„Spune cronicarul că-ntr-o zi binecuvântată de luni, când nici iarba nu crește, mai ales în parcurile orașului, se-nfruntară la ceas de seară, în buricul târgului, trupele logofătului de la 4 cu cele ale pârcălabului de vizavi de Cișmigiu. Și se luptară și se răniră și își vărsară sângele pentru binele norodului, că dară n-o fi fost pentru câteva sute de milioane de arginți, taman bune de împărțit meșterilor de curte? Istoria va consemna doar interesul public pe care cele două tabere îl au permanent în cuget și simțiri. Și avură câștig de cauză arnăuții boierului mai mare-n grad, dar numai după ce acesta încălecă pe buldozer și se puse-n fruntea lor, ca să le fie model. Spre izbândă, înainte, răcni el în șoaptă, cu zulufii tunși în vânt. Spre cea de peste 5 ani, adicătelea, din bătălia pentru tronul voievodului de la Cotroceni!”, scrie, pe site-ul canal33.ro, jurnalistul Radu Herjeu.
„Cam așa aș fi vrut să scriu editorialul acesta. Apoi am realizat că episodul din Piața Unirii, în care doi primari s-au duelat în vorbe, polițiști locali, garduri și utilaje grele, e mai degrabă penibil și ridicol decât amuzant. Și că, tratându-l în notă anecdotică, aș trivializa și mai mult situația!
După victoria neașteptat de detașată din alegerile locale, cineva i-a recomandat alte vitamine lui Nicușor. Altfel nu se explică de ce, după 4 ani în care nu l-au văzut la față nici măcar subordonații, acum și-o arată peste tot. La emisiuni, pe stradă, în ședințele consiliilor locale de la sectoare, în guvern. Se-ntâlnește cu candidații la Președinție, pune condiții, se ceartă cu dezvoltatorii imobiliari, desființează comisii și, de ce nu, își face dreptate cu forța, așa cum îi stă bine unui nou Băsescu wannabe. Pentru că e din ce în ce mai clar că în culise se încearcă tot felul de variante pentru un ambalaj adecvat de împachetat prezidențiabilul de peste un cincinal. Și o combinație între profesorul Klaus și marinarul Traian e tot ce le-a trecut prin cap. Au eliminat din retorte orgoliile și apetența pentru lux ale primului și grobianismul și impredictibilitatea celui de-al doilea și, voila popor, olimpicul jucător!
Dincolo de strategia cu bătaie lungă și de implicațiile electorale și pecuniare, incidentul ar putea naște multe întrebări. De exemplu, de ce urgența reparării planșeului (certificată de însăși semnătura mesianicului acum 2 ani), nu mai e o urgență? De ce, dacă brusc îi e frică să nu fure banii Băluță și firmele de casă ale PSD-ului (că doar ”se știe!”), a cerut tot atunci Consiliului General să-i paseze acestuia responsabilitatea lucrărilor finanțate de guvern? Și-n timp ce avizele pentru lucrarea considerată de neamânat pot aștepta cine știe cât, cum de referendumul a devenit o prioritate pentru care se poate mobiliza, compune o însăilare hilară de întrebări și convoca rapid consilierii să i le voteze? Și, de fapt, de ce vrea el să-i întrebe pe cetățeni ceva? Nu e ca și când l-ar fi interesat vreodată dacă ei sunt de acord cu finanțarea din banii lor a, să zicem, numărării ciorilor din Cișmigiu. Ei bine, prima explicație e mobilizarea propriilor simpatizanți la scrutinul prezidențial. Unde mulți, probabil, n-ar merge, dar acum au motiv. Și votul lor ar putea conta. Ceea ce face din el un actor politic important. A doua stă în grandomania sa, pe care n-a mascat-o niciodată. Doar el avea idee de problemele reale ale Bucureștiului înainte chiar de a fi ales întâia oară. Doar el le poate rezolva, deși n-a soluționat în 4 ani niciuna. Doar el poate aprecia corect ce și unde se poate construi în urbe și, mai ales, cine are calitățile morale pentru a i se da voie s-o facă. Prin urmare, dorința lui de a deveni un fel de monarh absolut peste cea mai bogată cetate are, în închipuirea lui, tot felul de justificări legitime. Numai el știe, vrea și poate, ceilalți pot doar să-l aplaude sau să plece acasă. Inclusiv primarii de sectoare, piedici agasante în punerea în practică a vizunii sale mărețe despre capitală, pe care n-o știe nimeni și nici n-a văzut-o careva aplicată în primul mandat. Și, dacă totuși, nu poate scăpa deocamdată de ei, măcar să-i facă inutili, luându-le prerogativele și banii. Ca la matematică, întâi rezolvăm ecuația mai simplă.
Ca de obicei, talibanii lui au aplaudat frenetic agitația Nicușorului, ignorând complet stridențele temeiurilor lui și superficialitatea demersului plebiscitar. Niciunul nu e interesat de cum anume vor fi împărțit bugetul între centru și sectoare, și pe ce criterii. Apoi, convinși de cinstea idolului lor, sunt gata să-i dea acestuia putere deplină în privința autorizațiilor de construire. Fără să realizeze că, și dacă el ar fi așa cum îl văd ei, tot n-ar putea gestiona de unul singur procesul complicat și ultra crono și energofag. Inevitabil, ar apărea greșeli și, de ce nu, abuzuri. Pentru că, atunci când cineva se crede singurul depozitar al adevărului, tentația de a-l stabili discreționar e uriașă. Niciunul dintre simpatizanți nu pare să gândească mai departe de 5 minute, imaginându-și cum va fi dacă succesorul lui nu va fi din tabăra lor, iar puterile dictatoriale vor fi foloste în scopuri oneroase, nu legitime și oneste ca ale lui, desigur? Și dacă e normal să lași administrarea banilor orașului la discreția aranjamentelor politice de moment.
Știu că toate aceste curiozități sunt deplasate într-o țară în care deciziile se iau cu ”inima”, nu cu creierul, și în care forma e întotdeauna mult mai importantă decât fondul. Îmi cer scuze, dar mai am una: cum de are un primar general la îndemână un buldozer? Și ce anume formalități legale trebuie să îndeplinească dacă vrea, de exemplu, să dea o tură prin cartiere ca să nu ridice rechinii imobiliari peste noapte vreun bloc de 15 etaje?”, scrie Herjeu.
