţie înlătură posibilitatea continuării cercetărilor şi elimină practic dreptul fundamental al părţii vătămate prin infracţiune de a obţine tragerea la răspundere penală a autorului şi repararea prejudiciului, ceea ce echivalează cu negarea obligaţiei statului de a realiza o anchetă efectivă tocmai cu privire la infracţiunile care aduc cele mai grave atingeri intereselor sociale ocrotite de lege.
5. Modificarea articolul 143 restrânge dreptul organelor de urmărire penală de a folosi comunicaţii înregistrate obţinute legal pentru constatarea la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni
Articolul 143 alineatul (41) stabileşte că: ”…În cazul în care, pe parcursul derulării activităţii de interceptare sau înregistrare a convorbirilor, comunicărilor sau conversaţiilor rezultă indiciile săvârşirii şi a altor infracţiuni, poate fi cerută completarea mandatului şi cu privire la acele infracţiuni. Convorbirile, comunicările sau conversaţiile interceptate şi înregistrate, pot fi folosite numai pentru probarea faptei ce formează obiectul cercetării ori contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor pentru care s-a solicitat autorizarea de la judecătorul de drepturi şi libertăţi.”
Sunt încălcate exigenţele constituţionale de claritate şi previzibilitate a legii, în condiţiile în care face referire la o procedură de completare a mandatului care nu este reglementată nicăieri în cuprinsul actului normativ.
De exemplu, dacă se descoperă că o persoană cercetată pentru săvârşirea unui omor fusese interceptată într-un alt dosar, de un alt organ judiciar, în perioada în care fusese ucisă victima, înregistrările nu pot fi folosite pentru a stabili dacă autorul s-a aflat în locul săvârşirii faptei.
Prevederile referitoare la completarea mandatului nu acoperă aceste ipoteze, având în vedere că textul nu prevede care este organul judiciar care poate solicita completarea, care este termenul, care este instanţa competentă sau dacă solicitarea poate fi formulată şi după soluţionarea cauzei, dacă datele referitoare la săvârşirea noii infracţiuni au fost obţinute ulterior acestui moment.
6. Articolele 1461 şi art. 153 reduc competenţele proprii procurorului, deja limitate, în materia obţinerii datelor privind tranzacţiile financiare.
Astfel, articolul 153 alineatul 11 C.P.P., încalcă principiul legalităţii procesului penal, în condiţiile în care prevede că ”datele privind situaţia financiară a persoanelor pot fi folosite ca probe numai împotriva persoanelor care au fost indicate în solicitarea procurorului”, ceea ce împiedică folosirea unor probe obţinute în mod legal pentru dovedirea unor infracţiuni.
Spre exemplu, dacă datele financiare obţinute în baza autorizării judecătorului cu privire la un om de afaceri dovedesc că acesta a dat mită unui funcţionar public, probele nu pot fi folosite împotriva acestuia. Această restrângere a posibilităţii aflării adevărului nu are nicio justificare obiectivă şi împiedică organele judiciare să îşi îndeplinească atribuţiile stabilite de Constituţie.
Orice mijloc de probă administrat în mod legal trebuie să poată fi folosit pentru dovedirea oricărei împrejurări de fapt, indiferent de persoana vizată.
7. Articolul 159 introduce restricţii nejustificate referitoare la efectuarea percheziţiilor care pot zădărnici obţinerea unor probe esenţiale
Articolul 159 alineatul (81) stabileşte că: ”neindicarea obiectelor sau a persoanelor căutate împiedică efectuarea percheziţiei de către organul judiciar. Refuzul persoanei percheziţionate de a preda persoanele sau obiectele căutate, precis identificate, se menţionează în procesul-verbal de percheziţie. Lipsa acestei menţiuni din procesul-verbal de percheziţie, precum şi continuarea percheziţiei fără a fi solicitate sau dacă au fost predate se sancţionează cu nulitatea absolută. Probele obţinute în baza unui proces-verbal nul pentru aceste motive nu pot fi folosite în cadrul procesului penal”.
Prin această reglementare se încalcă art. 131 alin. (1) din Constituţie (ordinea de drept şi interesele generale ale societăţii). O percheziţie se poate dispune şi în cazul descoperirii unor obiecte despre care organele judiciare nu deţin informaţii precise. De exemplu se cunoaşte că la o adresă există documente, facturi ale unei firme, dar nu se ştie exact care sunt acestea, numărul şi data lor, suportul material pe care se află (computer, hard-disk-uri, stick-uri de memorie etc.). Sunt situaţii în care obiectele căutate pot fi indicate doar generic.
