„Lăsând deoparte fumigenele de tipul „spectaculoasa desecretizare a CNSAS”, care s-a scremut să producă o știre despre câți „securiști” existau, de fapt, la Revoluție, adevărata „bombă” a zilei de luni este alta și cu ea trebuiau să înceapă toate jurnalele de știri. Guvernul Bolojan are obligația să le explice românilor, cu documente și cifre, de ce 220.881 de cetățeni ucraineni beneficiază de protecție temporară și cât costă România această „combinație” pusă la cale pe axa Kiev-București”, scrie national.ro.
„De mai bine de patru ani, de când Kievul și Moscova, adică prima și a treia capitală a Rusiei, s-au luat la harță, statul român cheltuie miliarde cu refugiații lui Zelenski.
În același timp, un premier ipocrit, demis prin votul covârșitor al Parlamentului, dar care, totuși, refuză să părăsească Palatul Victoria, le spune propriilor cetățeni, cu seninătate cinică: pentru voi, nu mai sunt bani!
Solidaritate înseamnă prosteală pe față?
Vreau să fiu bine înțeles de la început: solidaritatea este firească atunci când oameni nevinovați fug din calea războiului! Iar România a făcut ceea ce era corect să facă, deschizând granițelor ucrainenilor care căutat adăpost de bombardamente. Însă, la București, această poveste s-a transformat, cumva, într-o afacere, iar totul a devenit o cheltuială de lux suportată de bugetul statului. Solidaritatea nu înseamnă un cec în alb, iar compasiunea nu suspendă obligația de a da socoteală pentru banii publici cheltuiți.
În România lui Bolojan, însă, Guvernul controlat de USR îi cere pensionarului să accepte înghețări, antreprenorului – o fiscalitate de-a dreptul împovărătoare (ca să nu spun că a fost pusă la cale de o minte diabolică) – și salariatului – taxe și prețuri mai mari, iar bolnavului, să aștepte într-un sistem medical sufocat. Pentru românul simplu, austeritatea a devenit politică de stat de când Ilie Bolojan și liota haștagistă au ocupat Guvernul.
În schimb, când vine vorba de cheltuieli publice aiuritoare, cumpătarea este ceva care sună a recomandare.
Întrebări fără răspuns pentru un premier mut
„Național” lansează o întrebare aflată pe buzele tuturor românilor preocupați de cum se disipă avuția țării: cât cheltuie Guvernul Bolojan pentru această politică de protecție oferită refugiaților lui Zelenski? Ne-am săturat de lozinci, nu mai vrem să auzim „suntem solidari cu Ucraina”, nici discursuri cu Europa în fundal sau formule diplomatice despre valorile occidentale! Vrem cifre!
Câți bani au fost cheltuiți pentru ca ucrainenii să stea la noi? Câți mai sunt prevăzuți a fi „sparți” pentru confortul lor?
Cât merge pentru cazare, cât pentru hrană, cât pentru servicii medicale, cât pentru educație, cât pentru alte forme de sprijin?
Câți dintre beneficiarii protecției temporare muncesc cu adevărat în România și contribuie la buget, aducând plus valoare economiei naționale?
Câți copii sunt înscriși în sistemul educațional?
Câte persoane folosesc efectiv serviciile publice românești?
Unde este nota de plată finală, pe care orice român plătitor la zi de taxe și impozite are dreptul să o vadă?
Ucrainenii beneficiază de ajutor în România cum, poate, niciun stat vecin nu oferă. Bucureștiul a instituit prin legislație mecanisme concrete de sprijin, inclusiv sume forfetare pentru cazare și hrană. De asemenea, cheltuielile cu utilitățile și funcționarea unor tabere de cazare sunt suportate tot din bugetul de stat.
Ilie Bolojan a ajuns să comunice prin texte sforăitoare postate pe Facebook și declarații de presă țâfnoase făcute de purtătorul de cuvânt. Totul este, însă, o mare ipocrizie pe care Guvernul trebuie să o explice. Permament, ni se spune că nu mai există alternative: trebuie să facem economii, trebuie să suferim, trebuie să acceptăm mai puțin. Când vine vorba de spitale – cică, nu sunt bani. Când întrebăm de medicamente compensate – hop, apar limite! Când e pentru Educație, de la școli, salariile profesorilor ori premierea olimpicelor – la fel, n-avem de unde! Pensii și salarii? Mai așteptați puțin, români!
Dar, când se pune pe tapet chestiunea cheltuielilor cu refugiații ucraineni , brusc apare limbajul „ioropean”: avem angajamente internaționale asumate, solidaritate, responsabilitate cu un popor oprimat, obligații morale.
Ce fac vecinii noștri
Dacă tot se vorbește de austeritate și strânsul curelei, poate ar fi util ca Ilie Bolojan să-și ridice, măcar o clipă, privirea din foile pe care a tăiat orice pentru români și să se uite prin jur. Polonia, țările baltice, Cehia sau Slovacia au avut curajul, de mult, să reducă sau chiar să elimine complet ajutoarele oferite refugiaților ucraineni, pe măsură ce presiunea bugetară internă a devenit prioritară. Polonia merge chiar mai departe, luând în calcul identificarea bărbaților cu vârstă de încorporare și trimiterea lor înapoi, la Kiev, acolo unde armata ucraineană are disperată nevoie de ei.
În schimb, România parcă este elevul model al politicii tembele. Din păcate, generozitatea afișată nu o plătesc politicienii PNL și USR din buzunarele lor, ci românii care își numără, lună de lună, banii rămași după achitarea facturilor la utilități.
Scriam mai spus despre ipocrizie și dublu standard – cât timp bate toba despre austeritate și deficit, Bolojan găsește bani pentru lucruri care nu au absolut nimic de-a face cu supraviețuirea economică a românului. Mai nou, țara noastră aruncă pe fereastră 1,8 milioane de lei pentru susținerea candidaturii lui Dacian Cioloș la funcția de secretar general al Organizației Internaționale a Francofoniei. Summit-ul decisiv va avea loc la Phnom Penh, în Cambodgia, iar nouă ni se spune că trebuie să tăiem, să înghețăm, să amânăm și să suportăm ca să fie bani pentru … diplomația electorală a domnului Cioloș.
Aceasta este, de fapt, adevărata față a discursului despre „sacrificii” și „strânsul curelei”: austeritatea se aplică lovind cu cravașa când vine vorba despre spitale, salarii sau investiții pentru cetățeanul de rând, dar se evaporă instant când e nevoie să dăm bani pentru ajutoare secretizate sau pentru cariera lui Cioloș.
De fapt, hai să o zicem pe șleau: România nu duce lipsă de bani, ci de rușine. Numai neobrăzarea mai poate explica indiferența cu care premierul Ilie Bolojan privește în ochi un pacient care așteaptă un scaner funcțional la spital și îi spune că nu are bani; dar, în același timp, premierul semnează ordinul de plată pentru „promovarea turistică” a României în Cambodgia”, arată sursa citată.
