Vineri, în Săptămâna Luminată, ortodoxia sărbătorește Izvorul Tămăduirii, un mare praznic ce datează din a doua jumătate a primului mileniu creștin.
Originea acestei sărbători se află în legenda unei minuni care s-ar fi petrecut lângă un izvor de lângă Constantinopol. Potrivit credinței, un orb și-ar fi recăpătat vederea spălându-se pe ochi cu apa acestuia. Orbul ar fi ajuns aici călăuzit de Leon (viitorul împărat al Bizanțului – 457-474), căruia îi ceruse apă. Împăratul fusese la rândul lui călăuzit și îndemnat de glasul Maicii Domnului. Ajuns mai târziu în scaunul împărătesc, Leon I a construit la locul respectiv o biserică din zid (actualul edificiu datează din 1835).
În această zi, în lăcașurile de cult după Liturghie, se face sfințirea agheasmei mici. În unele locuri există credința că cei care beau aceasta sunt protejați de boli și duhuri rele pentru un an și se însănătoșesc. De asemenea, uneori se mai păstrează obiceiul preoților de a merge în această zi la izvoarele de apă pentru a le sfinți și a le proteja de secare sau de adăpostirea duhurilor rele în preajma lor. În unele zone, prelații merg și fac stropirea caselor enoriașilor cu agheasmă mică.
În tradiția populară, Izvorul Tămăduirii este pentru săpătorii de fântâni cea mai spornică zi din an, deoarece apele sunt zbuciumate și zgomotoase, fiind mai ușor de găsit.
În alte zone, tinerii fac legământ juvenil. Acest legământ se făcea, cu sau fără martori, în casă, în grădini sau în jurul unui copac înflorit. Tinerii treceau prin mai multe momente rituale prin care făceau jurământul respectiv: pronunțarea cu voce tare a jurământului, schimbul colacului și al altor obiecte cu valoare simbolică, de obicei o oală sau o strachină din lut, însoțite întotdeauna de o lumânare aprinsă, îmbrățișarea frățească, ospătarea cu alimente rituale și dansul.
În unele zone etnografice, ceremonia se repeta anual, la aceeași dată, până la intrarea în joc a fetelor însurăţite și băieților înfărtățiți. Persoanele legate, veri, văruțe, surate, frați de cruce etc. se întâlneau anual sau, după căsătorie, la Rusalii.
După încheierea solemnă a legământului, copiii și apoi oamenii maturi își spuneau până la moarte surată, vere, fârtate, verișoară și se comportau unul față de altul ca adevărați frați și surori: se sfătuiau în cele mai intime și grele probleme ivite în viață, își împărtășeau tainele, nu se căsătoreau cu sora sau cu fratele suratei sau fârtatului, se ajutau și se apărau reciproc până la sacrificiul suprem.
