Relația economică dintre Republica Moldova și România este în creștere, însă potențialul rămâne departe de a fi epuizat. Într-un interviu pentru NEWSTREAM.MD, deputatul Ion Chicu, președinte al PDCM și fost ministru al Finanțelor, vorbește despre dependența exporturilor moldovenești de piața românească, lipsa volumelor suficiente de producție, problemele climatului investițional și soluțiile care ar putea accelera cooperarea economică dintre cele două state.
Domnule deputat, România este principalul partener comercial al Republicii Moldova, iar în 2025 schimburile comerciale bilaterale au ajuns la aproximativ 3,9 miliarde de euro. Considerați că acest potențial este valorificat suficient sau relația economică rămâne încă sub nivelul celei politice dintre cele două state?
Într-adevăr, România este principalul nostru partener comercial, atât la exporturi, cât și la importuri. Dacă ne uităm la datele pentru primele șapte luni ale anului 2026, practic o treime din exporturile Republicii Moldova merg în România. În total, peste 65% din exporturile noastre sunt orientate spre Uniunea Europeană, iar România are o pondere de aproape 30%.
Este foarte clar că România este partenerul nostru principal și că lucrurile sunt în ascensiune. Comerțul crește, iar acest lucru este pozitiv.
Dacă răspund direct la întrebarea dumneavoastră, bineînțeles că există încă foarte mult loc pentru extindere, în special în ceea ce privește exporturile.
Este important că se schimbă și structura exporturilor. Nu mai vorbim doar despre materie primă. Crește ponderea produselor cu valoare adăugată, cresc exporturile de vinuri, conserve și alte produse procesate.
Ne bucurăm că relația politică dintre cele două state este foarte bună, iar treptat vedem că și dimensiunea economică începe să se ajusteze și să evolueze în aceeași direcție.
Procesul ar putea fi impulsionat și mai mult dacă am reuși să atragem mai multe investiții românești în Republica Moldova. Este cunoscut faptul că investițiile provenite dintr-o anumită țară stimulează, de multe ori, și exporturile către țara de origine a investiției.
Deci este mult de lucru, dar mă bucur că există această tendință.
În condițiile în care aproape o treime din exporturile Republicii Moldova merg în România, este aceasta o dependență sănătoasă sau Republica Moldova ar trebui să-și diversifice mai agresiv piețele de desfacere?
Din totalul exporturilor Republicii Moldova, aproximativ 65% merg către Uniunea Europeană, ceea ce înseamnă că mai există și alte piețe.
Trebuie însă să recunoaștem un lucru: noi mai degrabă am pierdut anumite piețe decât am reușit să pătrundem spectaculos pe piața europeană. Schimbarea structurii geografice a exporturilor noastre nu s-a produs neapărat datorită unei creșteri fulminante a exporturilor către Uniunea Europeană, ci și pentru că am pierdut alte piețe.
Acest lucru confirmă încă o dată că există potențial și că avem unde să creștem.
Trebuie să încercăm să valorificăm întregul nostru potențial de export. Iar una dintre soluții, așa cum am spus, este atragerea investițiilor românești și europene.
Care sunt cele mai importante bariere care frânează avansul comerțului dintre Republica Moldova și România? Vorbim despre logistică, proceduri vamale, infrastructură sau competitivitatea redusă a producătorilor moldoveni?
De regulă, atunci când discutăm despre dificultățile de pătrundere pe o piață, ne gândim imediat la bariere tarifare, netarifare sau la standarde foarte înalte.
În cazul nostru, trebuie să recunoaștem că principalele probleme sunt în altă parte. Este vorba, în primul rând, despre capacitatea noastră de a livra volumele necesare.
Probabil ați întâlnit situații în care rețele comerciale din România sunt gata să încheie contracte cu producătorii moldoveni, dar solicită volume constante și livrări cu o periodicitate foarte clară. Iar noi, de multe ori, nu putem asigura aceste cantități.
Prin urmare, una dintre principalele probleme este subproducția, lipsa volumelor suficiente pentru a satisface cererea de pe aceste piețe.
Mai degrabă vorbim despre capacitatea noastră de producție și livrare decât despre existența unor bariere tarifare sau netarifare pe piața românească.
Evident, România este membră a Uniunii Europene și există standarde ridicate de calitate, dar problema este mai puțin acolo și mai mult aici, în Republica Moldova.
Problemele cu care se confruntă producătorii noștri țin inclusiv de politicile interne și de unele decizii care, din păcate, sunt distructive.
Chiar înainte de interviul cu dumneavoastră discutam cu reprezentanți ai industriei de procesare a fructelor și legumelor și ai sectorului conservelor despre problemele lor și despre dificultatea de a asigura volumele necesare pentru export.
Vă dau un exemplu. În luna iunie, Parlamentul a votat un proiect de lege prin care anumite tipuri de materie primă necesară industriei urmau să fie scutite de taxe vamale la import, astfel încât întreprinderile să poată procesa materia primă și ulterior să exporte produsul finit.
