Ministerul Educației Naționale a pus în dezbatere publică „Strategia Națională de Educație Parentală 2018 – 2025”, în care vorbește despre educarea părinților și a copiilor în sensul acceptării familiei formate din cupluri de același sex.
Redăm mai jos motivarea inițiată de Minister în acest sens:
Educaţia parentală reprezintă ansamblul de programe, servicii și resurse destinate părinților/reprezentanţilor legali/persoanei în grija căreia se află copilul, cu scopul de a-i sprijini pe aceștia în creşterea şi educaţia copiilor, în conștientizarea rolurilor pe care le au şi de a le dezvolta şi îmbunătăți competențele parentale. Obiectivul principal al activităților de educație parentală este de a-i conștientiza pe părinţii/reprezentanţii legali / persoana în grija căreia se află copilul cu privire la importanţa rolului pe care îl au în susţinerea creşterii şi dezvoltării acestuia, pentru ca aceștia să-și îmbunătăţească sau să-și modifice unele cunoştinţe, atitudini, înţelegeri/viziuni şi practici de îngrijire şi educaţie în conformitate cu recomandările psiho-pedagogiei moderne.
Educatorul parental este profesionistul care poate avea o pregătire iniţială în domeniul socio-uman sau medical (educatori, profesori, medici, asistenţi sociali, asistenţi medicali, psihologi etc.), dar care a participat la un program de formare specializată în domeniul educatiei parentale. În ultimii ani în România au fost dezvoltate diverse forme, prin care se realizează promovarea parentalității pozitive, având ca scop dezvoltarea abilităților (mai ales prin servicii de informare) și a competențelor parentale (prin proiecte pilot de educație a părinților). În general, acestea sunt adresate părinţilor cu copii de vîrstă mică și cu adolescenți (oferite de personal medical, educativ sau social). Deseori, noile ideologii promovate în special în domeniul protecţiei copilului întâlnesc mentalităţi conservatoare, un sistem de valori ale familiilor ce trebuie regândit în contextul unor informații noi cu privire la nevoile de dezvoltare ale copiilor.
De aceea, familia din societatea actuală are nevoie din ce în ce mai mult de un sprijin extern pentru a se adapta acestor cerinţe, în condiţiile în care părinţii reclamă fie o incapacitate de gestionare a relaţiilor cu proprii copii, fie rămân ataşaţi valorilor care s- au transmis tradiţional şi pe care le consideră ca fundamentând modele valide de relaţionare intrafamilială. Această din urmă atitudine, care în domeniul educaţiei parentale reprezintă şi o formă de manifestare a reticenţei părinţilor în ceea ce priveşte participarea la cursuri de educaţie parentală, este prezentă uneori şi în discursul profesioniştilor, care idealizează familia tradiţională, pe care o consideră drept o formă perfectă de organizare.
Strategia națională de educație parentală are ca fundament abordarea teoretică conform căreia familia nu este inteligibilă ca realitate obiectivă, ea este mai degrabă un produs socio-cultural, „o constelaţie de idei, imagini şi terminologii”2 creată şi recreată permanent de practicile socio-culturale.
Modificarea aşteptărilor sociale faţă de comportamentele părinţilor în raport cu copiii lor pune o presiune suplimentară asupra părinţilor, care de cele mai multe ori sunt prinşi între exigenţele adesea contradictorii ale mediului profesional şi cel familial3. Vorbim, de exemplu despre participarea copilului la luarea deciziilor care-l privesc, dar practicile sociale încă nu au încorporat valorile care pot modifica comportamentele adulţilor faţă de copii, în sensul încurajării participării acestora la deciziile care îi afectează. Pentru aceasta este nevoie de o restructurare inclusiv a practicilor instituţionale care să ofere modele de exercitare a acestui drept, de pregătire a profesioniştilor care lucrează cu copii în diverse servicii sociale, educaţionale, medicale etc.
Din perspectiva unei analize sistemice, educaţia părinţilor apare ca un element al sistemului de educaţie, fiind, în acelaşi timp şi o dimensiune a educaţiei permanente. Deoarece educaţia adulţilor, cu excepţia unor programe de promovare profesională, nu poate deveni obligatorie, ea trebuie să se adapteze nevoilor diferitelor categorii de adulţi şi să acorde celor ce studiază condiţii mai liberale de autoeducaţie şi autoevaluare, de alegere a conţinuturilor şi metodelor, a locului şi timpului de învăţare. Părinţii, dar şi viitorii părinţi, sunt din nou aceia care au nevoie de cât mai multă flexibilitate, dinamism şi adaptabilitate a sistemului de educaţie la cerinţele şi nevoile lor, generate de contextele imediate, dar şi de cele globale, în care trăiesc şi cărora trebuie să le facă faţă. Noţiunea de „parentalitate” reprezintă exercitarea atribuţiilor de părinte şi îndeplinirea acţiunilor necesare acestei funcţii, şi se transformă şi ea, odată cu societatea, care îi determină atât conţinutul, cât şi sfera de aplicabilitate.
În ultimele decenii, statutul şi rolul de părinte, cuprinzând atribuţii de natură fizică, psihică, socială, culturală şi economică, au evoluat rapid, sub înfluenţa dezvoltării tehnologice şi informaționale a întregii lumi şi a diversificării modelelor familiale şi educaţionale. Cu toate acestea, reuşita educaţiei nu depinde numai de părinţi şi de capacitatea acestora de a exersa aceste competenţe multiple, ci şi de voinţa instituţiilor chemate să valideze şi să valorizeze responsabilităţile şi autoritatea parentală, de a fi alături de părinţi şi de a-i susţine în misiunea lor educativă în contextul învăţării permanente, al învăţării de-a lungul întregii vieţi.
Susţinerea formării şi dezvoltării competenţelor parentale devine una dintre misiunile pe care statul trebuie să şi le asume, dacă dorim ca educaţia copiilor şi tinerilor să devină o acţiune coerentă, eficientă şi care să ofere şanse egale tuturor. A susţine părinţii în interesul superior al copilului înseamnă a crea o nouă cultură familială, bazată pe dialog, cunoaştere şi participare, pe de o parte, şi a facilita cooperarea între profesionişti, părinţi şi autorităţi publice, care contribuie la educaţia şi dezvoltarea copilului, pe de altă parte.
Exemplele din alte state arată că politicile care privesc iniţierea, formarea şi dezvoltarea competenţelor parentale trebuie să pornească de la respectarea modelelor familiale şi educaţionale existente în realitate, fără a impune modele unice considerate ideale. De asemenea, aceste politici trebuie să-i încurajeze pe părinți să analizeze, să înţeleagă şi, eventual, să propună alternative sau să transforme aceste modele conform nevoilor copilului şi ale familiei.
Strategia naţională de educație parentală are o abordare bazată pe etapele copilăriei (life cycles), luând în considerare diversitatea nevoilor părinților, in funcție de contextul lor de viața, vârsta copilului etc.