8. Modificarea articolul 168 va duce la imposibilitatea de a folosi, într-o altă cauză, rezultatele unei percheziţii informatice şi va îngreuna dovedirea unor infracţiuni, fără nici un argument obiectiv. Nu se poate justifica excluderea unor probe care au fost administrate cu respectarea legii şi în baza autorizaţiei unui judecător
Articolul 168 alineatul 151 prevede că: ”datele obţinute dintr-un sistem informatic sau dintr-un sistem de stocare a datelor informatice care nu au legătură cu infracţiunea pentru care se efectuează urmărirea penală şi pentru care a fost autorizată percheziţia în acea cauză se şterg definitiv din copiile efectuate în baza alin. (9) şi nu pot fi folosite în alte cauze penale şi pentru dovedirea altor fapte, pentru care nu există mandate de percheziţie. In cazul în care, pe parcursul percheziţionării sistemului de stocare a datelor informatice, se descoperă indicii din care rezultă suspiciuni de săvârşire a altor fapte penale, se poate solicita mandat de percheziţie informatică şi în legătură cu acele fapte sau persoane.”
Prin această modificare se elimină posibilitatea folosirii datelor care se obţin în urma unei percheziţii informatice în alte cauze care nu au legătură cu infracţiunea pentru care se efectuează urmărirea penală şi pentru care a fost autorizată percheziţia.
Nu este clar dacă solicitarea unui nou mandat de percheziţie informatică se face în acelaşi dosar, sau trebuie întocmit un alt dosar pentru fapta nouă descoperită.
Mai mult, dacă din date reiese săvârşirea iminentă a unei infracţiuni care nu are legătură cu cauza în care a fost emis mandatul, nici măcar motivul urgenţei pentru prevenirea săvârşirii acelei infracţiuni nu mai poate justifica folosirea acestor date.
9. Articolul 170 limitează situaţiile în care procurorii pot ridica documente sau înscrisuri necesare în investigaţii penale
Articolul 170 alineatul 1 prevede că: ”În cazul în care există probe sau indicii temeinice cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni şi sunt temeiuri de a se crede că un obiect ori un înscris poate servi ca mijloc de probă în cauză, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune persoanei fizice sau juridice în posesia căreia se află să le prezinte şi să le predea, sub luare de dovadă.”
Prin această modificare se introduce condiţia existentei de probe sau indicii temeinice pentru simpla solicitare de predare a unor obiecte sau înscrisuri. În multe cazuri, nu există decât o sesizare penală, pentru a cărei verificare sunt necesare înscrisuri, cum este spre exemplu o sesizare legată de atribuirea unui contract sau folosirea ilegală a unor fonduri europene, însă sesizarea conţine doar informaţii şi nu probe ori indicii temeinice. În astfel de situaţii nu se vor mai putea ridica documente.
10. Articolul 249 limitează luarea măsurilor asigurătorii în vederea confiscării speciale doar cu privire la bunurile obţinute din activităţi infracţionale, iar în situaţia în care aceste bunuri nu se mai găsesc, nu mai este prevăzută posibilitatea de a sechestra alte bunuri de aceeaşi valoare.
Articolul 249 alineatul 4 prevede că: ”măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate dacă există probe sau indicii temeinice că bunurile în cauză au fost obţinute din activităţi infracţionale. Măsurile asigurătorii nu pot depăşi o durată rezonabilă şi vor fi revocate dacă această durată este depăşită sau dacă temeiurile avute în vedere la luarea măsurilor asigurătorii nu mai subzistă.”
Prin această modificare se încalcă prevederile constituţionale referitoare la respectarea tratatelor internaţionale la care România este parte, având în vedere că pune organele judiciare în imposibilitatea aplicării efective a confiscării prin echivalent.
Spre exemplu, art. 31 alin. 1 şi 2 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei prevăd obligaţia statelor membre de a lua măsurile necesare pentru a permite confiscarea produsului infracţiunilor de corupţie sau a bunurilor a căror valoare corespunde cu cea a produsului.
Astfel, dacă un funcţionar transferă în străinătate sumele de bani primite, organele de urmărire penală nu ar mai putea sechestra în vederea confiscării alte bunuri deţinute de acesta pe teritoriul României.
Totodată, această modificare lipseşte de eficienţă confiscarea specială şi confiscarea extinsă prin obligaţia probei ca acele bunuri provin din activităţi infracţionale.
11. Articolul 249 condiţionează luarea de măsuri asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune de efectuarea unei expertize evaluatorii sau stabilirii valorii bunurilor în baza grilelor utilizate de Camera Notarilor Publici
Articolul 249 alineatul 5 prevede că: ”măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente până la concurenţa valorii probabile a acestora. In vederea stabilirii valorii bunurilor asupra cărora se vor institui măsuri asigurătorii, organele judiciare care instituie măsura au obligaţia dispunerii unei expertize evaluatorii sau stabilirii valorii bunurilor în baza grilelor utilizate de Camera Notarilor Publici.”
Aceste dispoziţii încalcă prevederile constituţionale referitoare la înfăptuirea justiţiei şi separarea puterilor, impunând obligativitatea folosirii unui anumit mijloc de probă, respectiv a expertizei, pentru stabilirea valorii bunurilor asupra cărora se vor institui măsuri asigurătorii.
Magistratului trebuie să îi fie garantată libera apreciere asupra utilităţii probelor, iar în ipoteza dată, dacă există suficiente alte mijloace de probă pentru a determina valoarea bunurilor sechestrate nu există niciun argument obiectiv pentru a-i limita libera apreciere asupra modului de soluţionare a cauzei şi a-i impune efectuarea expertizei, indiferent de utilitatea acesteia.
