„Bloomberg și nu autoritățile de la noi a relatat că România s-ar fi oferit să preia o parte din costurile staționării militarilor americani pe teritoriul nostru. Cam atât s-a aflat. Suma nu se cunoaște. Perioada nu se cunoaște. Dacă Washingtonul a acceptat propunerea sau a lăsat-o pe masă, nici asta nu se știe. Se știe, în schimb, cine achită, oricare ar fi cifra. Și se mai știe cine se află în spatele acestei noi isprăvi. Nicușor Dan și Radu Miruță”, scrie, pe corect-news.ro, Sorin Roşca Stănescu.
„Cine a făcut oferta și cu ce mandat? Există un acord semnat, un plafon, obligații în ambele sensuri, ori doar o inițiativă verbală luată de cineva care s-a simțit dator să fie agreabil? Întrebările acestea nu țin de contabilitatea Ministerului Apărării. Țin de felul în care se angajează banul public.
Ce se cunoaște, în mod oficial, e investiția de la Mihail Kogălniceanu. Aproximativ 4 miliarde de euro până în 2040, pentru infrastructură militară care să permită găzduirea unui contingent mai mare, american sau aliat. Împărțită aritmetic la cei paisprezece ani rămași, suma dă în jur de 285 de milioane de euro pe an. Trebuie spus imediat, ca să nu se umble cu ea prin presă ca și cum ar fi o factură: cifra e o medie orientativă a unui program multianual, nu un cost anual confirmat. Și nu poate fi pusă integral în contul prezenței americane, întrucât baza servește și armatei române, și celorlalți aliați.
La această investiție s-ar putea adăuga contribuția financiară suplimentară despre care a relatat Bloomberg. Numai că aici suntem băgați în ceață. Valoarea ofertei nu este publică, cheltuielile pe care România ar urma să le preia nu sunt precizate, iar acceptarea propunerii de către Washington nu este confirmată. Prin urmare, nu există suficiente date pentru a calcula totalul angajamentelor românești. Orice cifră prezentată drept factură finală ar fi, deocamdată, o speculație. Nu o speculație este însă faptul ca din 16,68 miliarde euro împrumutați cu dobândă pentru programul SAFE, 5,6 miliarde se duc la Rheinmetall și nici faptul că autoritățile de la vârful statului român – de astă dată în triumvirat, și cu premierul demis – au atribuit șantierul naval Mangalia tot în mod netransparent unui SRL de apartament în pierdere financiară cu un singur angajat înființat în Mediaș ca un fel de sucursală Rheinmetall.
Peste această investiție s-ar adăuga contribuția despre care a scris Bloomberg. Aici începe însă ceața. Valoarea nu e publică, cheltuielile pe care România le-ar prelua nu sunt detaliate, acceptul american nu e confirmat. Prin urmare, nu avem date suficiente pentru un total, iar orice sumă prezentată drept nota finală de plată rămâne, deocamdată, speculație. Nu mă voi apuca să inventez eu una.
Mai sunt și cheltuielile curente, despre care nu se vorbește deloc: utilități, mentenanță, drumuri de acces, logistică, personal, facilități puse la dispoziția forțelor aliate. Nu există o evidență publică consolidată din care un cetățean să afle cât dă România, într-un an, strict pentru susținerea militarilor americani.
Nimeni nu contestă nevoia de securitate. Într-o regiune amenințată de agresiunea Rusiei, parteneriatul strategic cu Statele Unite este esențial. Dar Washingtonul își menține forțele în Europa și pentru propriile interese strategice. România oferă poziție geografică, acces, infrastructură și un punct de sprijin la Marea Neagră. Este un schimb de avantaje reciproce, nu o donație americană pentru care Bucureștiul ar trebui să plătească orice preț.
În paranteză fie spus, trebuie precizat ceva ce lipsește de obicei din discuție. O parte din investițiile de infrastructură a fost finanțată chiar de americani. Potrivit unui raport al Congressional Research Service, circa 220 de milioane de dolari din fondurile americane pentru descurajare în Europa au mers către proiecte la instalații militare din România. Un calcul onest le pune pe amândouă în balanță, nu doar banii noștri.
Securitatea, fără doar și poate, trebuie plătită. Într-o regiune în care Rusia poartă un război, parteneriatul cu Statele Unite rămâne esențial și nu are rost să ne jucăm cu el. Numai că americanii își țin trupele în Europa și pentru propriile interese strategice, iar România pune pe masă poziție geografică, acces, infrastructură și un punct de sprijin la Marea Neagră. Avem de-a face cu un schimb de avantaje, nu cu o favoare pentru care Bucureștiul ar trebui să plătească orice i se cere.
Se poate, totuși. și altfel. Japonia și Coreea de Sud contribuie financiar la staționarea trupelor americane, însă în baza unor acorduri explicite, cu sume negociate, cu durată și cu mecanisme de verificare. Germania asigură infrastructură și sprijin logistic după reguli cunoscute. Nicăieri nu se plătește pe bază de relatare de presă. Iar România ar avea motive serioase de prudență. Cu deficitul unde este, cu dobânzile pe care le plătim la datorie și cu spitalele și școlile în halul în care se află, fiecare angajament nou se cuvine justificat în cifre, nu în declarații de atașament.
Dacă executivul consideră că o contribuție suplimentară e necesară, atunci să o pună pe hârtie: suma propusă, durata, condițiile, beneficiile concrete. Costurile de infrastructură separat de cheltuielile curente, iar acestea separat de o eventuală plată directă pentru staționare. Detaliile operaționale pot rămâne, firește, clasificate. Valoarea unui angajament bugetar, temeiul lui legal și mecanismul de control nu au cum să fie.
Este însă și o bună ocazie să ne întrebăm câteva lucruri mai simple. Cine a purtat discuția cu partea americană și în ce calitate. Dacă Parlamentul a fost informat, fie și în comisiile de specialitate, înainte ca oferta să plece. Ce se întâmplă cu obligația noastră în ipoteza în care efectivele americane din România se reduc, așa cum s-a mai întâmplat în alte state europene. Și cine a calculat, în fine, cât ne costă toată povestea pe zece ani.
Până primim răspunsuri, avem un program de 4 miliarde de euro la Kogălniceanu și o ofertă despre care am aflat din străinătate”, spune SRS.
