„Lui Klaus Iohannis nu-i pasă pentru că știe că este (încă) președintele unui popor căruia nu-i pasă. Dacă ne-ar fi păsat, știrea cu pensionarea și eliberarea postului de profesor, de la Liceul Brukenthal, din Sibiu, blocat timp de 27 de ani, ne-ar fi făcut să ne întrebăm „ce e cu omul acesta?””, scrie, pe site-ul canal33.ro, jurnalistul Ionuţ Cristache.
„Dezmeticiți, după un somn de 10 ani, am fi pretins măcar un consult de specialitate să ne lămurim dacă medical totul este în regulă acolo. Că moral cred că ne-am lămurit.
Dar în România Educată, toată lumea doarme liniștită cu cartea pe ochi. În afara unor titluri de presă și a unor opinii exprimate de puțini (printre care mă număr) viața și-a urmat cursul firesc. Și totuși, eu nu pot să nu insist cu întrebarea Ce se întâmplă?, Ce se întâmplă în capul lui Iohannis?, Ce e acolo?, Ce mecanisme interioare conduc spre astfel de rezultate? Ce fel de președinte am avut?.
Pentru că timp de zece ani nu au fost permise decât întrebări timide, dozate și controlate „una, maxim două”, poate că e timpul să ne întrebăm deschis, tare și asumat, ce am trăit de fapt?
Noi, la modul cinstit, avem un președinte pe care nu-l cunoaștem. Știm, în linii mari, ce știm despre oameni în general. Că are și el niște părinți, dar care n-au mai trecut pe aici să vadă minunea înfăptuită de fiul lor – România Normală – că se trage de undeva, în speță, din Sibiu, în mare parte retrocedat către FDGR și că și-a făcut averea din meditații și combinații cu retrocedări împreună cu soția. Și unii, mai rău intenționați, ar adaugă și niște intermedieri de adopții, pe la începutul anilor 90. Tot cu soția! Cu asta a trebuit să ne mulțumim.
Orice tentative (și așa firave) de a săpa mai adânc, de a întreba mai insistent, de a pretinde mai multe explicații s-au lovit de un refuz și l-au îndepărtat și mai mult de noi. Omul îmi lasă impresia, cu fiecare ieșire, oricât de rară că nu ne suportă. După ce l-am ales, primul lucru pe care l-a făcut a fost să ne lase și să plece. În vacanță! Într-o țară în care erau atâtea de făcut, omul și-a început mandatul cu o pauză. A plecat la Miami, în așa-zisa vilă a antrenorului de tenis, prieten de familie! Și la întoarcere, a trântit paltonul pe capota mașinii, de nervi că s-a terminat și că a început munca. Dar nu ne-a păsat!
Fără să pretind că înțeleg foarte mult din natura umană, nu pot să nu spun că m-a pus pe gânduri încă din timpul campaniei pentru primul mandat. În plină acțiune electorală a fost întrebat , de un reporter, la modul cel mai nevinovat cu putință „Care ar fi prima amintire, cea mai veche amintire, pe care o aveți din copilărie sau adolescență? Un obiect, o întâmplare, o senzație”… Personajul nostru a sărit iritat, trântind uși interioare cu o furie necontrolată: „Nu pot să vă răspund asta, nu mi-am pus problema acum să stau să judec dacă am văzut soarele sau nu…”. Și cam așa s-a terminat prima și singura tentativă de a deschide dulapul cu emoții. Dar nu ne-a păsat!
Inițial ni s-a spus că nu întinde vorba. Comunică puțin, dar tace cu folos. Ne-am lămurit pe parcurs că de fapt tace din lene. Nu vorbește decât nevoit, cu promoterul în încăpere. În rarele momente în care a trebuit să articuleze liber, misterul înțelepciunii sale s-a risipit instantaneu. Cuvântul „peroadă” repetat obsesiv, aproape monomaniacal , în simplista colecție de fraze, a devenit proverbial.