Totodată, efectuarea unei expertize anterior instituirii măsurii asigurătorii presupune un interval de timp semnificativ până la finalizarea evaluării, timp în care dreptul de dispoziţie asupra bunului nu este restricţionat în niciun mod, iar persoana vizată de această măsură poate înstrăina bunul, lipsind astfel de finalitate întreaga procedură şi împiedicând confiscarea efectivă a produsului infracţiunii.
12. Articolul 290 limitează în mod nejustificat termenul în care o persoană poate să denunţe o infracţiune pentru a beneficia de reducerea limitelor de pedeapsă.
Articolul 290 alineatul (11) şi (12) prevăd:
„(11) Pentru ca o persoană să beneficieze de dispoziţiile referitoare la reducerea limitelor de pedeapsă denunţul trebuie să fie depus într-un termen de maximum 1 an de la data la care persoana a luat cunoştinţă de săvârşirea infracţiunii.”
Aceste dispoziţii sunt de natură să încalce prevederile constituţionale referitoare egalitatea în drepturi.
Nu există niciun argument obiectiv care să justifice diferenţa de tratament dintre o persoană care denunţă o infracţiune în interiorul termenului de 1 an prevăzut de lege şi beneficiază de reducerea limitelor de pedeapsă, în comparaţie cu o altă persoană care denunţă o infracţiune similară după un an şi o lună de la data la care a luat cunoştinţă de aceasta, însă nu beneficiază de acelaşi tratament sancţionatoriu.
Se încalcă principiul legalităţii procesului penal, în sensul că organele judiciare nu vor mai putea să respecte obligaţia de a cerceta toate infracţiunile şi toţi infractorii.
13. Articolul 125 restrânge nejustificat posibilitatea acordării statutului de martor ameninţat
Articolul 125 alineatul 1 prevede: ”În cazul în care există probe sau indicii temeinice că viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declaraţiilor sale, organul judiciar competent acordă acestuia statutul de martor ameninţat şi dispune una ori mai multe dintre măsurile de protecţie prevăzute la art. 126 sau 127, după caz.”
Prin această modificare se restrânge nejustificat posibilitatea acordării statului de martor ameninţat fiind necesar să existe ”probe sau indicii”, faţă de modalitatea existentă acum care prevede ”suspiciune rezonabilă”.
B.Neclarităţi care pot da naştere la interpretări în favoarea inculpatului
– Articolul 10, alineatul (2) introduce obligaţia de a asigura suspectului/inculpatului şi avocatului ”timpul necesar pregătirii apărării, care nu poate fi mai mic de 3 zile, cu excepţia luării sau judecării măsurilor preventive, când termenul nu poate fi mai mic de 6 ore şi înlesnirile necesare pregătirii apărării, prin punerea la dispoziţie şi comunicarea întregului material de urmărire penală în formă electronică.”
Acesta este în contradicţie cu art. 94, alineatele (1), (4) şi (7) care va avea următorul cuprins:
(7) În vederea pregătirii apărării, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoştinţă de întreg materialul dosarului de urmărire penală în procedurile desfăşurate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi privind măsurile privative sau restrictive de drepturi, la care avocatul participă.
Judecarea cererilor privind măsurile preventive nu poate începe până la momentul la care avocatului nu i se asigură timpul necesar pregătirii apărării şi numai după ce judecătorul se asigură că acesta a avut suficient timp pentru parcurgerea întregului material al dosarului de urmărire penală, dar nu mai puţin de 4 ore. Încălcarea acestui drept atrage nulitatea absolută a încheierii de dispunere a măsurii preventive.”
Textele sunt aşadar neclare deoarece nu se specifică momentul în care suspectul, inculpatul şi avocatul au dreptul să primească întreg material de urmărire penală.
-Articolul 172 alineatele (4) şi (7) prevăd că: ”expertiza se efectuează de către experţi autorizaţi sau recunoscuţi din ţară sau din străinătate”.
Noţiunea de ”expert recunoscut” nu este definită.
-Articolul 211 alineatul 5 stabileşte că ”instanţa de judecată, în cursul judecăţii, poate dispune luarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpat, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1) pe o perioadă de cel mult 30 de zile care poate fi prelungit cu cel mult 150 de zile.”
Aceste dispoziţii, precum şi pct. 126 din lege, care modifică art. 2151 alin. 7 şi 8 C.P.P., încalcă exigenţele constituţionale de claritate şi previzibilitate a legii, în condiţiile în care normele se contrazic, fiind imposibilă punerea lor în aplicare.
Astfel primul text prevede că în cursul judecăţii măsura controlului judiciar se poate lua pe o perioadă de cel mult 30 de zile şi poate fi prelungită cu 150 de zile, iar cel ce-al doilea stabileşte o durată a controlului judiciar în cursul judecăţii de 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii până la 5 ani de la momentul trimiterii în judecată.
Totodată, art. 211 C.P.P. reduce nejustificat termenul pentru care poate fi luată măsura preventivă a controlului judiciar, dar şi termenul maxim al acesteia.