Legea însă nu funcționează în practică, pentru că apar permanent obstacole birocratice și administrative.
V-am dat acest exemplu pentru a arăta că problema este în mare parte aici, în interiorul țării, și ține de capacitatea producătorilor noștri de a produce volume suficiente pentru a pătrunde și a se menține pe aceste piețe.
Ați vorbit despre necesitatea atragerii investițiilor românești în Republica Moldova. Ce îi ține însă la frontieră pe potențialii investitori? Fiscalitatea, justiția, infrastructura sau o promovare insuficientă a Republicii Moldova?
Când vorbim despre investitori, nu cred că trebuie să facem o delimitare între investitorii din România și cei din alte țări.
Un investitor român are, în principiu, aceleași preocupări și aceleași îngrijorări ca un investitor din Germania sau din Franța.
Înainte de a veni în Republica Moldova, acesta analizează o serie de factori. Vrea să aibă forță de muncă calificată și, de preferat, costuri competitive cu forța de muncă. Vrea să aibă resurse energetice disponibile, stabile și la prețuri rezonabile. Vrea siguranța investiției.
De asemenea, vrea un mediu securizat și, nu în ultimul rând, se uită la predictibilitatea politicilor fiscale, la nivelul taxelor și al impozitelor.
Dacă punem toți acești factori împreună, din păcate, Republica Moldova nu oferă în prezent ceva ieșit din comun care să atragă automat un investitor din România sau din altă țară.
Avem o problemă generală cu climatul investițional.
De exemplu, politica fiscală discutată acum în Parlament, cu majorări de taxe, sau alte bariere investiționale care pot apărea peste noapte sunt semnale negative.
La fel, decizii ale Consiliului pentru examinarea investițiilor de importanță pentru securitatea statului, prin care unui proprietar de companie i se poate cere să-și vândă participația într-un termen foarte scurt, sunt urmărite cu atenție de investitori.
Toate acestea transmit semnale oricărui investitor, indiferent dacă vine din România sau din altă parte.
Mai avem probleme legate de dimensiunea pieței interne, de forța de muncă, de educație și de alți factori.
Este adevărat că un investitor român poate avea și un element suplimentar de apropiere, poate considera că „suntem de-ai noștri” și că Republica Moldova îi este mai familiară. Dar, până la urmă, decizia de a investi este determinată de factorii economici despre care am vorbit.
Sperăm că unul dintre semnalele care ar putea încuraja investițiile românești este interesul unor investitori din România pentru Portul Internațional Liber Giurgiulești.
Dar trebuie să recunoaștem că mai este foarte mult de lucru. Nu văd suficientă activitate în ceea ce privește promovarea Republicii Moldova ca destinație pentru investiții. Probabil ar trebui făcute mult mai multe acțiuni pentru a arăta ce poate oferi țara.
Dacă ați fi acum în postura de a negocia cu Guvernul României un pachet economic pentru Republica Moldova, care ar fi prioritățile: infrastructura, energia, industria sau sprijinul pentru exportatori?
Trebuie să facem o delimitare între rolul Guvernului și rolul mediului privat.
În calitate de reprezentanți ai statului, putem discuta despre proiecte comune de infrastructură. Avem multe proiecte care țin de poduri peste Prut, de conexiunea de la Ungheni, de autostrăzi și de infrastructura energetică.
Pe această dimensiune există foarte multe lucruri care pot fi făcute împreună.
Dar trebuie să înțelegem că economia, în principiu, nu depinde atât de mult de participarea statului în calitate de operator economic, cât de capacitatea statului de a crea condițiile necesare pentru ca investițiile private să vină și să se dezvolte.
În cazul a două state care au frontieră comună pot fi folosite inclusiv modele de cooperare transfrontalieră care și-au demonstrat eficiența în alte regiuni.
De exemplu, ar putea fi creată o zonă investițională de-a lungul Prutului, pe o rază de 30–40 sau chiar 50 de kilometri, unde investițiile să beneficieze de un regim fiscal special în cadrul cooperării transfrontaliere.
Există multe asemenea modele care pot impulsiona investițiile private de ambele părți ale frontierei.
În ceea ce privește infrastructura, atât Republica Moldova, cât și România au nevoie de resurse financiare importante. România, la rândul său, își construiește autostrăzile inclusiv din resurse externe atrase.
Aici este vorba mai ales despre cooperare și coordonare între cele două guverne. Nu poți construi jumătate de pod pe o parte a Prutului, iar cealaltă parte să înceapă abia apoi să se gândească dacă îl vrea sau unde îl vrea. Proiectele comune trebuie planificate și coordonate din timp.
Proiectul „România și Republica Moldova, o identitate românească, un viitor european” este finanțat de Departamentul pentru Relația cu Republica Moldova.
Conținutul acestui material nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Relația cu Republica Moldova.