În rest, tăceri lungi, marcate de stângăciile lingvistice specifice unuia pierdut în traducerea din germană în română. Iohannis vorbește atât de rar încât se adoarme cel mai probabil pe sine. Îmi aduc aminte că a răpus până și emisia unui radio. În 2018 a vorbit atât de molcom în timpul unei declarații de presă încât a dat peste cap sistemul de siguranță de la Europa FM, setat să intervină în momentul în care sunetul se întrerupe pentru mai multe secunde. Spre finalul discursului, sistemul de siguranță s-a activat și a difuzat, ce ironie, piesa ”Sam Brown – Stop!”. Nici radioul nu l-a mai suportat. Dar am râs! Nu ne-a păsat!
Întreaga sa opera politică s-a compus din lozinci: România Normală, România lucrului bine făcut, România Educată, Pas cu Pas și tot așa. În definitiv, din nimic. Simple cuvinte, împreunate facil, uneori fără niciun fel de sens. Dar nu ne-a păsat!
Averea și-a justificat-o în cuvinte la fel de simple și a expediat repede subiectul. A văzut că nu trebuie să-și bată capul cu noi! „Meditații” „banii mei” „muncă cinstită” și „ghinion”. Și cam atât! Mă mir cum de nu i-a scăpat un sincer „hai, sictir”! Dar nu ne-a păsat!
Intențiile politice au avut la bază tot un ghem de cuvinte nefericite: „a fost nevoie să moară oameni ca Guvernul să demisioneze” pentru a numi „guvernul meu”. O stridență lingvistică care ar pune pe gânduri specialiști de renume. Dar, din nou, nu ne-a păsat!
Și-a încălcat jurământul politic și a adus „Ciuma Roșie” înapoi la guvernare, imediat după ce și-a încheiat primul mandat, încununat cu laurii victoriei asupra Pe-Se-De! Dar nu ne-a păsat!
Argumentele sale politice s-au lovit de aceeași simplitate! Pe măsură ce anii treceau, scădeau și numărul unităților lingvistice. Actuala coaliție de guvernare, PSD-PNL a fost redusă la un singur cuvânt! „Stabilitate”. Ce atâtea explicații? L-a rostit într-o zi și apoi s-a făcut nevăzut! A dispărut cu săptămânile! Unde? Nimeni nu l-a întrebat. Nu ne-a păsat!
Zece ani s-a ascuns de presă și de popor. A ieșit din ale lui somat de îndatoriri, de câteva reguli stricte, pe care nu s-a obosit să le rescrie (probabil tot din lene) de câteva decorații și de câteva concedii mascate de pretextul vizitelor oficiale. În rarele momente în care a fost confruntat cu câte o întrebare mai dificilă, a avut tot felul de eschive la limita logicii. „SRI funcționează impecabil” și astfel s-a închis discuția despre gestul nedemocratic de a nu desemna un șef civil peste SRI, de aproape un an!
Ultima doză de monstruozitate logică, luxosul avion cu care a plecat în Coreea de Sud: „Nu știu cum definiți un avion de lux, eu am venit cu o aeronava mică”. Născută din registrul „încurajez pe cât mai mulți să descopere jocul de golf, acest frumos sport, deloc exclusivist”. Profesorul de fizică a reușit performanță să relativizeze inclusiv luxul! Dar, tot așa, nu ne-a păsat!
Și-a satisfăcut toate poftele neîngăduite „în viața noastră anterioară”, după cum singur se raporta la viața de la Sibiu, a secretizat toate cheltuielile Administrației Prezidențiale și apoi a invocat legea pentru nedivulgarea lor! „Strict secret” – definește cel mai bine cele două mandate prezidențiale. Totul a fost la secret! De la cheltuieli, la vizite, întâlniri, consilii, delegații, angajamente de tot felul, interne, dar mai ales externe. Dar nu ne-a păsat!
Și tot așa…
Privite retrospectiv, mandatele lui Iohannis compun de fapt un lung tratat de nesimțire, în cel mai strict sens al cuvântului.
Dar înclin să cred că nu e el de vină. Sau nu numai el. În mod clar și-a permis pentru că i-am permis. Pentru că și noi am absentat odată cu el. Nimeni nu și-a făcut datoria. Nici el pe cea de președinte, nici noi pe cea de cetățeni. În acest tango al nepăsării, am pierdut zece ani! Întrebarea e ce facem cu următorii zece? Începe să ne pese sau continuăm la fel?”, scrie Cristache.
